Poate „regele” Elvis Presley să fie vreodată personaj secundar? Mai mult, să se lase detronat chiar de către femeia menită să îl aștepte cuminte acasă? Cu Priscilla, proiectat în premieră în România în cadrul cineclubului F-SIDES pe 15 iunie, Sofia Coppola testează limitele biopic-ului.
Biopic-ul a fost multă vreme dominat de figura Marelui Bărbat Excepțional (MBE). Femeia inevitabil aflată în umbra MBE-ului nu primea niciodată atenție – cu viața sa ternă, ea era prin excelență ceea ce se opunea ficțiunii, în aceeași măsură în care îi asigura buna funcționare. Așa și aici: Elvis are nevoie de cineva – o legătură stabilă și oficială – pentru a-și îmblânzi imaginea publică, cu atât mai mult cu cât acest cineva trebuie să rămână ascuns, în hors champ: să nu împiedice, altfel spus, verva fantezistă a tabloidelor. Priscilla Presley (Cailee Spaeny) ajunge să întrupeze două funcții doar în aparență contradictorii: îi conferă un standing respectabil lui Elvis, demonstrându-i angajamentul familist, și îl jenează suficient de puțin, în public, pentru ca apariția lui să hrănească în continuare fantasmele fanilor. Priscilla e o unealtă utilă atâta vreme cât nu se interpune, cât acceptă să își delege viața acestei mecanici infernale a showbiz-ului cu care ascensiunea lui Elvis a fost contemporană.
Lucrurile s-au mai schimbat în ultimii ani pentru biopic. MBE-ul a început să treacă în planul doi, săpat chiar de către femeia menținută până atunci la stadiul de figurație. Odată cu virajul feminist recent, s-a remarcat faptul că genul – centrat în principal, dar nu exclusiv, pe marile isprăvi din sfera publică – avea un mare punct orb (femeia) și o mare carență (spațiul domestic mereu standardizat). Așa se face că, de la Corsage la Spencer, un nou trend revizionist, în care o femeie prea puțin excepțională (și foarte bine!) își lua revanșa asupra MBE-ului, a impus un nou subgen. Desigur, cu toată intenția sa reparatorie și demitizantă, direcția nu e complet inocentă, căci remixează în doze variate tocmai ingredientele care au făcut gloria biopic-ului: voyeurismul față de celebrități, egocentrismul, hagiografia – plus o anumită schematizare a portreatului.
Priscilla merge în urma predecesorilor. Găsim aici o premisă deja bătătorită: deconstrucția cuplului legendar, dormitorul conjugal ca revelator al universului, bărbatul toxic, femeia predispusă la victimizare. Interesant e însă ceea ce scoate Coppola din această rețetă. Cineasta s-a afirmat de ani buni ca o exploratoare a încâlcelii dintre feminism și feminitate, emancipare și lux – de unde și defilarea neîntreruptă a artefactelor (de la mașini lucioase la splendide rochii) care o înconjoară pe protagonistă. Nu o înconjoară chiar până la asfixiere – Coppola e ceva mai subtilă decât Pablo Larraín în Spencer, arătând cum Priscilla nu e tocmai imună la șarmul obiectelor scumpe –, dar generează în jurul său ca un câmp de energie moartă, o zonă complet inertă și împăiată. Mai mereu plecat – sau, dimpotrivă, mai degrabă plicticos când e prin preajmă –, Elvis încearcă, la propriu, să o cumpere pe Priscilla, suplinindu-și lipsa și lipsurile prin recursul facil la portofel.
S-ar putea ca Elvis (Jacob Elordi) să fie personajul mai interesant. Nu e nicidecum un erou – are subite accese de furie sfârșite patetic, plus o sete de control conjugal –, dar nu e nici, stricto sensu, o caricatură a masculinității. E mai curând o umbră, o siluetă care circulă tăcută prin plan, care trece de la vulnerabilitatea începuturilor (e complet pierdut în fața atracției pentru Priscilla) înspre o uitare de sine tot mai violentă, sub acțiunea adicției și a presiunii succesului, către final. De fapt, grație lui, Coppola definește filmul, cum se zice, în jurul unei „absențe structurante”: ea face din Elvis o celebritate fără obiect al muncii (nu îl vedem cântând decât la o serată cu prieteni), astfel apropiindu-se de imaginea arhetipală a starului: o persoană pogorâtă parcă din ceruri printre muritori, care nu are nevoie decât să existe pentru a împrăștia lumină. În interpretarea aproape aeriană a lui Elordi, Elvis nu e un MBE generic – și nicidecum „Elvis”: e un iubit și un soț cu un trai obscur și maniere aproape copilărești, șoptite înăuntrul unei rutine de cuplu.
În limitarea accesului nostru – și al Priscillei – față de Elvis-persoana-publică, Coppola dovedește o mare inspirație. Și asta pentru că filmul, deși construit ca o privire în culise, reușește să evite aerul de cancan (de tip Jeanne du Barry) însărcinat să ne dezvăluie bărbatul despuiat, „adevărat”. Între aplecarea sa către spiritualism (insuportabilă pentru consoartă) și jocurile băiețești relativ tembele cu apropiații săi – așa-numita „Memphis Mafia” –, Elvis rămâne alunecos și deloc satisfăcător, o nălucă ieșită din mintea unei adolescente îndrăgostite, care nu e capabilă să se întrupeze vreodată până la capăt. Iar filosofia sa despre sexualitate nu aranjează lucrurile: tot timpul, Priscilla trăiește în dubiu (când e plecat) și frustrare (când revine acasă). Deși s-ar crede că l-a cunoscut mai adânc decât oricine altcineva, Elvis părăsește acest film cu misterul intact, de parcă lucrurile din viața lui i s-ar petrece de fapt altuia.
Între timp, Priscilla locuiește la Graceland, moșia lui Elvis, ca într-un castel gol și rece (unul dintre reflexele constante ale subgenului). Viața ei e o mare scenă de spleen. Odată ajunsă acolo, totul începe să aducă cu un regim carceral semi-deschis, semi-clandestin: musafiră în propria biografie, complet înstrăinată de tot ce se întâmplă primprejur, chiar și de femeile care țin pe picioare gospodăria (în ciuda eforturilor de integrare, Priscilla rămâne mult mai tânără, aproape o copilă), protagonista țese în jurul ei o pânză de tristețe din care pare tot mai improbabil să iasă vreodată. De la Jackie (2016) încoace nu am mai văzut un film atât de frumos mulat pe doliul – aici metaforic – al unei femei. E meritul filmului că, acceptând coordonatele a ceea ce aduce tot mai mult a modă, izbutește să ofere poate versiunea cea mai delicată și mai lipsită de revendicări neplauzibile a genului.
