Cel mai nou volum a lui Cosmin Leucuța Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni reunește mai multe proze scurte ale autorului.
Uite ce spune scriitorul Bogdan Răileanu despre carte: „Spațiul în care se mișcă personajele lui Cosmin Leucuța e populat în permanență de evenimente și situații care transformă brusc banalul într-o excursie insolită prin realitatea imediată. Ai tot timpul senzația că asiști la o plimbare sau un dialog care se încarcă gradual ca o armă și, din clipă în clipă, urmează ca cineva să apese trăgaciul. Când Leucuța are două personaje angajate într-un dialog (la fel ca într-un film de Tarantino) știe să scoată la iveală cu talent toată nebunia obișnuită a lumii și să o povestească prin cuvintele acestora, colecționând anomaliile ca într-un insectar. Citind aceste povestiri putem să înțelegem parcă mai bine că viața e un lung șir de simptome mai vesele sau mai triste care nu fac decât să ne anunțe degradarea și sfârșitul.“
Cosmin Leucuța (n. 1986, Arad) a început să scrie povești la vârsta de 14 ani. La 23 de ani a scris romanul Laptele negru al mamei, câștigător al primului concurs de debut organizat de editura Adenium. În 2013, romanul Statele Unite ale lui Dumnezeu a fost nominalizat la Concursul de Debut Literar UniCredit, organizat de Editura Humanitas. În ianuarie 2015 a devenit invitat permanent al site-ului cultural Semne Bune, unde contribuie cu articole, recenzii și editoriale. Din 2017 face parte din echipa editorială a revistei digitale LiterNautica. În 2017 a publicat volumul de proză scurtă Numele altora (CDPL). A primit de două ori premiul Tânărul Prozator al Anului, pentru romanul Hoodoo (Polirom; 2018) și pentru volumul de proză scurtă Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? (CDPL; 2021). Este prezent în antologiile Treisprezece și Dragostea când te doare, coordonate de Doina Ruști. Locuiește lângă Timișoara, împreună cu cele patru pisici ale sale.
Merg mai departe, soarele a devenit mai blând între timp. Ceasul de la încheietură îmi zice că e deja aproape ora opt. Trec prin fața casei unei familii care avea doi copii, iar băiatul suferea de un fel de afecțiune cerebrală căreia nu știu cum îi zice. Avea o postură ciudată, cumva chircit, vorbea tare și se neliniștea grav dacă își dădea seama că părinții sau sora lui se îndepărtaseră de el. Fereastra e deschisă și văd înăuntru lumină slabă, ca de la mai multe veioze mici. Camera e plină de jucării de pluș și postere de tot felul și de la un radio se aude muzică. Îmi apropii fața, dar nu prea mult, pentru că au sită de țânțari la ramă. Nu văd nimic în plus. În șanțul din fața casei văd aceeași movilă de nisip pe care o știu de când eram mic și jucării de plastic și de lemn împrăștiate peste tot. Un leagăn atârnă de una dintre crengile masive ale nucului care domină bucata lor de stradă. În curte, un dezastru total, cum țineam minte: tot felul de obiecte aruncate aiurea în jurul Passat-ului argintiu parcat în spatele porții. Butoaie, scaune, mobilier vechi, coșuri, funii, furtunuri, un hidrofor masiv, vrei trei baloți de paie, ghivece imense cu flori, unele uscate și multe, foarte multe jucării. Cineva se mișcă în șopronul aflat de cealaltă parte a curții, dar nu văd nimic. Casa pare pustie, deși e clar locuită. Vopseaua roșie a porții e umflată și plină de crăpături.
Două case dărăpănate mai încolo – într-una dintre ele am prins împreună cu verișorul meu orfan de tată o tarantulă neagră, păroasă care ne-a speriat foarte tare și pe care suspectez că el a vândut-o, dar n-a împărțit banii cu mine– ajung la casa familiei Bicski. Mă rog, casă e cam mult spus. Sunt sigur că a arătat la un moment dat ca o casă, dar de când o știu eu s-a prezentat mereu ca o dărăpănătură în care n-ai ține nici măcar animalele. Familia Bicski e, fără glumă, cea mai săracă familie pe care o știu. Curtea lor era goală, adică goală, nu aveau nici copaci, nici iarbă, nici tufișuri, nici stâlpi de atârnat hainele la uscat (pentru că nu se spălau și nici nu prea aveau haine de spălat), nici cratițe pentru apă la animale (pentru că nu aveau nici un animal domestic în afară de un câine jigărit pe care-l băteau când le venea cheful), nici cotarcă pentru porumb (pentru că n-aveau pământ, sau dacă aveau, nu-l lucrau), nici șopron, nici cazan, nici găleți, nici flori, nici buruieni, nici speranță, nimic, curtea lor era definiția cuvântului GOL. Spațiul era totuși împrejmuit de un gard simplu, legat de niște pari cam șubrezi, iar într-un colț al acestei pustietăți se afla casa. Clădirea lor era simplă: două camere mici despărțite de un coridor îngust. Aveau verandă, ca toate casele, dar era goală, fără podea, iar stâlpii de susținere ai acoperișului erau înfipți direct în pământul bătătorit și, din cauza asta, un capăt era ușor înclinat. Acoperișul era înalt și dintotdeauna a avut o gaură în partea din față, o gaură în forma a două scânduri late care fuseseră rupte și niciodată reparate. Legenda spunea că tatăl venise acasă beat și urcase în pod crezând că era una dintre camere și vrând să deschidă fereastra inexistentă, trecuse prin cele două scânduri, aterizând în șanțul din fața casei. Intrarea în hol era mascată de un fel de sac mai gros atârnat de două cuie. Am intrat o singură dată în casa aceea și m-am cutremurat. Pe jos, pământul bătătorit în valuri era murdar. Adică nu murdar cum e pământul în mod normal, ci slinos, unsuros, urât mirositor. Camerele nu aveau uși și erau și ele aproape goale. Cea de la stradă era a părinților, mobilată… monastic, cu un pat de fier pe care erau îngrămădite paie sub un cearșaf absolut infect, iar într-un colț țin minte că am văzut un dulap imens, din lemn masiv, probabil nuc sau stejar. Nu știu dacă avea ceva înăuntru. Cealaltă camera o împărțeau cei patru copii: un băiat mic, cu privirea sașie, două fete de vârsta mea, dintre care una avea un ușor retard mental și băiatul cel mare, care avea vârstă de însurătoare și pe care nu l-am văzut prin jur prea des. Fetele și mama lor erau în permanentă mișcare, le puteai vedea bătând străzile la picior în orice oră a zilei, indiferent de vreme, cu fețele și hainele mereu murdare, cu spinările încovoiate și privirile pierdute. Fata cea mare o târâia după ea pe sora mai mică, care nu zicea niciodată nimic, doar se ținea deoparte, luându-și trupul în brațe, ca pe un câine lovit în coaste. Mama era o bețivancă notorie. Băiețelul se juca de obicei cu cei de vârsta lui, prin sat nu se prea făceau distincții între cei mai cu stare și cei fără, și deseori era invitat la masa altora. Tatăl își ocupa și el timpul între sticlă, scandaluri și munca la câmp în folosul altora. Mă opresc în fața casei lor și nimic nu s-a schimbat. Casa e tot dărăpănată, pare că alunecă ușor-ușor de pe fundația șubredă și veche. Unica fereastră e complet spartă și vântul agită fără chef o perdea decolorată. Înăuntru e întuneric complet și miroase a abandon. Curtea e tot pustie, arată ca după un conflict armat, cu pământul răscolit și ars. Voi afla peste câteva zile că părinții au murit, iar frații și-au făcut fiecare rostul așa cum au putut. Sora cu retard mental și-a găsit un soț la distanță de vreo câteva sate și s-a căsătorit, iar acum duce o viață cât de cât decentă. Toți au plecat din gaura aia de iad care le-a fost casă atâta timp și nici unul nu a întors privirea înapoi.
Casa următoare e a bunicilor unei fete pe nume Claudia, de care am fost îndrăgostit pentru scurtă vreme în vara în care mi-am făcut buletinul. Fațada e vopsită în culori pastelate, îngrijită, iar plopii înalți încă mai străjuiesc segmentul lor de stradă, în contrast puternic cu imaginea de junglă dată cu napalm a casei familiei Bicski. Totuși, pânzele de păianjen se văd și aici și din nou am senzația aceea de aparență păstrată pentru cineva care nu mai privește de mult în direcția aia.
Urmează un teren gol unde a fost cândva o casă pe care au demolat-o între timp și ajung la penultima curte înainte de capătul străzii și al satului. Casa asta nu știu a cui a fost, dar știu că nu aveau nepoți și posibil să nu fi avut nici copii. Nu țin minte să fi văzut vreodată o mașină nouă parcată în fața porții, semn că nu îi prea vizita nimeni pe bătrâni. Dar casa era înaltă, frumos structurată, cu verandă de ciment acoperită, cu ușa de la intrare plină de intarsii de stejar și un geam imens cu vitralii multicolore imaginând o scenă bucolică. Vreau să trec mai departe când observ că ușa de la intrare e întredeschisă. Nu mult, doar vreo jumătate de metru, dar nu-i nici un dubiu. Jaluzelele sunt trase până jos, dar nu de tot, iar lumina poate pătrunde printre segmente. Curtea casei e mică și cochetă, pavată cu dale năpădite de mușchi și iarbă, și un gard viu ce se prelinge pe lângă poarta imobilizată pe vecie de rugină. În spate există un șopron aflat încă în stare destul de bună, dar nu se aude nici un zgomot de acolo. Nu mai există animale. Iar ușa de la intrare e deschisă. Privesc în jur, soarele se lasă tot mai aproape de orizont. Strada e pustie, dar gardul viu din fața casei e atât de des și de înalt încât oricum nu m-ar vedea nimeni dacă aș intra. Așa că împing poarta și pătrund în curte. Urc treptele verandei și împing ușor ușa de la intrare. Pentru o clipă mi-e teamă că aș putea da peste boschetari care dorm în casa aceea, dar la sat nu se întâmplă așa ceva. Când ceva e părăsit la sat, nu-l mai ia nimeni în primire. Ușa se deschide într-un hol larg și privesc în jur. Pereții albi, plini de praf și pânze de păianjen. Din loc în loc se mai văd cuie înfipte, iar sub ele au rămas urmele curate de unde lipsesc fotografiile înrămate. Draperia de la geamul care dă spre curte a rămas acolo și, nu știu de ce, vederea ei mă înduioșază. Înaintez pe coridor și nimeresc în ceea ce a fost probabil bucătăria. O sobă de metal cu plită se află într-un colț, iar în altul un dulap cu vitrină culisantă. Atât. Ăsta e tot mobilierul. Aceleași cuie vacante și din nou draperia uitată în geam. Din tavan atârnă un bec fără abajur și podeaua are găuri de termite. Merg mai departe și dau în camera de zi. În mijloc văd un coș, iar în coș un cearșaf alb ce pare să acopere ceva, dar când îl desfac, e gol. Într-un colț văd o sobă de pământ imensă care ascunde probabil un cuptor ce se deschide în altă încăpere și alături, pe perete, un tablou cu fecioara și pruncul. Mă apropii și le studiez fețele cuprinse de durerea aia catolică, apoi mă uit în jur. Încet, mă mișc în următoarea cameră, care a fost probabil dormitorul. Acolo găsesc, alăturate, două paturi din lemn masiv de câte o persoană. Ambele au tăblii înalte, iar unul dintre ele are un picior afundat în podeaua surpată. Și aici draperia e intactă, iar deasupra unuia dintre paturi văd o icoană, mai mică decât cea de mai devreme. Candelabrul e intact și încerc să aprind becul, dar întrerupătorul nu funcționează. Grinda care străbate camera dintr-o parte în alta e îndoită, ruptă, și observ o gaură imensă în tavan. Privesc în jur și încerc să îmi închipui ce fel de vieți au dus oamenii aceștia de și-au abandonat în felul ăsta casa. Nu pare o casă care și-a pierdut locatarii în moarte, pare doar abandonată. Ceva ce oamenii aceia n-au mai vrut să dețină, iar alții n-au vrut să cumpere. Ating pereții, sunt plini de praf și mi se face brusc frică să fiu acolo. Refac traseul și ies în fața casei. Înăuntru e acum beznă și trag după mine, încet, ușa de la intrare.
Mai fac câțiva pași, tot privind în urmă.
Probabil ar trebui să mă întorc la petrecere, mi se pare că am lipsit deja destul de mult.
Am ajuns la marginea satului. De aici până la capătul lumii nu se mai vede decât un lan nesfârșit de grâu. În depărtare, dacă știi încotro să te uiți, mai poți distinge ruinele temeteului. Norii negri se adună la orizont și dintr-unul țâșnește un fulger care se frânge de vreo șase ori înainte să se înfigă în pământ cu un fluierat sinistru care ajunge la mine după jumătate de minut. Toata scena arată ca o zi plăcută de iarnă nucleară.
În fața unei case văd doi copii jucându-se și râzând, și brusc mă simt singur pe lume. Mă lovește o melancolie aparte, o tristețe de vară, și simt ca și cum inima mi s-ar scufunda în adâncuri trasă de o greutate care nu știu de unde vine și ce înseamnă.
Mă întorc pe călcâie și mă îndrept spre petrecere.
Fotografie principală preluată de pe arhiva Fortepan / Kereki Sándor.
