Am stat de vorbă cu Ileana Bîrsan (critic de film și jurnalist) și Claudiu Mitcu (regizorul filmelor Australia, 2009, Maria, 2013, Rețeaua, 2015), autorii documentarului Procesul (despre care am scris mai pe larg aici și care poate fi văzut în cinematografe de vineri, 13 iulie) într-un birou al casei de producție Wearebasca, într-o dimineață de vară extra călduroasă.
În timp ce discutăm, Claudiu îmi arată un teanc imens de hârtii - uite, ăsta e dosarul, îmi spune, și tot ce-mi trece prin cap e că viața lui Mihai Moldoveanu e acolo, întreagă, în hârtiile alea.
Pe 31 octombrie 1995, Mihai Moldoveanu era în Oradea cu amicii lui, Georgică Honciuc și Gabriela Rotariu. În noaptea aia, cei doi au tâlhărit un taximetrist, iar pe aceeași stradă a mai fost ucis un altul, de la o altă companie. Moldoveanu a fost acuzat de crimă, deși niciodată n-au fost probe suficiente care să dovedească fapta, doar niște filmări în care se auto-acuză. Moldoveanu a stat mai bine de 20 ani la închisoare, deși CEDO a stabilit în 2012 că a avut loc o încălcare a dreptului la un proces echitabil. Roller-coaster-ul și răsturnările de situație în cazul procesului lui sunt de domeniul fabulosului și arată lacunele din justiția din România anilor ‘90, cu anchete făcute stângaci și cu dezinteres.
Zilele astea sunt pline de întrebări pe care ni le punem cu toții despre justiția din România. Procesul e un fel de privire rară în foile unui dosar atât de încâlcit și complicat, încât devine extrem de greu să îți dovedești nevinovăția.
E un cadru din Procesul care îmi tot revine în minte - mai multe păsări prinse într-o mișcare repetitivă, circulară, din care niciuna nu poate ieși fără să distrugă armonia. Într-un fel, asta duce inevitabil la felul în care trăim împreună, dar și la destinul închis al lui Mihai - o viață pe care și-a petrecut-o în mare parte după gratii. Acum e liber, dar într-un fel înstrăinat de lumea pe care n-a cunoscut-o niciodată, de familia care a trăit fără el.
Filmul a pornit de la un interviu pe care Ileana i l-a luat lui Mihai Moldoveanu în 2013. Curiozitatea cunoașterii unui om cu o asemenea poveste s-a transformat într-o odisee - Claudiu și Ileana l-au însoțit la fiecare ședință din rejudecarea dosarului, i-au surprins reacțiile înainte și după ce ieșea din sală, au ținut un carnețel cu notițe (pentru că n-aveau voie să filmeze ședințele), pe care-l studiau mai apoi acasă. Ceea ce îi frapa era faptul că deși era un proces care se întâmpla acum (anchetele pline de stângăcii ale anilor ‘90 sunt scuzate cumva de o lipsă de experiență și de haosul post-comunist), judecătoarele nu păreau deloc că se străduiesc să afle adevărul, ba chiar dimpotrivă. Apropo de notițele lor din sala de proces, îi întreb cum se regăsește experiența asta contradictorie în film, dacă au cumva exemple clare de nereguli.
Claudiu: Poveștile astea, care țin de neregulile cazului, ca să nu zic ale sistemului (că se întâmplă acum ce se întâmplă la nivel național e pur și simplu o întâmplare, acum 5 ani, când ne-am apucat de proiect, nu aveam de unde ști că va fi haosul ăsta în țară) sunt și se văd în film, sunt foarte multe chestii care se văd negru pe alb, necomentate de noi.
Ileana: Mai departe ar trebui să judece spectatorii.
Claudiu: Sau oamenii în măsură să-l studieze, să constate și poate să-l redeschidă. Spectatorii judecă și se gândesc după vizionare, nu se apucă nimeni de spălat vase. Toți au avut o perioadă de frământare. Ce e cu omul ăsta, cum e de fapt, ce i-au făcut și nu i-au făcut. Dacă facem ca acest film să fie văzut de cineva care are posiblitatea să se uite prin dosar și să-l redeschidă, cred că ar fi util.
V-ați propus asta inițial sau a venit pe parcurs?
Claudiu: Nu știam cum arată filmul la final, deci a venit la sfârșit, după ce s-a închis dosarul. La genul ăsta de documentare - de situație, de eveniment -, la care fiecare ședință te ducea într-o altă direcție, e greu de stabilit ce vrei să transmiți.
Legat de formă, așa l-ați gândit de la început?
Claudiu: Nu, a trecut prin vreo 5-6 variante, apoi am convenit că varianta cronologică cu informații care au apărut pe parcurs e cea mai bună, pentru că ni s-a părut interesant ca cel care vede filmul să treacă prin ce-am trecut noi. Plus că e normal și sincer față de personaj, că era vorba despre un om care venea în fața noastră cu povestea lui, era despre un om care a stat în pușcărie și acuzat de crimă. Nu puteai include brizbrizuri și floricele.
Ileana: Povestea e expusă așa cum noi am primit-o, sunt două elemente aici care ne-au încurcat un pic la început, după care ne-au descurcat povestea. Nimeni din sistem nu a vorbit cu noi, i-am contactat pe aproape toți. Cu Alexandru Lele, cel care a făcut cercetarea la fața locului, am și convenit că facem un interviu în Oradea și n-a mai apărut. Partea cealaltă din dosar nu exista, așa că Imaginile de arhivă pe care le-am dobândit făceau să dea o voce acelei părți din sistem din anii aceia. Iar partea fragmentată din arhivă era fragmentată tot cronologic.
Dar sunt niște elipse, în cadrul imaginilor de arhivă cu reconstituirile, despre care vorbeați și voi în interviuri.
Claudiu: Bănuiesc că nu au fost filmate, că a fost fușerită toată treaba.
Ileana: Nici nu e foarte clar (și se vede și în film) dacă el i-a condus pe ei, dacă ei l-au condus pe el, e foarte ambiguă toată această reconstituire. Sunt momente în care îți dai seama că e manipulat, apoi în momentele astea de elipsă în care nu știi ce s-a discutat atunci, cum s-au hotârât să facă. Atâta vreme cât după 17 ani în procesul ăsta de rejudecare apare după patru instanțe o hârtie oficială care n-a existat niciodată la dosar, legată de amprentele celor trei implicați în dosar (cum că nu coincid cu ele găsite pe mașină), asta îmi spune mie că s-ar putea ca de la dosarul ăsta să nu știm chiar tot.
Cum pot apărea din senin niște documente?
Claudiu: Și noi ne-am întrebat același lucru.
Ileana: Când au venit documentele oficiale, era un plic desigilat, rupt, cu o hârtie oficială din ianuarie 1996. Ea n-a existat niciodată la dosar și cineva (din poliție, bănuim) a capsat această hârtie oficială. Cine e, de ce a făcut asta, or mai fi și altele, nu știm.
Cum a fost relația voastră cu Mihai? V-ați împrietenit, l-ați crezut, l-ați ținut la distanță?
Claudiu: Aș începe cu o frază - cu toți subiecții am rămas în relații bune - chiar dacă au fost momente în filme care nu puneau într-o lumină bună personajele, eu nu îl păcăleam deloc, luam porțiuni din interviuri și le puneam în film, fără să intervin. Cu Mihai avem o relație foarte sinceră. Nu știu dacă ne-am împrietenit, dar comunicăm, vorbim la telefon, clar o să ne vedem de câteva ori pe an. Ăsta e și riscul la documentar - comparativ cu ficțiunea - la ficțiune, după ce ai terminat filmul, nu te mai apasă foarte tare ce zice un personaj, ele își trăiesc viața în film și punct. Aici e mai mult, e vorba despre niște oameni care se deschid în fața ta, nu prea poți să-i păcălești, pentru că îți pui pe spate ceva, riscul e mare ca la următoarele proiecte să fii catalogat ca fiind nesincer.
Automat intervine o formă de atașare față de subiect, chestie care putea să dăuneze filmului.
Claudiu: Cel mai simplu e să tragă fiecare concluzia după ce vede filmul. Noi am discutat cu Mihai după terminarea filmului, i-am spus: asta s-a întâmplat, asta am văzut, asta e realitatea, spune-mi tu dacă e ceva neconform cu realitatea.
Ce v-a reproșat, de fapt?
Claudiu: Concret, că am lăsat foarte multă arhivă, de la fața locului, de la reconstituire, de la anchetă - lucruri pe care le-am considerat foarte importante pentru film.
Dacă trunchiați o parte din reconstituiri, n-ar mai fi fost oricum onest, nici față de spectatori, nici față de Mihai.
Ileana: Și nici față de noi.
Claudiu: Și în general, eu personal nu fac comenzi - să prezint cumva ceva, alea sunt alte treburi.
Ileana: Și mai e ceva, apropo de ce zicea Claudiu despre ficțiune vs documentar, e o foarte mare responsabilitate, dincolo de faptul că lucrezi cu viața unui om. În cazul ăsta, vorbești despre viața unui om care a fost (că e vorba de vinovăție sau nevinovăție, nici nu contează) o viață distrusă, oricum ai vedea lucrurile. Sigur că ne-am fi putut atașa foarte tare de el, dar n-a fost intenția noastră să intrăm cu bocancii în viața lui, să îi scormonim prin familie, să îi curgă o lacrimă. Nu s-a întâmplat asta și, oricum, discuțiile noastre cu cameră sau fără nu duc decât la această poveste. El e foarte concentrat, obsedat, și nici nu știu cum ar putea să fie altfel, de acest subiect. Timp de sensibilități și prietenii n-a fost. E o poveste și despre adevăr, dar mai degrabă despre justiție, și parcurge inclusiv imaginile de arhivă - acolo sunt multe informații despre cum se face dreptate și cum se caută adevărul pentru a ajunge la dreptate.
V-ați propus să ajungeți la adevăr sau știați într-un fel că e aproape imposibil de stabilit?
Claudiu: La genul ăsta de film, pornești cu ideea că vrei să ajungi la o concluzie, că vrei să prezinți ceva la final, numai că nu depinde de tine, e așa cum curg și se așază lucrurile, iar noi cumva am ajuns la un adevăr, sunt niște lucruri palpabile. Au apărut hârtii, au dispărut niște probe. Astea sunt niște adevăruri. Nu am ajuns la concluzia finală că el e sau nu făptașul, dar chestia asta nu ține de noi.
Ileana: S-ar fi putut ajunge, dar nu s-a întâmplat. E un document care concentrează foarte bine ce ziceam - punctul lui de vedere, cum a lucrat sistemul (sau cum l-a lucrat sistemul), lucruri probate cu documente și fapte. Și speranța noastră ca mai mulți oameni să fie intrigați, curioși, curajoși, pentru că e un moment în țară în care e nevoie de curaj, să înțeleagă că nu e pierdere de vreme dacă dosarul e recitit și redeschis.
Ați spune că e documentar participativ sau unde l-ați încadra?
Ileana: Da, pentru că prezența asta a noastră e acolo, eram oamenii care veneau mereu, oameni care așteptau, erau curioși la modul practic, nu trivial. Erau și ceva emoții acolo, de la furie la părere de rău, sau, în fine, indignare sau confuzie. Și atunci, toate astea erau transferate și către el - transfer de energie și informație. E participativ fără să aibă vreun parti-pris, nici măcar în întrebările pe care le puneam - nu să-l mângâiem pe creștet sau altceva, ci la distanța întrebărilor pe care le puneam atunci.
Se simte că Mihai comunică mai degrabă cu voi decât cu camera.
Claudiu: E clar că nu ne percepea ca fiind o echipă de filmare, o cameră, ci niște oameni care, în momentul ăla, trăiau cazul alături de el. Și de asta se simte că e o adresare directă, nu o formalizare. Cred că e surprinsă bine reacția omului care iese de undeva de unde nu putea să vorbească și simțea nevoia să vorbească cu persoanele din jurul lui.
Ați avut influențe, filme pe care le-ați vizionat înainte să vă apucați de lucru?
Claudiu: Nu am avut o rețetă, forma lui e dată de caz. Filmul are 90 minute, din care vreo 30 sunt imagini de arhivă. E o cantitate serioasă în economia filmului, care s-o construit cumva după ce am avut la dispoziție.
Ileana: Cred că în 2013, după ce l-am cunoscut pe Mihai, a fost OWR (Festivalul One World Romania), și acolo a fost prezentat The Thin Blue Line, al lui Errol Morris, a fost chemat și Mihai să povestească, pentru că istoriile sunt similare. Evident că filmul ăla e undeva foarte prezent, doar că nu aveai cum să faci și nici nu ai cum să ai finalul ăla în care afli care este adevăratul criminal, dramaturgic lucrurile stăteau altfel acolo. Știi mini-seriile alea, cum e lucrată imaginea, cum crești suspansul, nu a fost o lucrătură de tipul ăsta, dar ea a crescut organic, natural. Faptul că anumite informații destabilizează, că îți schimbi părerea după momentul x sau y, sunt lucruri pe care noi nu le-am făcut, au venit de la sine, de-a lungul anilor de proces.
Sigur, dar secvența detectorului de minciuni setează cumva așteptarea unui răspuns.
Claudiu: Exact așa am pornit și noi - poate că așteptam mai mult de la răspunsul respectiv, dar ideea e că acea secvență cu detectorul de minciuni a fost pusă acolo exact pentru a te atrage pe tine ca spectator și a te face să aștepți răspunsul. Cred că ce am reușit noi cu filmul ăsta e că după îți pui și multe întrebări.
Ileana: Cred că sunt multe întrebări, dar acum, că l-am revăzut recent, am sesizat că nu rămâi doar cu întrebările legate de caz - ce se întâmplă de fapt acolo, ce e cu el, cum de s-au petrecut niște lucruri. Ajunge să devină și auto-referențial, nu neapărat că te întrebi ce ai fi făcut tu în locul lui, dar o iei un pic personal.
