25 de autori - cei mai mulți dintre ei scriitori, jurnaliști și muzicieni - își povesteau primele experiențe în „câmpul muncii” în antologia „Primul meu job”, coordonată de Florin Dumitrescu și publicată în 2011 de Editura ART în colecția „Prima dată”. Amintirile din fabrici, redacții, magazine, restaurante, birouri de administrații locale sau pe cont propriu, ca bișnițari freelanceri, pun cap la cap un portret robot al muncii pe meleagurile patriei de la mijlocul anilor '80, până la începutul anilor 2000, într-un amestec de proză scurtă și antropologie. Cum cartea se găsește azi mai greu prin librării, am recuperat câteva dintre textele din cuprinsul ei și am invitat-o pe Roma Gavrilă să ilustreze aceste prime încercări de-a câștiga prin forțe proprii primii bani. Vom publica unul în fiecare zi din săptămâna asta, când prea puțin(i) ne-amintim că 1 Mai e Ziua internațională a muncii.
Dacă vrei și celelalte texte din seria „Primul meu job”, aici poți să citești despre primul job al Andrei Matzal, aici vezi ce au discutat Ionuț Sociu și mama lui despre primul serviciu al acestuia, iar aici antropologul Bogdan Iancu e concediat de la o revistă obscură.
În martie 2006, aveam:
– cunoștinţe mulţumitoare de germană (dar mai ales de franconiană – cui nu i-ar plăcea să spună Grüß Gott în loc de Guten Tag?);
– 22 de ani și un inel de logodnă pe inelarul drept;
– domiciliu temporar într-o cutie de chibrituri cu baie pe hol, la mansarda unui bloc cu priveliște spre râul Main;
– un rest de bursă ERASMUS, insuficient pentru masă, casă, radler (adică bere cu suc de lămâie) și biletul la Bob Dylan;
– câteva cursuri de literatură franceză la Universitatea din Würzburg;
– încă cinci luni de stat în Germania, încă doi ani de facultate la Cluj;
– un Plan. Planul era să-mi găsesc un job cât mai repede, ca să pot rămâne în Germania și-n semestrul al doilea. Doar că, în afară de:
– fișat tomuri de teorie literară
– citit cinci cărți într-o săptămână;
– gătit cu resturile din frigider mâncăruri irepetabile;
– interpretat texte literare până la epuizarea fizică a ambelor părți;
– recitat bibliografia completă a lui Kundera și biografia și mai completă a lui Barnes;
– alte câteva lucruri ieșite din comun (cum ar fi ținutul unei lingurițe pe nas), care, din păcate, nu apar în nici un job description din lume, nu știam să fac nimic.
În primele două luni, am mizat pe sinceritate. „N-am mai lucrat niciodată, dar o să învăț, să vedeți ce repede învăț eu, să vedeți..." La magazinul de dulcețuri, la berăria de lângă gară, la bucătăria unui cămin de bătrâni, sinceritatea mea s-a făcut cioburi pe podea, neconvingătoare și inutilă ca un borcan de miere gol. Nu mai aveam bani deloc și mă aşteptam să zbor din Germania cu primul avion, când Mladen, amicul nostru bulgar, ne-a spus că are un vecin arab care a spălat vase la restaurantul unui italian. Şi italianul caută o chelneriță.
Nu știam:
– să socotesc în gând în germană; de fapt, nici în română;
– să duc o farfurie fără să-mi bag degetele în ea;
– să duc trei farfurii pe un singur braț;
– să umblu cu o mașină de cafea lată cât limuzina albă din faţa hotelului Traian din Iaşi cu care se plimbă mafioții când au o nuntă;
– să mă mișc fără să provoc în jurul meu dezastre mici și mijlocii.
Eram o studentă la Litere stângace și repezită, o anti-chelneriţă fără speranţă, dar plină de entuziasm. „Da, am mai lucrat vara trecută, în România, la o terasă de la noi din campus“, așa l-am minţit pe Domenico, patronul de la Rossini. „Bine atunci, să vii mâine la zece, o să fie ziua ta de probă.“ Am intrat în panică. Andreea, o fată care era la master la Drept și lucra la pizzeria de peste pod, mi-a ținut în seara aceea un curs rapid de ospătărie. Încercam să mă liniştesc, repetam în gând gesturile ei, îmi scrisesem pe o foaie frazele-cheie, mă imaginam zâmbind profesionist în timp ce luam comanda, ducând pe brațe sute de pizze supraetajate, cu prosciutto alunecând elegant direct în farfuria clientului.
Nu-mi mai aduc aminte nimic din prima mea zi la Rossini. Doar că am spart un pahar, încercând să-l scap de urmele de ruj de pe margine, și că, la final, eram absolut convinsă că Domenico o să-mi spună „Te mai sunăm noi“. Dar Domenico, rotund și prietenos, mi-a zis: „Mâine la aceeași oră, da?“ Euforia care-a dat peste mine în momentul ăla e probabil comparabilă cu exploziile de bucurie ale vulcanului Etna pe timp de primăvară. De a doua zi, a început prima mea carieră. A durat trei luni, însă ar mai fi putut dura ani întregi dacă n-aș fi avut pe-atunci stupida impresie că eu trebuie să fac în viață lucruri mărețe.
Veneam în fiecare zi la zece, de luni până vineri. Îmi puneam peste blugi un șorț lung, negru, pe care scria „Rossini“ cu litere bordeaux, și mă apucam de treabă. Umpleam frigiderul de sub tejghea cu sucuri noi, verificam băuturile, schimbam fețele de masă, pregăteam caserolele de metal și spirtierele (punctul forte al restaurantului era un all you can eat de prânz, cu zece euro), mai făceam câte un espresso pentru dl Roster, care se așeza la zece jumate fix la masa de la fereastră, bea o cafeluță fără zahăr și pleca. Domenico credea că e gay. Casa de marcat era stricată, așa că notam și calculam totul într-un carnețel. În prima lună, mi se învârteau cifrele în cap și îmi tremurau picioarele când trebuia să dau restul. Într-o după-masă, un client s-a întors cu o bancnotă de zece euro, m-a luat deoparte și mi-a șoptit: „Mi-ați dat rest cu zece euro mai mult, să aveți grijă, că șefii nu sunt prea înțelegători cu greșeli de felul ăsta.“ Șeful meu era mai mult decât înțelegător, un italian miștocar căsătorit cu o rusoaică plăpândă care-i ajungea până la cot, aveau doi băieți de opt și zece ani și ziceau mereu că cea mai proastă idee din lume e să deschizi un restaurant în Germania („Nemții ăștia nici măcar nu știu să mănânce“).
De la unșpe încolo veneau primii clienți, doamnele de la salonul de coafură cereau latte macchiato și pe mine mă lua cu leșin, pentru că încă nu reușeam să înspumez laptele. Ori îl încălzeam cu abur până fierbea și nu mai era bun de nimic, ori țineam furtunul prea sus și împrăștiam stropi de lapte pe ochelari, pe haine și pe faianță. Aveam coșmaruri cu spumă de lapte, visam că vine doamna blondă și cere patru latte macchiato, iar eu iau cutia de lapte și din ea ies gândaci verzi, albaștri, negri-negri (am fobie de gândaci).
După ce-am învăţat să folosesc mașina de cafea, Domenico mi-a dat un euro în plus pe oră. Șapte euro ori cinci ore pe zi ori cinci zile pe săptămânaă, plus bacșișurile. O avere. Îmi plăcea să le zâmbesc clienţilor, să-i invit să ia și-un pahar de prosecco (cumpărat de la Lidl-ul din colț cu un euro sticla și vândut la pahar cu doi), să le recomand vinete umplute sau dovlecei sau friptură de porc, să mă strecor printre ei invizibilă și atentă, să-i întreb dacă le-a plăcut, să le fac steluțe de cacao în ceașca de cappuccino, să le strig peste umăr, ocupată deja cu strânsul mesei, „Vă mai așteptăm pe la noi!“, să strecor discret bacșișul în buzunarul de la șorț.
Americanii lăsau bacșișurile cele mai grase. Într-o vineri, au intrat la noi doi negri înalți până în tavan (probabil, jucau baschet în Bronx) și au cerut câte o Cola rece. La final, mi-au dat douăzeci de euro, au zâmbit cu dinții lor albi și-au spus: „Keep the change“. În altă zi, un grup de americani pensionari au băut câte-o cafea, într-o pauză de croazieră pe Main, și s-a decis, de comun acord între femei și bărbați, că eu sunt o „spring chicken“, pentru că n-am stare, râd, alerg de colo-colo, vorbesc franceză, engleză și germană, și se pare că asta fac în general găinile de primăvară. După serviciu, adică pe la 16.00, luam autobuzul și mergeam la bibliotecă. Descoperisem într-o seară o legătură secretă între Don Juan și Don Quijote și studiam intens chestiunea.
Lucram la Rossini când Italia a bătut Germania, în timpul Campionatului Mondial de Fotbal. Am găsit de mai multe ori mesele de marmură de pe terasă răsturnate și ciobite, iar steagul Italiei ars. Dar asta n-a fost totuși cine știe ce, în comparație cu ziua în care era să dau foc restaurantului. Trebuia să umplu spirtierele, ca să țină bufetul cald. La zece le umpleam, la unșpe le aprindeam. Probabil că am turnat prea mult spirt, pentru că flacăra a ţâșnit din spirtieră și s-a întins pe fața de masă, până spre podea. Am alergat la Domenico, „Am făcut o prostie, n-o să mă ierți niciodată pentru asta!“, Domenico a luat niște prosoape și, printre hohote de râs și fum, am reușit să stingem dezastrul înainte ca el să o ia razna prin tot restaurantul. În săptămânile care au urmat, Domenico a povestit oricui avea chef să asculte cum a vrut „fata lui“ să ardă Rossini din temelii.
A mâncat și primărița la noi, am avut într-o sâmbătă și o petrecere de Kommunion, cu nepoți care fugeau pe sub farfuriile mele și bunici care îndreptau pliurile de la șerveţele și strănutau în paharele de vin; ajunsesem perla de la Rossini, aveam clienți fideli și bacșiș din ce în ce mai generos. Se apropia luna iulie și trebuia să mă întorc acasă. Am dădăcit vreo trei înlocuitoare, dar nici una n-a trecut testul. Milena se încăpățâna să spună „expresso“, Angela încurca mereu comenzile, Carolina nu zâmbea nici sub tortură. În schimb, eu eram un talent înnăscut. În ultima săptămână, un domn la vreo patruzeci de ani, serios și rârâit, mi-a propus să mă angajeze asistentă la firma lui de comerț cu vinuri franțuzești. Dacă aș fi spus da, acum aș fi aranjat buchețele de lavandă proaspătă în restaurantul meu din Provence. Dar nu mai puteam sta, mai aveam doi ani de facultate și o lume întreagă de zguduit. Trebuia să mă întorc urgent acasă, nu reușisem să-mi echivalez examenele de LFC (limbă franceză contemporană, o oroare) şi de tragedie antică. Schimbam melanzane alla parmigiana pe Eschil, Sofocle şi Euripide. Domenico era destul de trist, eu și mai și. Ne-am luat rămas-bun într-o după-masă, după ce mi-a dat salariul pe ultima săptămână și-un bonus de despărțire.
Adresa lui de mail am rătăcit-o prin bagaje, la Iași deja n-o mai aveam. În septembrie, am rugat-o pe Timea, fata care-a plecat la Würzburg în locul meu, să treacă pe la Rossini și să-l salute pe Domenico. Dar restaurantul nu mai era acolo. Geamurile erau acoperite cu ziare, iar steagul Italiei dispăruse. Nu știu cum să dau de el, nici el nu știe cât de mult mi-a plăcut să duc trei pizze pe-un braţ și să fac piruete cu tava plină de pahare goale.
Mi-au rămas de la Rossini:
– câteva fotografii făcute de amica mea japoneză Satchico;
– un CD cu Piraţii din Caraibe 1 dublat în germană, cadou de la Domenico înainte de plecare;
– o carte de vizită („Rossini. Ristorante. Augustiners- trasse 20 97080 Würzburg Tel: 09 31 9 91 33 09) pe care o ţin și acum în portofel;
– câteva numere de dresură de farfurii cum n-a văzut Parisul;
– cunoștinţe practice despre un latte macchiato perfect;
– un fel ciudat de-a nota ce mi se întâmplă (și ce cred eu că o să mi se întâmple) sub formă de listă, cu lucrurile aranjate frumos unele sub altele, ca și cum mi-aș comanda de la o chelneriţă supremă un drum până la piață, o excursie la Sibiu, trei mailuri și două vizite.
Cât am lucrat la Rossini, toate lucrurile ascultau de mine, mă vindecasem ca prin minune de neatenție și cap- în-nori, eram stăpână peste pahare, mese, farfurii. Parcă numai acolo îmi ieșeau toate și numai acolo varianta mea îmbunătățită, Luiza 2.0, putea să se desfășoare în voie. Între timp, m-am întors la stângăciile dintotdeauna, dar măcar acum știu că, dacă din vreun motiv oarecare, n-am să mai pot citi sau scrie, am pregătită o soluție de rezervă.
În antologia „Primul meu job”, coordonată de Florin Dumitrescu, publicată de Editura ART în 2011, semnează: Zoltán András, Artan, Ion Barbu, Petre Barbu, T.O. Bobe, Marius Chivu, Iulian Comănescu, Gianina Corondan, Marius Cosmeanu, Raluca Dincă, Luca Dinulescu, Florin Dumitrescu, Bogdan Iancu, Mihai Iordache, Lorena Lupu, Andra Matzal, Cezar Paul-Bădescu, Antoaneta Ralian, Costi Rogozanu, Dan Sociu, Ionuţ Sociu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Robert Şerban, Felix Tătaru, Luiza Vasiliu.
