Noi, cei de la oraș, nu mergeam doar în vacanță la bunici - fără să știm, ne luam părinți de vară. Eram ai lor cu totul și ei erau ai noștri, trei luni pe an, cu bune și rele. Acum, când începem să îmbătrânim și noi, vrem să-i ținem aproape, să ne mai spună ceva. Înainte, contau gălăgia și discoteca, viața de la drumul mare, acum contează rădăcina, viața din curți. În fața mea stă Tanti Profira, „ultima mohicană” din generația bunicului meu și o întreb - „Oare pentru matale cum a fost viața?”
O știu pe Tanti Profira de când aveam 7-8 ani, anii vacanțelor de vară petrecute la bunici și ai lucrurilor care nu se schimbă niciodată, oricât se-amestecă timpul. Tanti Profira este sora bunicului meu și cea mai de gașcă dintre toți bătrânii familiei. Astăzi, la 87 de ani, încă trăiește în Magula, satul din Prahova în care s-a născut și a născut, la rândul ei, trei copii: Vali, Viorel, Tuță.
Dintre toți, Tuță îl avea pe Florin, văru' care ținea mereu ușa deschisă copiilor. Când nu stăteam ciorchine la ei acasă, eram la drum - pepeni furați, pârâitori și copți, sparți de marginea străzii și devorați cu toată fața. Porumb copt în șanț, cu 20 de copii din sat sau de la Valea Călugăreasă, Ploiești, Vaslui, București, îngrijind de foc, de vară, de poante. Mergeam desculți mereu și asta ne amintea că suntem pe pământ - că șoseaua arde sau pișcă, înțeapă sau aburește sub ploaie, dar e sub noi, ne ține ca să creștem mari.
Soarele ne bătea în cap toată ziua la drumul mare și, apoi, bunicii ne primeau în curți. Ne spălam în albii cu apă încălzită la soare, iar pe post de burete foloseam chiloții noștri, făcuți mănunchi, rașchetând săpunul de casă cât un bolovan. Ne uscam picioarele pe o coadă de mătură și știam să stăm unii lângă alții pe prispă fără să vorbim, cât sfârâiau în tigaie cartofii noi, proaspăt scoși din pământ, gogoșile, carnea de la garniță, sau cât bolboroseau colarezii în lapte. Veniți din apartamente înghesuite și cartiere dezordonate, bunicii ne primeau în simplitatea vieții lor și ne dădeau voie să trăim. Simplu și frumos.
Aproape 30 de ani mai târziu, nevoia de apartenență mă ceartă - mi-am pierdut bunicii și mătușa într-un accident cu monoxid de carbon.Pentru mine, ei erau dulceața și amintirile anilor din vacanțe. Nu am apucat să-i înregistrez, iar pentru asta mai sap constant - țin tare de frânturile de memorie, doar să-i mai am puțin în mine. Am vrut ca cineva să spună povestea lor, a noastră. Dar, mai presus de tot, am vrut să știe că încă o auzim. Că tot ce s-a trăit s-a împletit în mod miraculos în noi și-n copiii noștri, fără s-avem cea mai mică idee.
Așa că am poftit-o pe Tanti Porfira la vorbă. Despre cum se măritau fetele, despre rolul femeii, despre înțelepciunea babelor și ochii mici ai copiilor care creșteau văzând cum ard parașutiștii căzuți din avioane doborâte în cer, la început de război. O mentalitate ca seva unui stejar - care hrănește generații și generații ce vor veni. Pentru că timpul se rostogolește și se împiedică fix în lucrurile pe care nu le înțelegem din trecut. De aceea e important să știm.
O las pe Tanti Profira să vă povestească viața ei, așa cum a fost, așa cum și-o amintește, în timp ce-i întinde o gogoașă fiică-mii, înainte s-o tulească la joacă și la alergat găini prin curte.
„Toate aici, în sat”
M-am născut în 1937, pe șase martie.
Aici în sat, că nu erau maternități sau spitale... Era un singur doctor la Ceptura. Și acolo se ducea toată lumea, pe jos sau cu căruța. Fie că erai grav bolnav sau că nășteai, acolo te duceai. În rest, toată lumea năștea acasă. Erau babe care se pricepeau, ele ne spuneau ce e bine să facem - uneori, ne puneau bunde sau blănuri pe burtă; alea-ți încălzeau mijlocul și așa nășteai mai ușor.
Apoi, la șapte ani, am început școala și am învățat trei clase - chiar am luat premiul 1, mă lăudau profesorii. Pe urmă, părinții m-au întrerupt, aveam pământ și averi. Mi-a părut rău, dar așa era vremea atunci – aveai bani, n-aveai nevoie de carte. Mai ales dacă erai fată, știai că o să te măriți pe avere și “neam de oameni”, adică cei care erau bine văzuți în sat își alegeau familii la fel.
La 17 ani, m-am luat cu nen’tu Cucu și am făcut trei copii. Cu unul dintre copii m-am chinuit mai tare, cu Viorel, că a fost primul. Îmi crăpaseră buzele, trei zile și trei nopți m-am chinuit acasă - m-a ajutat o moașă din sat, că nu mai puteam. Iar pe Vali am născut-o mai ușor, la maternitate, deja se înființase un spital. E diferență de zece ani între copiii mei. Între Viorel și Vali, zece ani. Între Viorel și Tuță, cinci ani.
Și după aia, am venit acasă, i-am crescut sănătoși, i-am făcut mari. Toate aici, în sat.
„La noi era mai simplu, ne mulțumeam cu foarte puțin”
Părinții mei au avut zece copii, dintre care cinci au murit de mici și cinci au trăit - eu, sor-mea Rica, moșul Costea, moșul Dumitru și tataia al tău, Ion. Dar dintre toți frații mei, cu tataia al tău m-am înțeles cel mai bine. El avea o fire tare bună, am fost adevărați frați - toate durerile lui și toate supărările lui i le-am zis. Și el mie.
Nu era zi să nu se îngroape un copil mic la biserică. Poate de-aia făceau oamenii așa mulți, că până la urmă nu știau câți o să trăiască. Nu era ca acum să fugi cu ei la doctor. Erau bolnavi, mureau, chiar n-aveai ce să faci, în afară de băgat în țuică, în cearceaf ud, șosetuțe cu oțet, o frecție. Te uitai cu ochii la el cum moare. Doamne, ce durere. Un frate de-al meu a murit sub ochii noștri. A venit o căruță cu pește proaspăt în sat - mama a luat pește și ăsta micu’, nu știu ce poftă o fi avut că l-a mirosit și l-a mâncat. Crud. Și s-a îmbolnăvit de friguri, așa îi zicea atunci. Și a murit, n-a avut ce să-i mai facă.
Tatăl meu a trăit până la 67 de ani. A fost croitor și un om foarte, foarte vrednic. Înainte nu era comerț să-ți cumperi haine, torceau și țeseau la război femeile lâna de la oi. Și apoi se mergea la Cornu, o comună din apropiere, și o băteau la ciocănele, de-o făceau ca pe stofă. Apoi se vopsea, ce culoare voiai tu. Stofa aia venea suluri la tata – avea un scaun în cameră plin de suluri de stofă, până la grindă. El toată noaptea cosea și făcea costume de bărbați - și, cu peticele care îi rămâneau, îmi făcea mie târlici de Paște, o mare bucurie și frumusețe. Erau niște balerini, papucei, cu talpa întărită. Apreciam orice lucru, cât de mic.
Acum ne-am obișnuit cu toate luxurile de pe lume. Avem pretenții – dăm milioane, copiii cer de toate, și părinții aleargă să le împlinească un vis. La noi era mai simplu, ne gospodăream noi și ne mulțumeam cu foarte puțin. Îmi aduc aminte, într-un an, nu avea mama de ce să-mi facă rochie de Paște, pe foametea aia. Și-a tăiat două prosoape mari, le-a pus mijloace și așa m-am mândrit cu cea mai frumoasă rochiță.
Mama a crescut copii și a gătit toată viața. Tata lucra tot timpul. Amândoi erau vrednici, oameni foarte gospodari și cinstiți. Aveam patru cai, două vaci, patruzeci de oi – eram mulți la masă și nu puteai să dai fuga să cumperi pentru fiecare. Tata punea floarea-soarelui în câmp și se ducea la fabrică, își făcea ulei și punea în tigaie câte o picătură de ulei, să ai un an de zile de ulei ca să prăjești. Nu era ca acum. Mai era o prăvălie în sat, te duceai cu un pahar, îți puneau ulei și-n ăla prăjeai o săptămână de zile.
Și chiar dacă făcea costume și strângea bani, nu ieșeam noi să-i risipim. Îi punea la saltea, erau cocoloașe de bani. Dar ce, crezi că aveai curajul să pui mâna să iei un ban acolo? Nicicum, fetiță. El mă punea să-l caut în cap să văd dacă găsesc vreun bănuț. N-avea nimic ascuns, dar îi plăceau lui mânuțele mele în cap, tata mă iubea. Și, apoi, îmi dădea 2-3 lei, de care îmi luam câteva bombonele. Sau Candel, erau ca niște bolovănei care semănau cu sarea, dar era dulce.
„Parcă eram păsări”
Erau mulți copii în sat, Silvioara, o droaie. Aveam un salcâm mare acolo la capătul străzii - salcâmul avea o plecătură, iar de brațul ăla prindeam un lanț. Ăla era leagănul nostru, al tuturor. Ne făceam vânt, zburam sus la 10 metri, parcă eram păsări. Ne distram tare, mamă, și n-aveam nevoie de nimic.
Pentru noi era o minune totul, chiar și începutul războiului (Al Doilea Război Mondial, 1939-1945), nu știam ce-i frica. Eram cu o colegă aici, în colțul ăsta, ne jucam. Și am văzut niște lumini pe cer. Veneau avioane dinspre Ploiești, se vedeau ca niște flăcări în cer. Se bombarda Ploieștiul pe deasupra – se vedeau parașutiști arzând în flăcări, sărind din avioane lovite în aer. Pe jos, în șanț, se așternea ca o poleială. În rest, să nu te gândești că aveam jucării și ursuleți. Ne jucam cu ce aveam - cu gândaci, cu țurca, cu șotronul...
Făceam o gropiță și era o țurcă ascuțită la amândouă capete, ca un lemn. Dădeai cu bățul în capătul lemnului - sărea și îl loveai repede, care arunca mai departe, ăla câștiga. Ne jucam mult, ne plăcea și pititea, fugeam cât era ziua de lungă, ne alergam pe toate ulițele astea.
Asta a fost viața noastră, mamă. Acum s-a schimbat totul. Totul. Îmi pare rău că sunt oameni cu facultate și nu judecă corect, își bat joc de bătrâni. Când aud că bârfesc bătrânii, când spun că ne dau un card cu 2 milioane jumate la două luni și cred că trebuie să ne ajungă. Ei nu se gândesc că eu am muncit 28 de ani la grădină, până la brâu mă băgam în noroi când intram la udat. Uite, acum nu mai pot să merg și sunt bolnavă. Ei n-au trăit asta, pentru ei nu există.
„Nu era ușor, mamă, mai ales pentru fete…”
Aveam un unchi care avea o fată mai mică, cu un an ca mine. Și a venit și a zis, „nene Costantine, las-o pe fată la școală”. Apoi a venit și profesorul, era sever rău, mamă, dar i-a zis și el lui tata “las-o să vină că învață bine copilul ăsta, măcar patru clase”. Și am mai învățat un an. Am întrerupt un an, dar am învățat și am luat premiul doi.
Mi-a plăcut mult școala, eram atentă și mândră că merg! Păi, dacă am fost prima în școală… tu ce crezi? Directorul Stănciulescu îi zicea tatălui meu: „nene Costantine, păcat de fetița asta că învață bine. Are minte luminată fetița asta a ta. Dacă ai putea să o duci la școală să învețe, ar ajunge mare. E foarte limpede la minte”.
„Domnule învățător, eu sunt bolnav și nu mai am mult de trăit” i-a zis tata. „Copilul ăsta rămâne în urma mea... Cu ce să o îngrijească baba? Nu o să ducă. Am muncit, le-am făcut avere, are zestre, găsim un bărbat bun… și cu Dumnezeu înainte”.
Nu era ușor, mamă, mai ales pentru fete. Atunci greu se duceau fete la școală. Ce fete se duceau? Niciuna…
Dar tot mi-a fost dragă școala, sunt mândră că știu să scriu, știu să citesc. Mamele noastre se ocupau de noi așa cum puteau. Ce teme, ce meditații. Noi ne bucuram că ne țeseau rucsacuri de materiale, un fel de ghiozdănele de cârpă. Și acolo luam un creion și aruncam un pumn de boabe coapte și-i dădeam drumul la învățătură.
Boabe de porumb coapte pe plită, asta era gustarea noastră pentru școală. Se coceau și le băgam și ronțăiam. Alteori, îmi făcea mama un turtoi - punea mălai, tărâțe de grâu și le opărea, mestecând continuu să nu facă cocoloașe. Apoi, punea făină și puțin zahăr peste, le lăsa să se dospească și să îndulcească. La final, ungea o tavă cu ulei, turna păsatul amestecat cu făină, și le băga la cuptor, până se rumenea frumos. Ținea și de pâine, și de cozonac, era prăjitură, turtoaie delicioase.
Mă suni și-ți zice mamaie rețeta când vrei. Cu Eugenia, ce să zic, cu alea a început luxul. Poate când era colectivul, altfel nu ne permiteam. Până atunci, ne bucuram de ce aveam în curte. Avea tata un măr mare în fața casei - când se făceau merele, alea erau toate fructele mele. Gândește-te că mâncai doar un tip de măr trei luni. Cât era mărul ăla acolo, cu viermi, copt și stricat sau crud. Curățai și mâncai. Și acum stau și se strică fructele în coș.
Toamna, tata lua pământ în dijmă de la un muntean, cinci pogoane de pământ la malul gârlei. Le muncea și făcea recolta pe jumate cu el. Așa că toamna aveam de la munteanul ăsta prune, pe care le opăream și făceam magiun. Și mama făcea dimineața o azimă caldă cu jumări. Turtă, cum ar veni. Apoi, dădea jos din podul casei câte o sită de nuci, cu miez mare și alb, de mâncai trei, patru și te săturai. Turtă caldă cu nuci și cu sare - nu îți mai trebuia nimic.
„Chiar dacă nu-ți plăcea, acolo stăteai moartă, coaptă, bătută”
M-am luptat cu viața, fetiță, pentru că era sărăcie mare. Nu era ca acum, nu știam ce-i ăla răsfăț. Eram ocupați să trăim și atât, nu era atâta presiune. Înainte, babele măritau tineretul – ele alegeau pentru noi, mamă. Adică eu aveam o bunică, el avea o bunică, și vorbeau ele și făceau legătura.
Fetele în sat erau tinere și vrednice - se zicea „frumoasă și laptoasă, și devreme acasă”. Acum fetele au libertate, au faimă lor, au banii lor, dar trebuie rugate, stau greu cu tine acasă. Nu mi-aș mai dori să trăiesc în vremurile astea.
Acum îi schimbă ca pe papuci. Și ei pe ele, și ele pe ei. Chiar dacă nu-ți plăcea, acolo stăteai moartă, coaptă, bătută – familia nu prea te mai primea înapoi.
Pe mine la 17 m-au măritat părinții cu nenea Cucu. Avea avere, ca noi, era din neam de oameni, eram și vecini. Și am trăit bine cu el. Era un om tare bun și blând, față de cum erau bărbații prin sat pe aici.
Comunicam mult, mamă! Comunicare fără supărare. Dacă el greșea, eu îi spuneam: „Nu trebuia să faci asta”. Dacă era lume de față, știam să tac chiar dacă a greșit. Și când veneam acasă, îi spuneam: “Cucule, vezi că tu ai greșit aici. Nu trebuie să faci treaba asta, nu mi-a plăcut așa”. Și el mai îmi spunea mie, dar eu nu prea greșeam (râde). Orice se întâmpla, era între noi acasă - atunci fiecare e mai dornic să asculte.
În fine, după ce l-am născut pe Viorel, primul meu copil, nen’tu Cucu a plecat militar. Am rămas cu bebelușul și cu doi bătrâni pe cap – părinții lui, amândoi bolnavi. Și 10 pogoane de pământ care trebuiau să le muncim.
Cât eu plecam la câmp și coseam grâu, Viorel stătea cu soacră-mea. Apoi, venea mașina de treierat și căram cu mâinile și căruțele.
După ce s-a terminat războiul și foametea, a venit colectivizarea. A fost greu. Ne-au luat tot, și pământ, și cal, și căruță. Totul aparținea statului, nu trebuia să mai ai nimic ca individ. Absolut! Atâta ne dădea câte o mie de metri în folosință, să spui, știu, câteva cuiburi de porumb sau ceva. Restul trebuia să muncești la stat, să faci norme. Am muncit 28 de ani la colectiv. Prima dată a fost în câmp, la porumb, la grâu, la astea. Și după aia m-am retras la grădină. Aveam grădină, legumicultură aici, 360 de hectare. Ale statului. Și toată lumea muncea la grădinile statului. Acolo, mamă, făceam norme. Și de aia mă doare sufletul când aud că suntem asistați sociali. 28 de ani am muncit, făceam și 250 de norme pe an. Și ne plătea cu 4 lei, 5 lei, 7 lei la normă și câteva chile de bucate. Îți dădea ca să ai și tu.
După ce s-a terminat comunismul, mi-au dat înapoi pământul. Le-am lăsat în asociație și e bine așa, nu-mi bat capul. Nu plătesc arătură, nu plătesc absolut nimic. Doar îmi aduce cerealele la poartă. Apoi le folosesc la păsări, la animale, în gospodărie, atât cât mai pot să mă îngrijesc de ele.
Apoi, s-au dus anii de nici n-am mai știut de ei. Tuță și-a făcut magazin în Buzău, Vali a plecat în Germania, Viorel a stat în Spania, s-a întors, apoi l-am pierdut de tot, și tare dor mi-e de el. Nu e nimic mai greu decât să pierzi un copil. Voi v-ați făcut mari, mergeți la birou, nu mai bate nimeni mingea pe uliță - o fi bine, o fi rău?
La țară, mamă, timpul trece altfel, e mereu ceva de făcut și tot ce faci, faci pentru tine și familia ta. Acum avem dispensar, farmacie, școală, magazine, să-ți iei orice vrei, bani să ai.
„Nu mai știm să vedem binele mic”
Silviuară, înainte omul avea copii mulți, viața era grea, aveam multe de rezolvat. Copiii îi pupam în somn și ne jucam seara cu ei în curte, cât prindeam. Eram foarte obosiți, dar știam și de glumă. Țuță, fii-miu mijlociu, se culca cu ta-su și Viorel dormea cu mine. În camera cealaltă, ta-su zgâria pe pernă cu unghia și spunea cu voce tare, cât să se audă la noi: „Haide, mă, Tuțică, tăiem și noi pepenele ăsta copt?". Viorel ciulea urechile și credea, îmi zicea cu ochii în lacrimi: „Ia uite, mamă, lui Țuță i-a luat pepene și mie nu."
Viața era simplă și d-aia ne minunam de orice primeam, chiar și-un candel sau o felie de pepene. Luxul nu e bun, mamă, nu mai știm să vedem binele mic. La fel și cu familiile din vremurile astea - copilul, cum ți-l crești, așa îl ai. Nu zic, are și iubirea rostul ei: să-l mângâi, să-l gâdili, să-l iubești. Dar și când trebuie mustrat, trebuie mustrat ca să știe că a greșit. El e tentat să greșească, că e copil. Tu, dacă îl ții la curent, cu frumosul, nu cu bătaia, cu comunicarea și vorba dreaptă, ai numai de câștigat - „vezi că aici greșești, nu e bine, mai gândește-te”. Asta nu e ceartă, asta e ajutor. Suntem aici să ne creștem copiii, nu invers.
Am îmbătrânit și eu, voi v-ați făcut mari, unii au plecat dintre noi de tot și mi-e tare dor de ei. Acum, viața e mai simplă, dar și mai goală. Acum, dacă mi-aduc apă, beau. Dacă mătur, e curat. Mie nu-mi face nimeni absolut nimic. Ies cu scaunul după mine, mai dau o mătură, mă mai așez pe el, mă odihnesc și mă uit la cer. Sunt ultima dintre frați, ultima în viață, dar și cea mai mică, de-aia m-au iubit toți - „păuno” mă alintau Moș Ion și nentu Dumitru, le eram tare dragă.
