Când mă uit la Poto, nu-l văd pe Iancu din Nuntă mută, pe Radu din Dincolo de calea ferată, pe Miron Cozma din Capete înfierbântate sau pe Corneluș din Tipografic Majuscul. Văd un prieten, un om bun, de o forță incredibilă, care-ți înseninează ziua. Un golănaș sensibil. L-am cunoscut acum trei ani, într-un bar din București, pe la amiază. Purta pantaloni scurți și o vestă kaki peste tricou, era zvelt ca bicicleta de care stătea sprijinit și zâmbea ștrengărește.
Am invidiat tot timpul la el lejeritatea cu care-și croiește drumul prin viața socială, felul în care-i face pe oameni să râdă și să se simtă bine, oferindu-le mereu spectacol, vocea aia care poate seduce și o piatră și seriozitatea contrastantă pe care o acordă meseriei lui de actor, fără să-ți dea impresia că se crede important sau că ar avea vreodată frământări personale. Dacă are așa ceva, le sublimează prin muncă, pe care o tratează cu rigurozitate, iar uneori are perioade de ventilare în care se-mbată, devine un saltimbanc cu accent ardelenesc, îți face cinste cu băutură, te pupă excesiv pe creștet și-ți strigă bue, tu ești prietenul meu!
Deși pare deschis, nu-și pune sufletul pe tavă, s-a blindat cu scutul unui om care și-a găsit la un moment dat validarea și are o treabă de făcut. Caută să-și construiască un echilibru în jurul acestei misiuni, care nu lasă loc dramelor. Asta l-a făcut să reziste ca actor independent, într-un peisaj dominat de nesiguranța zilei de mâine, să exploreze și să se dezvolte. Am încercat să aflu câte ceva despre el ca om și să-mi dau seama ce-l împinge să fascineze mereu publicul.
Amintiri din epoca de școală
Alexandru Potocean s-a născut în 1984 la Caransebeș, în județul Caraș-Severin, unde a locuit cu părinții și cu bunicii din partea tatălui până în 1988, când s-a mutat cu ai lui la Timișoara. Până în preajma liceului, s-a chinuit să evite școala, îl enerva că toți îl băteau la cap cu învățatul. S-a născut într-un mediu middle class, spune el, iar mama, profesoară de biologie, și tatăl, inginer, „aveau stigmatul intelectualității înfrânate de sistem”. Puneau mult accent pe informație după ce s-a dat liber la ea în ’90 – „teatru, film, literatură, toate astea erau mult împinse asupra mea. Iar eu nu eram un elev bun. Îmi plăcea mai mult cu pietre”.
Libertatea cea mai mare o avea în Petrila, orașul minier din Valea Jiului unde mergea în vacanțe și unde își vizitează și acum, o dată pe an, bunicii din partea mamei. Un loc fără limite, unde avea tot timpul ceva nou de descoperit. O viață bucolică într-un setting industrial, dincolo de calea ferată pe care se transporta cărbune, aproape de Jiu. Un peisaj „foarte liniștitor” în care-și rupea hainele, se mânjea cu vaselină de la utilaje părăsite, în preajma disponibilizărilor, sărea pe platforma unui tren ce trecea printre grădinile momârlanilor și îi mituia cu băieții pe șoferii de TAF-uri să bage lama-n râu și să le facă dig pentru scaldă.
Dar și acolo, în vacanțe, ordinea era: mai întâi citești, apoi ai voie să fii sălbatic. Și nu înțelegea de ce. Era cald, voia să meargă la baie, dar trebuia să stea pe un scăunel și să citească cât se spălau covoarele. „Aventurile lui Păcală, de Petre Dulfu. Ioi, înnebuneam. Nu înțelegeam ce-i cu cretinu’ ăsta; o tăiat caprele și una o pus-o cu burta-n sus și una cu spinarea așa…ce-i cu atrocitățile astea? Aici am avut tot timpul divergențe cu adulții din familia mea, la învățătură. Ce spun în (piesa) Amintiri din epoca de școală (de Mihaela Michailov) e foarte adevărat”.
În Timișoara era toată ziua pe maidan. Se uita la video cu băieții, la filme de acțiune, și imitau secvențe din ele. Se „împușcau” cu tubermanele în stilul Comando pentru fiica mea, rupeau biciclete reconstruind scene din Mad Max sau se băteau cu picioarele prin aer ca Van Damme. Când era el cu el, căuta shortcut-uri ca să-și facă temele doar ca să fie făcute și să iasă din casă. „Nu puteam să învăț ce se cerea la școală. Trebuia să scriu trei pagini despre Sobieski și românii și nu înțelegeam de ce. Știam subiectul, dar era în trei propoziții, de ce trebuie să scot trei pagini? Pierdusem firul la multe chestii și mă tot futeau la cap profesorii și ai mei: Băi, do it, de ce nu vrei? Nu înțeleg, sunt bou, sunt prost, fuck off, lăsați-mă în pace”.
Tatăl lui, inginer, îl îndruma spre Real, dar lui Poto nu-i plăcea matematica și simțea tot timpul o presiune și un blocaj din partea lui. „Nu avea tact pedagogic, îmi explica lucrurile altfel decât puteam să le înțeleg” și se ajungea deseori la clash-uri. Tot tatăl, fost voleibalist la Poli Timișoara, l-a trimis pe Poto să facă volei. „Un sport la care n-aveam niciun talent, dar care te dezvoltă armonios. Cu mingea n-aveam nicio treabă, în schimb aș fi putut să urc în săritura broaștei toate dealurile de la Gărâna. Disciplina în sine e matematică curată. Și mai e o chestie. Eu n-am fost niciodată o fire competitivă, ceea ce voia taică-meu să scoată din mine. Dacă pierdeam la orice, de la dat cu pietre după sticle, până la volei, n-aveam nici cea mai mică tresărire. Ce-am pierdut? Viața, stima de sine? N-am fost bun atunci la aia. Am primit odată o diplomă pentru cel mai tenace jucător. Nici nu știam ce-nseamnă, m-am dus și l-am întrebat pe taică-meu. Ua, adică unul care se luptă pentru fiecare punct”. Pufnește în râs.
Mama, în schimb, fiind profesoară, înțelegea altfel lucrurile și nu punea așa multă presiune. Cu ea a văzut primul film care i-a spus ceva, în clasa a VI-a. Câmpul (The Field), povestea unui irlandez care se lupta pentru o bucată de pământ în vremuri grele. „Mi-am dat seama că pot să înțeleg și altceva. Mă raportez tot timpul la filmul ăla ca fiind deschidere spre altceva în afară de bătăi și mașini”. A înțeles că un film are o temă, a înțeles cuvântul context și problema protagonistului. La fel a fost și cu Forrest Gump. „Un film super amplu, dar foarte emoțional. Mă emoționam și mă emoționez și acum. Eu plâng la filme. Înțeleg că ăla are o problemă și îmi imaginez ce greu ar fi s-o am eu”. Tot mama avea să-l ducă mai târziu la teatru și tot ea l-a întrebat după un spectacol văzut în Timișoara dacă nu i-ar plăcea să fie actor. „Cred că i-am răspuns că da, că mi se părea mișto, dar n-aveam niciun drive atunci”.
Într-a șaptea, Alex a făcut o călătorie spre centrul pământului și a descoperit acolo că și cititul e mișto. „Îi vedeam tot timpul pe ai mei citind și mă întrebam cum pot să citească ăștia așa de repede, nu se plictisesc? Pe mine mă plictisea o lecție din manual, eram la modul come ooon, nu puteam să citesc o pagină, mă plictiseam groaznic”. După ce s-a scăldat pe vreme rea într-un ștrand, cu „golanii”, și a căzut cu febră la pat, l-a atras coperta cărții lui Jules Verne pe care o avea în bibliotecă și a început s-o citească. „Mamă, îți dai seama? Au intrat unii în Pământ, în Islanda, că au auzit ei de o grotă pe unde poți să intri, și au ajuns în centrul Pământului, unde era o altă planetă. What the fuuuck? Eu știam că miezu-i cu lavă. Ce ocean, mă, ești prost? Mamă, au găsit acolo vegetație antică, animale preistorice, o lume pierdută. După aia s-au dus pe sub oceane, pe sub Europa, și-au ajuns în Italia. Există autostrada asta? Jules Verne îți rupe mucii. Și m-am mirat: am citit o carte, ești prost? Am văzut că înțeleg”.
Barrymore și Heavenly Hell
A început să citească tot mai mult, mai ales în preajma examenului de capacitate, și deși era convins că n-o să ajungă la liceu, la ce performanțe școlare avusese până atunci, a intrat la Filologie. Iar într-a IX-a, Radu Iacoban și Ioana Barbu, doi elevi de clasa a XI-a cu care Poto împarte astăzi scenele din București, au venit la el în clasă să recruteze prospături pentru trupa de teatru a liceului: Tot ce trebuie să faceți e să luați o carte în engleză cu voi, să veniți după cursuri și să vă urcați pe scenă. Nu trebuie să faceți nimic altceva decât să citiți.
Cu an în urmă, Alex fusese cu mama lui la o piesă de teatru care îl stârnise. Barrymore, în regia lui Gelu Colgeag, cu Ștefan Iordache. „Mi-a plăcut chestia aia: erai în centrul atenției, dar aveai o treabă de făcut. Am înțeles iarăși povestea, cu Barrymore ăla, care era un actor, avea o problemă, era o chestie mai suferindă. Mai văzusem înainte niște spectacole, dar ăla a fost primul care m-a impresionat. Mi se părea că e o chestie mare, că toți ăștia stăteam cuminți în sală. Era frumos, mirosea bine, era o liniște, așa. Și acum, când merg la spectacole, deși mă plictisesc îngrozitor, îmi place să stau acolo în întuneric, mic. Mă simt protejat, e fain. Cred că sub influența piesei ăleia m-am gândit să mă duc la trupa de teatru”.
Lui Poto i-a fost rușine de când se știe și crede că n-o să scape de ea toată viața. Nu știe exact de ce. Poate pentru că s-a chinuit în copilărie să fie adecvat cerințelor, deși nu-și dorea asta. I se pare tot timpul că e descoperit, că e prost, că n-are ce căuta acolo, că oamenii fac un efort să se uite la el când e pe scenă. Are impresia că există tot timpul actori mai potriviți pentru rolurile pe care le joacă. Asta i-a plăcut la Ștefan Iordache, că nu avea rușinea aia, făcea totul să curgă natural, „cu atât de multă dezinvoltură. Te oprea, te lua cu el, erai atent tot timpul”.
A intrat în trupa liceului pentru că avea voce bună, groasă și a jucat în patru piese până într-a doișpea. Primul lui rol l-a avut în spectacolul Black Comedy, „care se întâmpla invers. Când nu era lumină pe scenă, oamenii reacționau normal, când se aprindea lumina, era pană de curent. Eu jucam un personaj pe care îl chema Harold și care era gay. L-am conceput foarte drag queen așa, eram foarte patetic, dar aparent amuzant. Cultura LGBT nu își câștigase terenul și respectul pe care le are acum, era o chestie de râs”. Cea mai tare piesă în care a jucat a fost însă într-a unșpea, una de Sartre, Cu ușile închise. Era regizată de Radu Iacoban, deja student în Cluj.
„A fost un turning point pentru noi. Învățam despre existențialism, ne informam apropo de context. Eram îmbrăcați în niște tifoane, cearșafuri, eram niște mumii antice care declamau chestii și aveau o forță. Nu mai era saltimbancăreala aia de teatru de adolescenți”. După ce a jucat-o la Arad, într-un festival, a luat premiul pentru cel mai bun actor. „Am fost foarte mândru, îți dai seama, nu mai luasem niciun premiu până atunci”.
În plus, odată cu trupa de teatru, a dat peste niște oameni cu care putea rezona. Față de colegii de clasă era retras, nu le înțelegea problemele. Erau din alt film, cu statut, mașini de fițe și produse Avon. La băieții de pe stradă renunțase odată cu liceul. „Eram golani. Țin minte că mi-am făcut buletin și le-am arătat foarte mândru, bă, am buletin. Și au zis mamă, acum că ai buletin, poți să intri în pușcărie și te fut ăia în cur. Atunci mi-am dat seama că erau prea imbecili”. Cu colegii de teatru discuta despre cărți, filme, muzică, „îmi plăcea că întrebările pe care mi le puneam eu legat de nu știu ce și le mai punea și altcineva”. Ascultau metal, își cumpărau casete piratate și tricouri sumbre dintr-un garaj, de la Bestial Records, iar trupa lor se numea Heavenly Hell și era coordonată de o profesoară de engleză care asculta și ea rock vechi. În plus, piesele pe care le jucau erau în engleză, ceea ce l-a ajutat să stăpânească foarte bine limba și să-l pregătească pentru producțiile străine în care avea să joace mai târziu.
În mediul ăla s-a simțit pentru prima oară validat. Oamenii îi spuneau în sfârșit că făcea bine ce făcea. „Nu era ca la volei, coaie, încearcă cumva să dai mingea să jucăm noi. Ăștia ziceau bă, e super OK. Făceam o glumă, se amuzau. Nu ești artist pentru că crezi tu că ești artist, ești pentru că-ți spun alții că-i OK ce faci. Chestia cu talentul e relativă. Talentul se manifestă prin determinarea de a face în continuare lucrul ăla. Coaie, învață textul! În rest e doar feedback”.
Acest feedback pozitiv, oamenii cu care lucra în liceu și premiul de la Arad l-au îndemnat să dea la teatru, în București. A auzit că se intră greu și că e bine să faci meditații cu cineva din facultate, așa că într-a unșpea a ajuns pe Râul Doamnei, pe strada unde locuiesc eu acum și unde s-a pregătit cu actorul Constantin Florescu. S-au împrietenit, îl lua cu el la bere, îi făcea cunoștință cu actori și încerca să-i scoată rușinea din cap. „Eram foarte emotiv, mi se părea că ce fac e prost și că o să mă fac de râs. Iar el mi-a zis n-o să râd de tine, n-o să-ți spun că ești prost, o să-ți spun ce nu poate să funcționeze. Și m-a lăsat să vin cu propunerile mele, asta a fost foarte important. Citeam și îmi imaginam ceva, aia l-a interesat, nu să-mi zică el fă aia”.
O altă lecție importantă pe care a primit-o a fost să refuze tot timpul ce nu-i place. „E un chin groaznic să accepți ceva pe care îl consideri o tâmpenie. Am întâlnit și asta, că n-am avut de ales. Și am învățat să refuz, mai ales în teatru. Oamenii se supără, din păcate, nu înțeleg”.
Admiterea la UNATC a durat o săptămână, fiind presărată cu ateliere cu viitori profesori. „Asta mi s-a părut foarte important și mi se pare și acum. Într-o săptămână cunoști mult mai bine niște oameni decât după un examen. Unul poate să fie mega talentat, dar de o indisciplină crasă, ori aici nu merge cu indisciplina. Asta ne-a învățat pe noi școala, disciplina. Talent și voință nu te poate învăța. Dacă nu te mănâncă să faci, nu funcționează”.
„Înaltul nu e în pulă cu satelitul, e aici, între noi”
În facultate, pe care început-o în 2003, a dat de un alt mediu cu care a rezonat și care i-a modelat identitatea. S-a îndrăgostit de Brecht, prin David Schwartz, pe-atunci student la regie, care i-a propus să joace în piesa Un om egal un om pentru un examen de an. L-au fascinat la dramaturgul german desacralizarea teatrului, ruperea de convenții și temele eminamente sociale, construite în jurul unui performance spectaculos și asumat. „Până la Brecht se marșa pe creări de iluzii, pe o filozofie idealistă aberantă, fără substrat material. Așa s-a întâmplat și cu Marx, când a venit cu materialismul: Pleacă dracu’, noi aspirăm spre înalt! Nu, boss, înaltul nu e în pulă cu satelitul. E aici, între noi, și trebuie să aspirăm la a face în așa fel încât toți oamenii, non-discriminatoriu, să aibă acces la resurse, nu doar trei să monopolizeze tot”.
Colegi de-ai lui de la Regie, ca David Schwartz, Ioana Păun, Bogdan Georgescu, Vera Ion, puneau pe masă subiecte complet diferite de ce juca Poto pentru antrenament la Teatrul Casandra și i-au deschis ochii spre altceva. Spre lucruri pe care nu le înțelegea întru totul la început, nu le cunoștea contextul, dar îl atrăgeau: statutul femeii, cultura LGBT, cultura drogurilor, evacuări, consumerism etc. „Ce făceau ei era mult mai profund decât suprafața de joc. Îți dădeau o miză reală a ceea ce faci. Mi-a plăcut ideea de a mă implica prin ce fac în societate. E maxim de important pentru mine. Alții vor să se vadă doar pe ei”.
Mediul din facultate l-a învățat să fie disciplinat și prezent în realitatea din jurul lui. Au început să-l atragă teme ca sărăcia, războiul, ipocrizia, ignoranța, fanatismul, banii, identitatea, sexualitatea. Crede că toate trebuie ambalate într-o sinteză puternică, care să fixeze idei clare în mintea interlocutorilor și să tragă semnale de alarmă. „Eu caut tot timpul utilitatea a ceea ce fac. Teatrul este, din punctul meu de vedere, didactic, nu o formă de divertisment. Ridică niște probleme, în așa fel încât oamenii care vin să vadă să și le pună. Trage semnale de alarmă, n-are putere executivă. Dacă unul din 100 de oameni care vin la un spectacol începe să-și pună probleme, dă un Google search când ajunge acasă, e bine”.
„Nu poți să faci maimuțăreală, trebuie să te iei foarte în serios”
Poto a început să lucreze în industrie încă din studenție, mai întâi în film și apoi în reclame. A aflat de la colegi că trebuie să-și facă fișă de casting, și-a făcut și a trimis-o la diverse agenții. Înainte să obțină ceva cu ea, a venit Cristi Puiu la el în facultate. „Ne-a dat să citim ceva, ce-avea el nevoie pe-acolo, roluri de umplutură. Am citit și eu câteva rânduri și am ajuns în film”. Debutul lui Poto pe marele ecran a fost rolul de brancardier din Moartea Domnului Lăzărescu (2005). Apoi a dat roade și fișa de casting și a jucat „un transmisionist pe un autovehicul de intervenție blindat” în Hârtia va fi albastră (2006), de Radu Muntean. După ce Cristian Mungiu a văzut filmul într-un mall, unde venise la o vizionare cu public limitat, l-a abordat pe Poto la cocktail-ul de după și l-a chemat la o probă pentru 4,3,2 (2007), în care a și jucat. Mai departe au urmat numeroase apariții în filme străine și românești. „Veneau unul după altul. Câștigam bani, puteam să trăiesc din ei”. În 11 ani, a jucat în aproape 30 de producții de film, lungi și scurte, și în de două ori mai puține piese de teatru.
A terminat facultatea în 2007 și, până în 2008, a jucat în patru spectacole, cu care ieșise din facultate: Monged, regizat de Vera Ion, Zdrențe, regizat de David Schwartz, Regele Moare, regizat de Mariana Cămărăşan, și Ferdinand al VIII-lea Regele Spaniei, regizat de Iarina Demian. În perioada 2008-2010 nu a avut deloc spectacole, a jucat doar în filme și reclame. Apoi, în 2010, a venit Capete înfierbântate. 13-15 iunie 1990, de David Schwartz și Mihaela Michailov, un spectacol în care mineriada din ’90 vorbește de la sine, netrunchiat, prin vocile a şapte participanţi direcţi, însuflețiți de Alexandru Potocean. Din prisma felului în care a început să se raporteze la teatru în facultate și a ceea ce l-a fascinat când a văzut Barrymore, Capete reprezintă pentru Poto landmark-ul carierei sale în teatru. „Ai un singur actor care, timp de o oră și 45 de minute, face șapte personaje diferite. Actorii își doresc să aibă roluri din astea care să-i pună mult în valoare, ca talent, ca disponibilitate, ca abilități”.
Poto îți rupe mucii în Capete. Îl vezi transformându-se, rând pe rând, în Doru Mărieș, Marian Munteanu, Miron Cozma sau Ion Iliescu și e terifiant de convingător în pielea fiecăruia dintre ei. Te oprește, te ia cu el, ești atent tot timpul. E un spectacol în care se află în centrul atenției și are o treabă de făcut, una cu miză reală: „Mi se părea, cumva, că spăl obrazul muncitorului. Și bunicul meu din Petrila, deși n-a participat la mineriadă, a fost miner”. A avut la dispoziție doar vreo trei săptămâni ca să construiască toate cele șapte roluri, foarte variate, fiecare având câte un monolog și o căruță de text concentrată în 10 minute.
„Nu poți să faci maimuțăreală, trebuie să te iei foarte în serios, să crezi foarte tare în discursul ăla. Am avut materiale video (cu personajele) din documentarea făcută de Schwartz, Michailov și Cinty Ionescu (pentru piesă) și stăteam și mă uitam zi lumină pe ele. Când veneam la repetiții, murmuram pe stradă de nebun, de se uita lumea la mine și râdea pe sub mustață, uite-l și pe prostu’ ăsta. Ziceam vorbele într-una, și înainte să mă culc. E o cantitate foarte mare de text. Iliescu și Marian Munteanu, având foarte multă limbă de lemn la activ, erau foai de capu’ meu. Spuneau o idee și era un nonsens, am avut mari dificultăți până mi-au intrat în cap. Iar la Cozma mă opream de multe ori și râdeam, că n-ai cum”.
Capete înfierbântate i-a dat foarte mare încredere lui Poto în tot ce-a făcut mai departe în teatru. Lucrurile i s-au părut mai ușoare după, deși nu erau. E de departe unul dintre cele mai grele spectacole pe care le-a jucat, dar nu cel mai greu. La fel de solicitante au fost toate rolurile din piesele cu miză socială pe care le-a jucat ulterior: Subpământ (regia: David Schwartz), Tipografic Majuscul (regia: Gianina Cărbunariu), De vânzare (regia: Gianina Cărbunariu), Ce-am fi dac-am ști (regia: David Schwartz) etc.
„Sunt spectacole grele, care ridică probleme foarte importante, foarte mari, foarte actuale. Trebuie să fii foarte, foarte atent când livrezi mesajele alea. E ușor ca spectacolele de genul ăsta să fie înțelese greșit dacă nu le acorzi atenția cuvenită. Dacă le lași în voia sorții, s-ar putea să nu iasă, să fie o mega plictiseală. Trebuie să crezi în miza pe care o au piesele astea și cred că dacă nu te pasionează și nu crezi în ce faci, nu poți să le faci”.
În ceea ce privește filmul, la fel, toate rolurile i s-au părut grele. Mare parte din ce-a jucat s-a filmat mai mult noaptea, când organismul înțelege că trebuie să facă altceva. Uneori e frig, plouă, ninge. Repetițiile sunt rare, faci totul din mers și ești obligat să fii cât mai real, motiv pentru care ajungi să înveți lucruri până atunci inimaginabile. În munca de documentare pentru anumite filme a învățat ce înseamnă să muncești pe ambulanță (Bypass), cum să jupoi un iepure, „atent să nu-i spargi nu știu ce, că se umple de căcat” (The Way Back) sau care e diferența dintre o pușcă automată și una fără repetiție (Portretul luptătorului la tinerețe). Ai replici scurte, „scuze”, „ău”, pe care trebuie să le căptușești cu intenție. „Totul e pe intenționalitate, mai puțin pe vorbe”.
„În filmele Noului Val, sunt multe din astea, replici scurte, concise, rar ai câte-un calup. Trebui să fii cât mai blanc, cât mai alb, să vorbești cât mai mic, reacțiile, privirile, grimasele să fie foarte mici spre inexistente. Și asta e contrar a ceea ce am văzut eu în viață. Oamenii se mai strâmbă, se mai scarpină în cur. Se numește economie de mijloace, să esențializezi foarte mult problematica personajului și să elimini pe cât se poate tot balastul de personalitate pe care ai putea să-l aduci cu tine și care ar fi un exces. În teatru lucrurile sunt mai expansive”.
Poto spune că a durat multă vreme până și-a câștigat libertatea pe platou și crede că un punct de cotitură în acest sens a fost Bora-Bora (2011), al lui Bogdan Mirică, unde a avut șansa să se exprime mai mult și a prins mai mult curaj. „Sunt foarte multe filme în care habar n-aveam ce fac și eram rigid, mi se părea că vorbesc din cărți. Și la Moartea domnului Lăzărescu, și la Hârtia va fi albastră, și la 4,3,2, și la Nuntă mută zici că sunt teleghidat. Era o chestie foarte stiff. Executam niște chestii care mi se spuneau și nu ajungeam să gândesc pentru mine”. Iar poate cel mai important lucru care l-a ajutat să se dezvolte pe partea de film a fost munca continuă cu studenții la Regie Film. Își face mereu timp să-i ajute când îl solicită.
„E un antrenament căruia niciun actor, cred eu, n-ar trebui să-i dea cu piciorul. Dacă ceva te poate face mai stăpân pe arta ta cinematografică, e lucrul cu oamenii ăștia, care nici ei nu știu până la capăt ce fac acolo, dar vor să facă, și nici tu nu știi până la capăt ce dracu’ faci, dar învățați împreună, unul de la altul. Mă antrenează foarte bine chestia asta. M-am dus cu ei prin ape, prin jnepeni, am stat în carantină când a fost gripa aviară”.
Mai jos, Poto povestește o întâmplare de la primul film în care a fost chemat să joace, în facultate, pentru un examen al unui coleg de-ai săi de la Regie, Barna Nemethi.
„Siguranța ți-o faci singur, te agiți”
Alex e genul de actor care se documentează, care aprofundează contextul. Mai puțin la film, unde „e pe hărtăneală, haide, haide, haide”. Youtube-ul, cărțile și articolele sunt informatorii lui de nădejde. Când are repetiții, nu se întinde la bere cu o noapte înainte și ajunge mai devreme, să facă o încălzire vocală, să-și dezmorțească fălcile, care mai dau chix de la emoții. Și învață foarte bine textul, aici e tot secretul. Asta nu se face citindu-l la masă. Când îl citești, începi să-l înțelegi, dar îl înveți în timpul repetițiilor, cu colegii, te uiți zilnic pe el și faci corelări. „Te ajută multe elemente din spectacol, știi că într-un anumit moment, când e un coleg acolo, trebuie să spui cutare lucru și îți intră în reflex. Sigur că de multe ori se întâmplă să nu-ți vină cuvântul exact din text, să ai un blanc, dar ideea e să știi foarte bine ce spui pe gură, ca să poți să-l înlocuiești. Trebuie să devină foarte personal, ca și cum tu ai spus lucrurile alea de la tine, să faci efortul psihologic de a-ți asuma textul”.
A căutat să trateze cu seriozitate tot ce-a făcut. Și când ducea o tavă într-o piesă de la Teatrul de Comedie, ca figurant, și când juca într-o reclamă la bere care s-a făcut de o mie de ori, și când alerga de nebun pe câmp, cu un revolver în mână, să împuște un șarpe uriaș, imaginar, construit prin CGI, în Anaconda 4, ca să-și răzbune fratele. „La început acceptam cam tot ce venea. Ai nevoie să fii văzut, să te afirmi, să plătești chiria. Mai un pic, mai un pic, până începe să te știe lumea, până vede că chiar vrei să faci chestia asta și că atunci când ți se dă ceva pe mână, nu-ți bați joc. Am început să refuz roluri în ultima vreme, de când am devenit mai conștient de ce se întâmplă. Dar în facultate nu refuzam, frate”.
Reclamele îi plătesc facturi și concedii, nu-i e rușine să le facă și le tratează cum tratează orice alt rol. „Mi se pare o ipocrizie să spui nu, eu nu mă întinez. Hai fii serios, nu poți să scapi de sistem”. Cu banii pe care-i câștigă din ele poate sta liniștit o vreme, cât face o piesă cu David Schwartz, de exemplu, pe bani mai puțini. De-a lungul timpului, a încercat să fie cât mai deschis și mai conciliant cu oamenii cu care a lucrat, indiferent de natura jobului, chiar dacă nu și-a primit niciodată banii la timp, în afara situațiilor în care i-a luat în mână la filmare. „Dacă ar fi să dau lumea în judecată pentru toate chestiile astea, mi-aș petrece timpul prin tribunale. Eu asta fac ca să trăiesc. Aștepți după banii ăia, n-ai ce să faci, asta e situația. Caut să nu jignesc oamenii și chiar dacă de multe ori am dreptate, nu mă cert”.
Atitudinea asta l-a ajutat să se întrețină singur într-un peisaj dominat de nesiguranță – zona teatrului independent. N-a vrut să se angajeze la stat și să aibă salariu, deși ar fi putut, îi place să se miște dintr-un mediu în altul și să exploreze, să nu fie constrâns de „monarhia absolutistă a regizorului”. Îi plac proiectele în care e lăsat să gândească și să înțeleagă singur lucrurile, să vină cu propuneri și să-și lase amprenta. „Siguranța ți-o faci singur, te agiți. Știu colegi care pur și simplu au obosit, se chinuie, joacă în toate mizeriile. Când ești actor în teatrul de stat, ți se impune ce să joci, ce să spui. Actorul nu e un muppet căruia îi zici cântă și el cântă, nu e tonomat. Proiectele din zona independentă au fost foarte benefice pentru mine, în sensul în care m-am dezvoltat mult ca intelect și ca mijloace. Mi s-a permis să călătoresc, atât în țară, cât și afară. Sunt teatre de stat care n-au turnee nici măcar în Ploiești”.
Poto își amintește o singură perioadă mai dificilă, acum câțiva ani, când a tocat toți banii pe care-i avea în club, la Control, și n-a luat în calcul lunile de obicei moarte din actorie, ianuarie-martie. „Prin aprilie eram fiul ploii, dar apoi s-au îndreptat apele. Într-o astfel de perioadă poți să pierzi busola, dar am zis hai să aștept, ce poate să se întâmple? O să mai vină ceva”. A început să facă film din anul II, a fost domeniul în care a găsit constant joburi, și n-a avut perioade în care să stea. Apogeul financiar l-a avut cu producția americană The Way Back (2010), în care un grup de prizonieri evadează dintr-un lagăr al Gulagului în cel de-Al Doilea Război Mondial. Cu banii câștigați de-acolo, cu cei strânși până atunci și cu un ajutor din partea tatălui, și-a cumpărat apartament în București. Un cuib cochet din Pantelimon unde mi-a gătit odată supă de cocoș la cuctă, cum îi zic ardelenii unei oale în care apa fierbe sub presiune, am băut pălincă și ne-am uitat la clipuri cu Queen pe YouTube.
În ultima vreme, a căutat ca viața intimă să-i asigure echilibru în ce face, să nu-și piardă focusul. Având o meserie care îi impune multă rigoare și nopți dormite, și-a dat seama că are nevoie de o relație de lungă durată. E deja de doi ani cu Andra, medic în devenire. „Am nevoie de stabilitatea asta ca să pot să fiu, ca să pot să fac. Furtuna de gagici, băute în stânga și-n dreapta, pe mine nu m-au ajutat. Asta cu boemia artiștilor e o tâmpenie. Trebuie să fii dormit, mâncat și acolo. Nu există să vii rangă din Control și să urci pe scenă. După repetiții te duci acasă, mai faci o documentare, să mai înțelegi și faci și alte treburi, că ai și tu o viață, dar niciodată nu te părăsește gândul la aia. Trebuie să faci un shift de atenție: să nu-ți pierzi focusul pe treabă, dar să fii atent și la partenera ta, că poate vrea să beți un cico”.
„Am o problemă cu chestia asta aberantă: eu, eu, eu, eu”
Când nu e actor și când nu iese cu partenera la un cico, Poto citește. Acum s-a apucat de Jaques Fresco, Designing the Future. Îi plac sociologia și antropologia și ideologia de stânga, care i se pare umană, necompetițională. „Eu nu cred că viața e o competiție. Lumea în care trăim a fost recreată așa la modul imbecil, pe spiritul de luptător, pe ideea de a învinge tot timpul”. Când nu citește și se gândește la ale lui, dar simte totuși nevoia să facă ceva, se joacă jocuri necompetitive, în care nu te duci cu pușca și nu-ți construiești triburi și armate ca să-i omori pe alții. Mai bine transporți lemne cu tirul de la Nuremberg la Londra, în Euro Truck Simulator, și te supui regulilor de circulație, iei amenzi, alimentezi la benzinărie și faci pauze de odihnă pe traseu. „Pe tabletă am jucat foarte mult Airport Ops, unde ești in charge of everything la un aeroport. Îmi place să mă joc cu mine. E o onanie, așa, dar e OK”.
În rest, Poto se uită la filme pe Mubi, un site mai profi pentru cinefili, și îl enervează alea wannabe artsy. „Dude, ai să ne spui ceva? Un film trebuie să fie simplu și concis. Eu nu mă uit la arta lui în sine, ci la tema și la modul în care comunică ce comunică”. La teatru nu-i place să meargă, fie pentru că s-a săturat să vadă aceleași lucruri – „Mai lasă-l dracu’ pe Shakespeare să se odihnească” –, fie pentru că are tendința să spună: „Dacă m-ar fi lăsat pe mine…”. Dar a făcut un pact cu el ca din toamnă să vadă integral repertoriul teatrelor din București. „Să pot să-mi fac o imagine reală a ce se întâmplă și să văd cum mă poziționez eu în schemă. Mi-am dat seama că am nevoie de asta, că nu știu altceva. Știu doar piesele pe care le construiesc eu, dar nu și pulsul scenei teatrale. Cred că e un defect profesional”.
Îi place să călătorească și și-ar dori s-o facă mai mult cu bicicleta, pe care o folosește acum în scop utilitar. Mai demult ieșea cu ea din București și pe viitor i-ar plăcea să-l ducă prin toată Valea Jiului. Nu mai iese așa mult nici în oraș, nu mai are drive-ul ăsta. „E vârsta. Încerc să construiesc ceva în viața mea privată, o viață cât se poate de îndestulătoare, să văd cum putem să avem și copii la un moment dat, să văd cum pot să-mi fac mai departe meseria, să fie sustenabilă pentru familia mea. Pentru mine, a avea o familie e o chestie foarte mare, care necesită foarte multă implicare din partea mea. Mi se pare că familia te dezvoltă ca individ pe Pământ, te face mai aware și mult mai puțin egoist. Egoismul la mine e maxim, și prin natura meseriei – chit că mesajul e altruist, e bine să te placă oamenii, îți hrănește egoul ăla –, și prin faptul că am fost singur la părinți – nu am fost un răsfățat, dar toată energia s-a canalizat pe mine. Am o problemă cu chestia asta aberantă: eu, eu, eu, eu”.
Poto spune că nu și-a dorit niciodată să fie star. Chiar dacă se simte bine când îl mai recunoaște lumea pe stradă, nu e disperat după asta. A aflat că ești slab ca actor atunci când crezi despre tine că ești foarte șmecher și că ești bun atunci când îți faci treaba pe care o ai de făcut: îți înveți textul, vii la timp, ești serios, ești atent la ce se discută, gândești lucrurile și-ți dai real interesul. „Nu vreau să fiu star, vreau să fiu prezent în timpurile în care trăiesc, care se schimbă permanent, vreau să-mi înțeleg prezentul. Caut să cresc, să fiu informat, să stau în contact cu oameni de la care am de învățat lucruri. Starurile vin și se duc. Există o doză narcisică în artă, trebuie să-ți placă că tu faci aia, dar cu niște limite. Era un luminist la Casandra, Florel îl chema, care m-a văzut că vin cu bicicleta la repetiții. Fuma, s-a uitat la mine și mi-a spus: Domnul Potocean, dumneavoastră trebuie să înțelegeți că acum, că sunteți la Casandra, însemnați ceva. Pe vremuri, actorii erau văzuți în caleașcă sau în automobil”.
În viitorul apropiat, vrea să-și extindă plaja de lucru și să încerce să colaboreze mai mult cu străinătatea, pe partea de film. A și început să-și pună la punct portofoliul în direcția asta. O să continue să facă mai departe și teatru, și film. Îi plac mult construcția și live-ul din teatru, dar și spontaneitatea și creativitatea din film, domeniu care „îți aduce și mai multă vizibilitate și mai multă plată”. În septembrie o să-l vedem în Promised Land de Guillem Clua, în regia lui Bobi Pricop, un spectacol pe tema încălzirii globale care se va juca la Odeon. Pe lângă asta, a mai fost cooptat în alte două piese la care va lucra în 2016, de către Gianina Cărbunariu și Radu Iacoban. Pe partea de film, are programată o singură colaborare anul acesta, în scurtmetrajul Anathema, scris și regizat de Andreea Borțun, unde va juca rolul unui cioban.
„Am privilegiul de a face o chestie care-mi place, care mă atrage, și nu pot să las lucrurile de-a valma”. O chestie care l-a validat după o lungă perioadă în care s-a simțit invalidat și credea că nu o să intre nici măcar la liceu și prin care crede că poate schimba în mai bine lumea din jurul lui. „Dacă n-aș mai putea face chestia asta, aș fi foarte trist”.
* Primul om care i-a spus „Poto” a fost colegul lui Stănoaia Alin. Se întâmpla în clasa I.
