Pentru unii e cineastul care scutură miturile românești și le confruntă cu propria găunoșenie, efectuând o muncă necesară de revizuire și compensație. Pentru alții e cineastul care profită de orice ocazie pentru a aduce scandalul. Radu Jude, cel mai important regizor român al momentului, revine în forma olimpică odată cu noul său film, „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”, selectat în competiția de la Berlin: o realizare caustică despre ipocrizie și perversitate în societatea românească a zilelor noastre, care pornește de la cazul unei profesoare dintr-o școală de fițe bucureșteană, acuzată de pornografie după ce un clip privat în care apare a fost postat pe site-urile pentru adulți. Dezbaterile neavizate sau mânate de rea-voință promit să fie și de data asta legiune, dar filmul se ridică fără probleme deasupra lor.
Suntem în prima parte a filmului, care e minunată. Ne-aflăm pe urmele unei femei (actrița Katia Pascariu) care parcurge la pas Bucureștiul, cu treabă. Într-un film canonic al noului cinema românesc, bucata asta ar fi fost filmată cu o cameră lipită de ceafa personajului, care ne-ar fi împiedicat să vedem stânga-dreapta. Nimic de genul ăsta aici: în schimb, o suită de cadre panoramice care, pornind de la acest personaj, se distanțează treptat de el și aleg să se uite și-n altă parte. La peisaj, bunăoară. Sau la trecătorii care-l parcurg. Într-un cinema autohton care a mizat tot mai des – și mai în pagubă – pe componenta de „oriunde” din poveștile sale, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc e primul film de ficțiune douămiist unde ni se arată trepidația unui oraș real, fixat în timp. E segmentul din cariera lui Jude care l-a adus cel mai aproape de un documentar ciné-vérité, în care se iese pe stradă cu camera în mână, la cules de povești. Dar nu e un documentar decît pe la încheieturi: Jude insistă asupra faptului că a căutat deliberat în drumul său elementele ce-ar fi putut servi tezei despre obscenitate pe care o aduce în prim-plan filmul, după care le-a integrat într-un decor preexistent. După câte se pare, n-a avut probleme în a găsi ce-și dorea. Îmi place acel cadru, ales aproape la întâmplare dintre atâtea posibilități, care pornește de la o scară de bloc garnisită cu mesaje injurioase, apoi descoperă chiar pe trotuar un picior de manechin și, puțin mai departe, o floare firavă, care a prins să crească direct din asfalt. E greu de spus cu precizie către ce arată filmul – important e că arată către ceva, nu doar către propriile imagini. Funcționând prin asocieri mai mult sau mai puțin fortuite – de la o stație de tramvai sub arșiță la un poster electoral și câteva birouri de schimb valutar înghesuite unele într-altele –, filmul impune privirii un fel de tur ghidat, dar concluzia rămâne la latitudinea spectatorului.
Mă interesează această parte a filmului nu doar pentru că dezvăluie o priveliște rară în cinemaul nostru – ci și pentru că ea merge în contra unui sentiment destul de răspândit azi, ca un soi de paralizie a cineaștilor în fața unor metropole prea instagramabile, pe care nu mai știu cum să le filmeze. Bucureștiul nu e Paris, Londra sau New York: pe de-o parte, cartierele sale, cu puține excepții, n-au devenit fundal de cărți poștale și nici nu mobilizează vreun hățiș intertextual; pe de altă parte, e un oraș ceva mai puțin clasist pe față, care permite întrepătrunderi și porozități. Jude își asumă cu multă dezinvoltură eclectismul acestui decor – care oglindește eclectismul propriului film –, ca și senzația de impur pe care o degajă la tot pasul. Nu e o problemă pentru el că în drumul lentilei se strecoară o reclamă bombastică sau un afiș electoral – e chiar un avantaj. Decizia de-a o lăsa mai moale cu filmele făcute pentru eternitate, preferându-le mostre mai umile care iau forma unor mărturii ale prezentului, e ceea ce conferă acestor încercări făcute cu economie și pe grabă o ascuțime, o urgență pe care altfel n-ar fi putut nici măcar s-o mimeze.
Pe traseul său, protagonista dă peste bărbați uleioși și femei gata să se păruiască; spațiul aerian al filmului e aglomerat cu vorbe porcoase care traversează cadrul din toate direcțiile. M-am gândit la realizarea lui Jude ca la un Caro diario – filmul magnific din 1993 al italianului Nanni Moretti, compus tot din trei părți, care începe cu un segment închinat Romei și bucuriei de-a trăi, apoi dă din rău în mai rău – trecut prin demența tranziției postcomuniste. În fond, Babardeală s-ar putea să fie cel mai nouăzecist film cu putință, fiindcă Jude îl umple cu de toate, pe măsura acelor cineaști care, odinioară, s-au trezit liberi să arate în filmele lor exact ce doresc, după atâția ani de constrângere și cenzură. Numai că Jude este mai pătrunzător în satiră și mai precis în observație socială – iar filmul său, oricât de liber, oricât de avântat cu digresiunea și referința, inventează totuși o formă riguroasă, care să dea seamă de acest sentiment al timpului nostru prin anumite mijloace specific cinematografice. Filmul său nu e o nebunie febrilă – sau dacă e, atunci ea se petrece într-un laborator de forme, și nu riscă să curgă pe-afară.
Și totuși, greu de găsit operă mai preocupată de carnea urât mirositoare a vremurilor noastre. Jude construiește un film despre indecența contemporanului, dar care la tot pasul pare s-o ia pe ocolite, dizolvându-și argumentația lineară într-o bogăție de subteme, lămuriri, anecdote, fapte inexplicabile, care se strâng laolaltă și pregătesc tămbălăul din final. Am putea să reducem plot-ul la o zi din viața unei profesoare care crede că a suferit rușinea maximă atunci când unul dintre videourile sale intime ajunge pe net, dar habar n-are ce-o așteaptă de fapt. Însă ar însemna să pierdem din vedere toate celelalte straturi ale acestui film proteiform. Nu doar partea a doua, care acționează ca un intermezzo între această plimbare prin București și confruntarea propriu-zisă cu părinții, și-n care Jude se dovedește un demn urmaș al lui Walter Benjamin, alăturând – într-un colaj plin de zvâc și de maliție – citate, ocheade, poante și folclor amendat. Ci, în fond, tocmai forma mereu reactualizată și mereu repusă în chestiune pe care Jude o țese cadru cu cadru, până ce povestea ajunge să se piardă undeva printre alte elemente, de-obicei ignorate, dar aici reabilitate, care fac ca un film să fie un film: unghiul de filmare, sunetul, durata cadrelor, montajul etc.
Cum poți să acorzi o atenție deosebită formei și totuși să nu treci drept manierist? Pericolul e real și cred că l-a preocupat și pe Jude. Poate de-aici și voluptatea de-a înțesa filmul cu tot soiul de giumbușlucării – vorba criticului Veronica Lazăr, ca un antidot flamboaiant la celofanul ceva mai spartan în care venea ambalat Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (2018), celălalt triumf pe terenul filmului politic înregistrat de Jude. A impune o formă înseamnă a te expune automat unor sprâncene ridicate, iar cineastul nostru pare că dorește acum să-i păcălească pe acești justițiari pentru care rigoarea e de rău augur. De aici și aluziile nenumărate care jalonează filmul, afumând formalismul fără a ne face să-l uităm. E nevoie de ochi și urechi ultra-perspicace pentru a le prinde pe toate, fiindcă Jude are această calitate de-a împărți punctele câștigătoare și loviturile mortale cu nemiluita, de ambele părți ale baricadei, fără să-i pese de admiratori sau tabere adverse. Tocmai de-aceea putem zări pe un perete, în secvența porno care deschide filmul, un poster al filmului Adinei Pintilie Touch Me Not, cartea lui Liiceanu Isus al meu este filmată cu insistență în vitrina unei librării, iar vorbele aruncate de Andi Vasluianu – în rolul unui pilot de avion numit Otopeanu –, ceva de tip „botnița lui Arafat, acest om care injectează frica în omul recent”, închid în ele o lume întreagă. Și că veni vorba, n-ar fi exagerat de văzut în acest film o continuare țicnită a acelei povești prețioase care era Touch Me Not, făcută odată ce lucrurile de-acolo au luat-o mult pe arătură. E genul de inserție greu decelabilă prin care Jude arată că e cu un picior adânc înfipt în reflecția asupra propriului film: this is not only the meat, but the potatoes, vorba lui Don DeLillo.
Anticipez că o bună parte din bătălia pentru film se va da pe subtitlul său, „schiță pentru un film popular”, înscris pe un fond mega-kitschos caracteristic filmelor de prestigiu. Cu umoru-i bine știut, cineastul spune că trebuie insistat pe „schiță”, nu pe „popular” – și că un regizor mai abil decât el va putea prelua materialul său ca să-l transforme într-un adevărat film de public. Există, într-adevăr, ceva eliberator în metoda lui Jude, care-i permite să pună punct unui film înainte ca acesta să fie finisat pînă la ultimele detalii, asemănîndu-l mai degrabă cu un carnet umplut cu desene, piste de cercetare, mâzgălituri updatate încontinuu. Pe de altă parte, eu nu cred că-i simplă provocare acest subtitlu, și nu doar pentru că scânteia care pune în mișcare filmul are un damf de tabloid. Impresia mea este că, prin împărțirea pe capitole și prin structura străvezie, Jude a imprimat filmului o viteză superioară – ca un râu accelerat de pietrele pe care le întâlnește în cursul său. Alcătuirea filmului ca o suită de verigi într-un lanț se traduce printr-un suspans foarte subtil, de tip „ce ne va mai oferi acum, așa încât să nu pară mai mult din același lucru?” Altfel spus, extravaganțele, în acest caz, sunt de alt ordin față de filmele din trecut, rezumabile acum prin rezolvarea unei interogații formale: oare se poate vreodată ca more chiar să însemne more?
Ultima parte, cea care pune în scenă ședința cu părinții unde se discută soarta acestei profesoare, mimează cele mai pedestre rezolvări de mizanscenă: dincolo de idiosincraziile de rigoare – când două femei ajung să se hârjonească urât, un nene strigă de undeva: „Înapoi la argument!” –, ce vedem aici este o translație pe plaiuri neaoșe a unui fel hollywoodian de a spune povestea. Filmul își asumă filiația față de sitcom: întâlnim destule tăieturi bruște, destule zoom-uri, destule gros-planuri. După cum ne-a obișnuit Jude în trecut, și aici avem parte de-o confruntare între valori progresiste și valori conservatoare, care de data asta e mai transparentă, mai clar demarcată decât oricând. Ca într-un western de odinioară, în care două legi – legea talionului și legea liberală – se luau la trântă. Și tot ca într-un western, lucrurile degenerează către un linșaj pus la cale de o bandă de indivizi însetați de sânge, orbiți de impresia că acționează în numele dreptății. (E latura de tragedian grec a lui Jude.) Vedem aici o femeie stăpână pe corpul ei, care ține piept așa cum poate unei gloate dotate cu pachetul complet – de la misoginie la rasism și incultură – și care, în cel mai truculent final posibil, se transformă în zeiță dominatoare și le oferă acelor bărbați singura pedeapsă pe măsură.
Irina-Margareta Nistor spunea că Jude a făcut aici un film de festival. Nu mi se pare. Festivalurile europene abundă în filme timorate făcute după aceeași rețetă, trecute prin sita nu știu câtor sesiuni de pitching, care nu fac decât să le netezească asperitățile, standardizându-le fără milă. Încă mai important, aceste filme țin să-și mascheze referințele – din care Jude a mobilizat o rețea extrem de complexă – și caută să controleze totul de la cap la coadă. Jude a făcut, așadar, un anti-film de festival, căci totul îl separă de ceea ce am descris mai sus – iar prezența lui în competiția mare de la Berlin e, pe cât de salutară, pe-atât de surprinzătoare. Avem nevoie tot mai mult, astăzi, de șfichiul unor astfel de priviri de cineast, capabile să pună lucrurile nevăzute în legătură și să scoată la lumină contradicțiile și atrocitățile latente ale lumii noastre. Jude e omul potrivit pentru asta.
