O artistă self made decupează personaje din trecut și le readuce la viață cu propriile lecții despre auto-cunoaștere, pierdere, regăsire.
Când a început pandemia, Beatrice a început să facă colaje. În februarie 2020, a scos în lume prima lucrare pe Instagram. Tot mai mulți tineri au ajuns pe contul ei, iar asta i-a dat entuziasm să-și continue munca și să și-o asume. În postările ei, personaje fără nume sunt decupate din trecut și lipite într-o poveste nouă, în prezent. Câteva cuvinte scrise cu pixul roșu fac lucrările să pară niște pilde atemporale, care te îndeamnă să privești mai departe de acoladele poveștii tale personale, către natura umană. Sunt ca niște aforisme pe care le-ai putea integra cu ușurință în experiențele tale de viață. „În colajele mele mi-a plăcut să redau sfaturi de viață pe care și eu trebuie să le învăț, că d-aia le am agățate pe pereți”, explică artista. „Cred că d-aia a prins mult la tineret ce fac eu, că vine de la o persoană tânără. Nu sunt o femeie la 70 de ani care vă zice cum să trăiți. Vă arăt ce am învățat și ce încă învăț și voi alegeți dacă simțiți la fel”.
Arta ei e hrană pentru sine și pentru ceilalți în același timp. În doi ani, Beatrice Arzoiu a ajuns în feed-urile și gândurile a peste 21.000 de oameni pe Instagram. Creează colaje în care nu există timp sau termen de valabilitate. Te uiți la personajele ei și vezi propria ta fragilitate. Și parcă ți-e mai ușor să mergi mai departe.
Am vrut să o cunosc pe artista de 22 de ani și să aflu cum se leagă istoria ei personală de arta pe care o postează pe net și la care revine atât de multă lume. La prima întâlnire, ne-am văzut într-o zi de început de primăvară, cu soare timid. Beatrice mi-a povestit despre trecut, răni și familie. Vorbește precum scrie, cu un soi de înțelepciune ce n-are legătură cu vârsta ei.
De când se știe, Beatrice scrie și desenează. Mama și bunica, primele femei importante din viața ei, au adus obiceiul desenatului într-un mediu în care părea că nu au ce căuta creioanele colorate: a crescut într-o casă modestă din comuna Pietroșița, din județul Dâmbovița, într-o familie ai cărei membri intrau des în conflicte violente. Bunica avea rareori timp pentru artă, dar uneori se relaxa împreună cu nepoata și desena după dictare o lume paralelă imaginată de cea mică. „La mine în familie cu toții au avut o fire artistică, dar sărăcia nu i-a lăsat să progreseze”, zice Beatrice, apoi se corectează singură și spune că mai degrabă gândul că ești sărac e o piedică, gând peste care ea a reușit să treacă. Râde până i se luminează fața.
Mai mult i-a plăcut însă scrisul. Singurele teme pe care le făcea la școală erau eseurile și compunerile, iar profesorii le apreciau. În clasa a șaptea, a scris o nuvelă de dragoste pe care a intitulat-o „Domnițele au deja domnii lor”, despre relația dintre doi bărbați gay, unul bogat, altul risipitor, care s-au cunoscut în perioada interbelică. „Îmi plăcea iubirea aia care trebuia să se ferească”.
În garsoniera ei dintr-un cartier al Bucureștiului, ne uităm împreună la pozele cu familia ei, care stau într-un plic special separat de cele anonime, aduse de la anticariat ca să apară în colaje sau exponate pe pereți. Pozele color sunt făcute de fratele mamei, care avea un aparat digital. Preț de câteva minute, îmi spune cu precizie povestea din spatele fiecărui cadru. „Știi cine ești din familie. Mi-a plăcut să iau câte puțin din toți”, râde Beatrice.
În casa părinților mamei, în care și-a petrecut prima parte a copilăriei, s-a obișnuit cu mai multe absențe. Veceul era în curte, dușul era în ligheanul din dormitorul pe care-l împărțea cu bunica, iar curentul electric nu era deloc. Dar cea mai importantă absență din viața lui Beatrice a fost a mamei, care a adus-o pe lume pe când era numai o adolescentă de 17 ani, „o căprioară pierdută” obișnuită cu bătăile tatălui, care „era atât de beat că n-o vedea că e gravidă”. În luna a opta, realitatea l-a prins însă din urmă. O vecină i-a dat vestea. „Fugiți, că a aflat boul!”, povestește Beatrice că a fost reacția fratelui mamei, care s-a speriat la rândul lui de un nou episod de violență. Bunicul i-a prins pe toți în casă. „Mama urla la el: nu da în burtă, nu da în burtă!”. El n-a mai ridicat atunci mâna, dar cele două femei au fugit definitiv din calea furiei lui, fără să-și mai facă bagajul.
În primii ani de copilărie, Beatrice a rămas cu bunica în casa părintească din comuna Pietroșița, un loc încercuit de verdeață, unde străzile încă mai semănau cu ulițele din romane. Mama a plecat în Spania, ca să muncească și ca să fie sigură că distanța o va proteja de părintele agresiv. Bunica îngrijea adulți cu dizabilități și uneori grădinile lor de dimineață până seara, „pe câte 300 de lei pe lună”. Copila s-a obișnuit cu singurătatea și acasă, unde bunica se întorcea seara târziu. „Eu eram mai mult de capul meu, singură, singură. Mă duceam prin alte sate, mă plimbam cu bicicleta, nu știa nimeni de mine”, povestește ea, pe o bancă în parcul Cișmigiu, unde ne întâlnim prima oară. „Dacă întrebi câțiva oameni pe stradă, au cam aceeași poveste. Cu toții ne învârtim în zona asta cu violența în familie, cu părinți plecați la muncă în străinătate”.
Prima oară când și-a văzut mama în carne și oase a fost în clasa întâi. Până atunci, relația lor crescuse doar la telefon, între prefixele a două țări care întrețin anual relații la distanță între cei care pleacă și cei care rămân. Dar mama suna foarte rar. Uneori, rușinea că n-are bani să trimită acasă punea stăpânire pe ea, alteori o făcea iubitul gelos. Pe tatăl ei natural Beatrice nu l-a cunoscut, însă, niciodată.
Despărțirile și absențele din familie au sădit în Beatrice nevoia de a ști. A căutat răspunsuri în fotografii, în poveștile rudelor sau pe chipurile sătenilor, marcate de lupta pentru supraviețuire, în care vedea mereu ceva familiar. Sărbătorile adunau bunicii și unchii în jurul albumelor cu poze. Priveau imaginile, depănau amintiri și se îmbătau. „Tataie mereu povestea aceeași chestie de o mie de ori, dar nu-ți făcea silă să o auzi iar. În adâncul nostru, simțeam că el doar cu atâta a mai rămas. Când râdea el, râdeam și noi de ce pățise, parcă eram și noi acolo”, povestește Beatrice. Fotografiile prindeau viață prin poveștile spuse, iar ea vedea în cadrele imortalizate indicii despre personalitatea fiecăruia: mama era „zăpăcită”, bunica se străduia să fie frumoasă și să zâmbească, iar bunicul voia să domine.
Discuțiile cu rudele o ajutau să umple golurile din propriul trecut și să-i vadă mai bine pe oamenii din familia ei, care mai mult se răneau decât se iubeau. În corpul ei de copil crescuse un adult precoce. „Orice rău făcea bunicul, mă uitam la el și vedeam un copil mare și gras care stătea botos și se văita că lumea nu-l înțelege și nu știa nici cum să facă lumea să-l înțeleagă”, spune Beatrice. Despre mama spune că e sora ei mai mică. „Îmi place să-i dau sfaturi, mă ascultă și vede în mine că am dreptate”. Fata are grijă de mamă chiar și în timpul discuției noastre, de la care face o pauză ca să-i reamintească la telefon că are o programare la doctor. „Mulți au părinții lângă ei, dar nu sunt apropiați. Eu mă bucur mai mult pentru prietenia pe care o am cu mama decât de faptul că e mama și ar fi trebuit să mă crească”, explică ea, după ce încheie apelul.
Adolescența i-a adus prima despărțire din viața conștientă și prima depresie. S-a mutat cu bunicul la Târgoviște, iar prietena ei cea mai bună s-a mutat și ea în alt oraș. Atunci s-a simțit din nou singură. Devenise un roboțel care intra și ieșea pe poarta școlii. Din tristețea asta a apărut primul colaj, fără să știe că ceea ce a ieșit din gândurile și emoțiile ei poartă numele ăsta. Pe o planșă au apărut un CD, o pereche de căști tăiate și un chip gata să se scufunde într-un pahar. Prima lucrare a rămas și ea multă vreme singură. Depresia avea să-i devină motor de creativitate abia cinci ani mai târziu.
În clasa a unșpea, Beatrice s-a întâlnit din nou cu prietena cea mai bună. Dar emoția cunoscută cu doi ani în urmă a rămas: despărțirile îi provoacă zguduieli puternice, așa că dacă ar putea, nu ar rupe nicio legătură cu celălalt. „Dacă am avut contact cu persoana aia înseamnă că a existat acolo o apropiere a sufletelor noastre”, explică ea. „Orice amărăciune s-a întâmplat între noi, orice necaz, țin prea mult la scânteia aia care a existat odată”. Vorbește mult despre suflet, pe care îl caută în orice în jurul ei.
Prima despărțire definitivă a avut-o la moartea bunicului, acum șapte luni. „Mi-am pus o vișinată, m-am dus lângă un copac, i-am turnat și lui tataie oleacă și am început să vorbesc cu el”, mai spune ea. „Am zâmbit la soare. Acum poate în sfârșit să tacă și să vadă cât de frumoasă e viața”.
Beatrice are acum 22 de ani. Primii ani de maturitate au dus-o către București și Facultatea de Asistență Socială, de la Universitate. S-a gândit să dea la psihologie ca să ajute copiii nimănui, dar a renunțat repede la idee. Voia ca mâna ei de ajutor să fie fermă și vizibilă. „Mie îmi place interacțiunea cu oamenii, să mă bag în canal după ei, să-i iau în brațe. M-am gândit că asistența socială ar fi cea mai bună”, explică ea. Dar la facultate n-a găsit suflet în munca studenților sau a profesorilor, așa că a renunțat și s-a angajat vara trecută la un anticariat din centrul capitalei.
Printre mesajele care însoțesc colajele apar din când în când fragmente din cartea Viață de câine, de Carol Ardeleanu, pe care artista a găsit-o pe șifonier când avea 13 ani. Povestea protagonistului, un bărbat fără bani și iubire, care înainte să se sinucidă ajunge să creadă că unica lui avere e frumusețea din jur, a urmărit-o pe Beatrice până-n prezent. Ea s-a transformat într-o mantră pe care o repetă în lucrările ei, ca un comentariu la viața modernă, capitalistă, în care frumusețea e aproape mereu cuantificabilă și materială, iar oamenii par că au uitat să se bucure pur și simplu pentru că sunt. Mesajul ăsta e peste tot în viața lui Beatrice: în arta ei, dar și în garsoniera închiriată din București, decorată cu mobilă veche și obiecte abandonate de oameni pe stradă, cărora ea le-a dat o nouă casă. „Orice lucru și orice om dacă e puțin șlefuit, e frumos”, spune ea și își amintește că pescuia monede, tablouri, busturi din bronz și alte „obiecte cu imperfecțiuni” din gârla satului în care a copilărit.
Când o întreb cu ce mesaj speră să rămână cei peste 21.000 de oameni care-i urmăresc munca pe Instagram, Beatrice duce mâinile la piept, apoi le desface către exterior: „Nu schimbi nimic dacă te urăști. Te schimbi când te iubești și când vrei să faci ceva din iubire”, spune ea. „Să înfruntăm cu adevărat stările pe care le avem în noi. Când ești bine cu tine, lumea începe să fie frumoasă”.
