Dacă pentru majoritatea istoriei noastre, ideea de a explora spațiul părea imposibilă, o dată cu avansul tehnologiei după cel de al Doilea Război Mondial și lansarea primului satelit artificial, în octombrie 1957 a transformat această imposibilitate în realitate și a marcat o nouă epocă în cercetarea spațială. Momentul a produs efecte și în zona culturală. Lumea spațială a devenit nu doar subiect de roman, ci și de filme sau seriale TV și a influențat modul în care ne uităm la noi ca oameni.
Iar, în contextul Războiului Rece, spațiul și cercetarea spațială au devenit un front al bătăliei dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică care au intrat într-o cursă spațială. Febra spațială a ajuns astfel și în România, influențând cultura locală. Aceste influențe le explorează Tudor Mihăescu în volumul său Primul Pas Pe Luna. Cultura cosmonauticii în România comunistă.
Tudor Mihăescu (n. 1990) este muzeograf la Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” din București, parte a Muzeului Municipiului București. Este licențiat în Etnologie și Folclor (Litere, UniBuc, 2015) și absolvent al unui program de master în Antropologie Socială (Sociologie, UniBuc, 2017).
În primii ani de după cel de‑Al Doilea Război Mondial, tensiunile dintre foştii aliaţi erau în creştere, fapt ce a condus la o divizare a multor ţări ale lumii în două blocuri ideologice majore: statele cu democraţii capitaliste şi grupul ţărilor cu regimuri comuniste, de inspiraţie sovietică, aşa cum a fost şi cazul României. Aceste circumstanţe, alături de dezvoltarea primelor arme nucleare, au reaşezat relaţiile dintre marile puteri, dând naştere Războiului Rece. După cum sugerează şi termenul în sine, Războiul Rece nu a fost un conflict militar direct între Statele Unite şi Uniunea Sovietică, ci mai degrabă o competiţie ideologică şi geopolitică. În acest context, rivalitatea nonmilitară a devenit convenabilă pentru ambele superputeri; această situaţie a făcut ca realizările din spaţiu să capete relevanţă din punct de vedere politic, devenind eficiente în construirea unei imagini dezirabile pe scena internaţională: un succes notabil în cursa spaţială echivala cu preeminenţa uneia dintre cele două superputeri în lume, în termeni de prestigiu naţional, întâietate ideologică şi supremaţie tehnologică.
Se poate afirma că, la nivel declarativ, cursa spaţială dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică a început să se prefigureze încă de la mijlocul anilor ’50, atunci când cele două superputeri şi‑au făcut publice intenţiile de a trimite un satelit artificial în spaţiu, demers asumat de ambele ţări ca obiectiv ştiinţific prioritar în cadrul activităţilor organizate cu prilejul Anului Geofizic Internaţional (1957–1958). În mod conventional însă istoricii reţin data de 4 octombrie 1957 ca moment de debut al cursei spaţiale, atunci când Uniunea Sovietică a reuşit să trimită pe orbita joasă a Pământului primul satelit, numit Sputnik I. Evenimentul a luat prin surprindere comunitatea internaţională şi a avut un ecou puternic în mass‑media, producând o undă de şoc mai ales la nivelul societăţii americane, unde exista impresia, larg răspândită în acei ani, că Uniunea Sovietică este înapoiată din punct de vedere tehnologic.
Impactul lansării Sputnik I a avut un efect profund, declanşând o criză socială şi politică, caracterizată de îngrijorarea (în lumea occidentală) că ar putea exista un decalaj tehnologic major între Statele Unite şi Uniunea Sovietică (în avantajul celei din urmă), în termeni de capacitate militare balistice. La doar o lună distanţă după Sputnik I, sovieticii au lansat, pe 3 noiembrie 1957, un al doilea satelit artificial, Sputnik II (la bordul căruia se afla şi căţeluşa Laika). Acest moment a accentuat şi mai mult sentimentul de anxietate şi insecuritate din societatea americană, punând presiune pe administraţia de la Casa Albă, care a început să intensifice eforturile de a trimite propriul satelit în spaţiu. După un eşec stânjenitor (în decembrie 1957, racheta pregătită pentru a lansa primul satelit american – numit Vanguard TV–3 – a explodat pe rampa de lansare, la doar câteva secunde după numărătoarea inversă), Statele Unite au reuşit să lanseze cu succes primul satelit – denumit Explorer I – în data de 31 ianuarie 1958.
La nivelul imaginii publice, în măsura în care lansarea Sputnik I a fost o victorie uriaşă şi nesperată pentru Uniunea Sovietică, ea a fost totodată un eşec major pentru prestigiul deja ştirbit al Statelor Unite. Intuind potenţialul de imagine, autorităţile sovietice nu au ezitat să exploateze acest capital în folosul lor, clamând că realizările din sectorul explorării spaţiale reprezintă încă o dovadă în plus ce arată superioritatea şi eficienţa sistemului economic şi politic socialist. În acest context, emergent erei cosmice a inaugurat o nouă temă politică pe agenda Războiului Rece, iar atât Uniunea Sovietică, cât şi Statele Unite s‑au folosit în mod sistematic de realizările din spaţiu fie în politica internă, fie în strategiile de politică externă.
Astfel, propaganda spaţială sovietică a mitologizat imaginea cosmonautului şi a construit un discurs în jurul programului spaţial prin lentilele ideologice ale comunismului, combinând idei inspirate din utopismul tehnologic sovietic, din pledoaria pentru pace şi progres, din ateismul ştiinţific sau din viziunea asupra „omului nou”. Cu o tradiţie istorică diferită şi având rădăcini într‑o cultură politică articulată pe alte coordonate ideologice, Statele Unite şi‑au construit retorica asupra explorării spaţiale pornind de la fundamentele ideatice ale excepţionalismul american – de pildă, spaţiului cosmic a fost văzut ca o frontieră, explorarea sa fiind comparată cu expediţiile lui Columb sau cu incursiunile în Vestul Sălbatic.
Datorită importanţei sale politice şi ideologice, alături de interesul mass‑mediei pentru potenţialul său spectacular, începutul erei spaţiale a dat naştere unei culturi a cosmonauticii care, în special pe parcursul anilor ’60, a reverberat în multiple sfere ale vieţii publice (mediatice, artistice, intelectuale): de la beletristică (având deja o „tradiţie cosmică”) şi literatura de popularizare a ştiinţei la benzi desenate, cinematografie, filatelie, muzee etc. Acest spectru variat de domenii peste care s‑a suprapus entuziasmul cosmic reclamă un concept unitar, gândit să ajute la o mai bună analiză a impactului explorării spaţiale în societate.
Imagine principală preluată de pe Pexels.
