Te-ai trezit vreodată cu senzația că nu vrei să te ridici din pat pentru că nimic n-are nici un rost? Te-ai dat, totuși, jos din pat și-ai zis Plm, azi nu mă duc la muncă, o să stau acasă și-o să fie ok, doar că n-a fost? Te-ai gândit plictisit și vag dezgustat la seara dinainte, în care iar ți-ai spart creierii și-acuma ți-e rău? Te-ai întrebat ce rost are munca ta și dacă n-ar fi mai bine să faci altceva? Sau să nu mai faci nimic? Te-ai simțit vinovat că ai first world problems? Te-ai băgat sub plapumă, la adăpost de fricile tale, de frica de-a îmbătrâni, frica de-a trăi degeaba, frica de moarte?
Dacă ai bifat măcar una dintre opțiunile de mai sus, atunci Home Alone e pentru tine. În 100 și ceva de pagini&desene, Andreea Chirică face ocolul planetei tristețe într-o singură zi și te lasă să intri pe fereastră în camera ei, să-i scotocești prin frigider, să-i umbli prin sertare și pe fb, până-n punctul în care nu mai știi dacă Home Alone e despre tine sau despre ea. În orice caz, romanul ăsta - pardon, poemul ăsta grafic e în top 5 cărți made in ro apărute anul trecut. O vreme, s-a găsit doar în două librării din București. Între timp, una s-a închis.
Andreea Chirică are 38 de ani, dar pare de 28. E Din Medgidia, a studiat teatrologie la UNATC și a fost o vreme copywriter. Prin 2008, a început un blog cu desene, iar în 2011 a lansat romanul grafic The Year of the Pioneer, o explorare tandră a unui an - 1986 - din viața ei de pionier. Cu desene alb-negru și texte într-o engleză la fel de tandră.
Primul desen l-a făcut pe la 28 de ani: „Eram la birou și m-am dus cu două colege la McDonalds și m-am desenat pe mine împreună cu ele și cu meniurile noastre identice pe masă. Le-am trimis și li s-a părut amuzant. Asta m-a încurajat și am continuat. Și apoi, nici nu știu cum am ajuns să fac asta...”
O invidiez pentru că e autodidactă. În ultimii 10 ani, a învățat singură să deseneze. A fost atentă la linii, la umbre, la chipuri, la gesturi. Are mereu un meta-discurs despre faptul că e cineva-care-desenează, în procesul de-a deveni un ilustrator full life. Își pune întrebări, încearcă variante, dar, cel mai important, nu se oprește din desenat. „Eu chiar cred că oricine poate să deseneze”, îmi spune din spatele unui pahar de roze. „Mi se pare că trebuie doar să-ți placă, să faci niște încercări. Și dacă-ți place mâzgălitul ăsta, ajungi în timp să-l faci cât de cât ok tehnic și să poți exprima niște lucruri.”
Cum a învățat să deseneze? „M-am uitat, așa, în stânga și-n dreapta. Dar de multe lucruri îți dai seama doar în timp ce le faci. Ajungi să realizezi cum bate lumina în timp ce desenezi și e un exercițiu foarte bun, pentru că vezi lucurile altfel.”
Desenează pe hârtie și dup-aia scanează. „Mai întâi cu creion și apoi cu linere, cu isograph. Iar spațiile mai mari le fac cu tuș, cu pensula.” Dintre ilustratoarele de la noi, îi place mult de Sorina Vazelina („îmi place la ea că face detalii multe, e maniacă”) și de Oana Lohan (pe care o admiră pentru că lucrează în zona realismului). Iar de-afară, o stalkuiește pe Amélie Fontaine, o ilustratoare din Franța, dar o enervează că postează rar. „Ar trebui să-i scriu că-mi place, nu?”
Andreea Chirică și-a dat demisia „fix ca-n filme”. S-a ridicat de la biroul de copywriter și-a zis „Eu nu mai pot, plec.” Și a plecat. De un an și jumătate, nu mai lucrează cu cuvintele, ci cu imaginile. E freelancer, a schimbat mediul de exprimare și zice că „a fost și e încă destul de dificil”.
Cele două cărți ale ei le-a scos la o editură mică, Hardcomics, specializată în bandă desenată și romane grafice. Editurile mici ajung greu în libăriile mari și încă și mai greu la public. Avantajul e că poți alege tot, de la hârtie la copertă. Dezavantajul e că n-ai scurtături către cititori. „Dacă ai putea să faci bani din alte proiecte și să-ți autofinanțezi proiectele personale și să mai ai și energia să le faci…”
De prima carte, The Year of the Pioneer, zice că îi e ușor jenă. „Pentru că nu-mi place cum am desenat-o. A fost jumătate așa, un fel de e clar că nu desenez bine, o să fac o carte ca un om care desenează prost, dar îmi asum asta. Imediat după ce-a ieșit, mi-a fost jenă, de ce mă bag eu în zona asta unde nici măcar nu... Dar apoi mi-am dat seama că asta-i ce vreau să fac în viață.”
De ce? „Pentru că în momentul în care desenez, mă simt superbine. Nu mă frustrează deloc că durează mult sau că stric. E pură plăcere. Până de curând, nici nu m-am gândit să desenez cel mai bine, cât pot eu de bine, să fiu mai bună decât nu-știu-cine. Oricum sunt un fel de outsider al lumii ăsteia și îmi desenez și eu tot felul de frustrări, despre mine…”
O invidiez pentru că, în mod programatic, se uită mai mult înăuntru și mai puțin afară. Că are curajul să-și deseneze fricile, îndoielile, singurătatea, depresia și că, făcând alegerea asta incomodă, ajunge în locuri care ne dor pe noi toți.
Home Alone a început cu o despărțire: „m-am despărțit de iubitul meu de-atunci și-am zis Gata, mă apuc de a doua carte.” Trebuia să fie o carte cu tătari, despre cum una dintre comunitățile din Medgidia își pierde, încet-încet, limba. Doar că a ieșit altceva: „M-am apucat să lucrez la Cartea cu tătari și am început să mă desenez pe mine tristă în pat... Și-am zis Stai, că e clar că asta trebuie să fac. Și am făcut, dar cu intermitențe - faci zece pagini și te gândești Cui îi trebuie ce fac, de ce, o să fie ca un fel de „ce milă mi-e de mine” și o să le arăt tuturor „vai, ce tristă sunt eu”. Și dup-aia mi-am zis Nu, îmi asum asta. Chiar am vrut să iasă la suprafață.”
A lucrat doi ani la carte, mai ales în uichenduri. Spre final, avea sezația că se pusese praful pe proiect și l-a terminat doar pentru că „am chestia asta, că trebuie să termin lucruri pentru că altfel îmi stau pe cap.” A scris ultima frază - „Andreea finally falls asleep” - și i-a trimis cartea lui Miloš Jovanović de la Hardcomics. A mai durat încă un an ca să strângă banii, „timp în care mi-a crescut părul”. „Hahaaa”, zic, „așa e, mă așteptam să semeni cu Andreea din carte...”
Andreea din viață seamănă cu Andreea din carte doar în măsura în care tu, cel care citești acum acest text, semeni cu tine, cel care citea Cireșarii în vacanța de vară dintr-a patra. Idetitatea e făcută din fragmente, iar Home Alone se joacă minunat de eficient cu fragmentarea asta. „Nici de la o pagină la alta nu semăn”, îmi spune. „Nu am păstrat racordul. E despre o zi, dar poate să fie și despre foarte multe zile. Sau o zi foarte foarte lungă sau un an....”
O întreb de ce a ales să scrie pe coperta a patra că e un „poem grafic”, și nu un roman: „M-am gândit că oamenii ar avea așteptările unei narațiuni, dar mi-am dat seama că disperarea și suferința nu prea au narațiune, e mai mult imagine, poezie, e destul de incoerentă în manifestări. Și atunci a fost așa: desenul a dictat textul.”
Titlul e și el prins între două lumi: „Când ești mic, perspectiva asta de-a rămâne singur acasă e motiv de bucurie, de aventură, dar când ajungi adult, devine un spectru. „Sunt singură acasă” sună exact la fel, dar înseamnă cu totul altceva. Mi-a plăcut contrastul ăsta, autoironic cumva. Amar ironic.”
Andreea se gândește mult când îmi răspunde și, în general, pare că se gândește mult. Are eleganța oamenilor care nu-și aruncă cuvintele peste gard. Răsfoim cartea și o întreb de ce a desenat toată discuția cu mama într-un ecran de telefon. „Începe cu sunatul, cum începe pentru foarte mulți dintre noi, și rămâne în telefon. Sunt mai multe detalii dintr-astea, pe care le vezi doar dacă te mai uiți o dată.” Are dreptate. Senzația că pierzi controlul lucrurilor care ți se întâmplă, prizonieratul într-un spațiu și-un timp unde ai prefera să nu fii, felul în care o despărțire te ține o vreme agățat de-o ficțiune, toate astea trec dintr-un desen într-altul fără să fie nevoie de cuvinte.
„Și e multă liniște în carte, chiar am încercat să pun cât mai puțin text. Nu sunt un BD-ist profesionist, am făcut-o cum mi s-a părut mie că vreau... Pur și simplu am simțit că așa e bine, așa trebuie. Dacă aș fi lucrat în publicitate ca art director, aș fi făcut 7000 de variante înainte și m-aș fi decis la una. Te termină meseria asta, te schilodește, te formatează.” Zice asta din proprie experiență, aia de copywriter. Cu imaginile e mai ușor să te joci decât cu cuvintele: „În publicitate, nu poți să te exprimi. E foarte greu să mai adaugi ceva. Când desenez, pot să mai pun o pisică după un scaun. Și nu se vede, e mică acolo, dar așa mă bucur eu, e intervenția mea, clientul n-o să zică pisica asta nu e în regulile noastre de brand.”
Aproape am terminat sticla de vin, dar nu mi-am lămurit două chestii. De ce scrie în engleză? În primul rând, pentru că așa, cartea poată să ajungă și-n altă parte. Cum ar fi într-o librărie din Paris. Și-apoi, pentru că „s-ar putea să mă tem să-mi asum și rolul ăsta de scriitor. Iar engleza mă ține la distanță, mă exprim mai rudimentar, nu mă dau în stambă. Cred că mi-e teamă. Nu mi-e frică să desenez greșit. Dar mi s-a dat mult peste mână fiind copywriter atâția ani și mă tem acuma să greșesc.” De ce așa mult alb-negru? Zice că s-ar putea să vadă lumea în alb și negru. Sau poate încă n-a venit momentul pentru culoare.
Așa cum n-a venit nici pentru subiectele cu miză socială. „M-a întrebat cineva Tu ai un simț foarte sharp de a zice lucrurile într-o frază scurtă, de ce nu te duci în zone sociale? În momentul ăsta, n-am epuizat zona personală. Și trebuie s-o explorez cât mai tare. De exemplu, am o crispare în a mă desena goală. Nu-mi place să fac chestia asta. Dar trebuie, e acolo. De unele lucruri mă feresc. Pentru că există această expunere, nu e totuși un pseudonim, e numele meu acolo, sunt eu ca persoană.” Acolo, adică mai ales pe Instagram, unde Andreea urcă un desen pe zi pe contul de persoană fizică.
O invidiez pentru disciplina cu care se ține de treabă. Și pentru se încăpățânează să meargă cât mai departe cu explorarea identității, într-un spațiu cultural unde explorarea e uneori sinonimă cu exhibiționismul. „Mi se pare important să văd unde pot să duc zona asta. Așa m-am gândit eu, că dacă vreau să fiu artist adevărat, trebuie să mă duc până unde pot să mă duc, că doar așa poți să te ferești de clișee. Și, oricum, e clar că eu n-o să pot să fac niciodată cute, să fiu cute, așa că.... Dar cine știe, într-o zi s-ar putea să încep să fac pisici peste tot.”
După ce ne-am văzut prima dată, îi verific contul de Instagram în fiecare zi. Nu știu cum face, dar găsesc bucăți din mine în desenele ei. „Chiar vreau timp de un an de zile să postez un desen pe zi. Indiferent de ce am de făcut în ziua aia. Îmi vin idei, pe unele mi le notez în telefon. De fapt, îmi vin niște gânduri, niște fraze, și dup-aia le desenez. Pentru mine, e un exercițiu bun... să învăț să mă expun din ce în ce mai curajos. Asta vrea să învăț să fac. Gândurile astea, fricile, lucrurile care nu-s așa cool, patetice, îhh, repetabilitatea... Dacă vreau să fac asta, și vreau, e important să devină din ce în ce mai autentic tot demersul ăsta. Și dacă pentru mine acum autentic înseamnă să vorbesc despre lucrurile foarte personale, atunci asta fac.”
Îi spun că, în timp ce citeam Home Alone, mi-am adus aminte de perioada în care stăteam singură într-un apartament de pe Veronica Micle și aveam senzația când mă-ntorceam acasă și-o găseam pe Matilda că pisica aia era singurul om care mă-nțelege. E o pisică și-n Home Alone, dar nu e a Andreei, e o pisică din bloc. Între timp, și-a luat și ea una. O cheamă Steluța. „De când am pisică, am devenit obsedată. Și așa e, câteodată când mă întorc, mă bucur așa de mult s-o văd și mi se pare că și ea se bucură. Dar nu știi niciodată…”
Home Alone se găsește la Cărturești, la Salonul European de Bandă Desenată (9-22 mai, Rezidența Scena9, la standul librăriei Jumătatea Plină), în librăria Volume din Paris și pe site-ul Decât o revistă.
Între timp, Andreea Chirică a ilustrat prima carte semnată de Răzvan Exarhu, Fericirea e un ac de siguranță, în curs de apariție la Editura Curtea Veche.
