25 de autori - cei mai mulți dintre ei scriitori, jurnaliști și muzicieni - își povesteau primele experiențe în „câmpul muncii” în antologia „Primul meu job”, coordonată de Florin Dumitrescu și publicată în 2011 de Editura ART în colecția „Prima dată”. Amintirile din fabrici, redacții, magazine, restaurante, birouri de administrații locale sau pe cont propriu, ca bișnițari freelanceri, pun cap la cap un portret robot al muncii pe meleagurile patriei de la mijlocul anilor '80, până la începutul anilor 2000, într-un amestec de proză scurtă și antropologie. Cum cartea se găsește azi mai greu prin librării, am recuperat câteva dintre textele din cuprinsul ei și am invitat-o pe Roma Gavrilă să ilustreze aceste prime încercări de-a câștiga prin forțe proprii primii bani. Vom publica unul în fiecare zi din săptămâna asta, când prea puțin(i) ne-amintim că 1 Mai e Ziua internațională a muncii.
Dacă vrei și celelalte texte din seria „Primul meu job”, aici afli cum a fost Luiza Vasiliu chelneriță, aici vezi ce au discutat Ionuț Sociu și mama lui despre primul serviciu al acestuia, iar aici antropologul Bogdan Iancu e concediat de la o revistă obscură.
În toamna lui 2003, îşi deschidea corola de minuni prefabricate un exemplar dintr-o specie deja longevivă a florei capitalismului sălbatic: Carrefour Orhideea. În dimineaţa inaugurării, oamenii roiau în faţa uşilor închise, ca nişte albine gata să ajute la polenizarea promisiunii care avea să schimbe obiceiurile, meniurile, electrocasnicele şi brandurile tuturor camerelor de cămin din zona Grozăveşti-Regie. Prima mea dimineaţă în câmpul muncii s-a consumat la coadă, în aşteptarea startului pentru un marathon de cumpărături, la capătul căruia nu se afla însă nici un premiu. Înainte să trec, literalmente, de poarta acestui joc de rol – primul dintr-un lung şir de misiuni recompensate cu diverse tipuri de monedă –, undeva într-un colt al minţii începea să se audă, cu insistenţa unui slogan publicitar, poezia pe care o spusesem la serbarea abecedarului, în calitate de litera U: „Uzinele, marile uzine / Ne vor chema pe mine şi pe tine / La muncă dârză, roditoare, / Să fim fiii patriei muncitoare. / Cu munca ta şi cu a mea / Să se mândrească patria.“ Atât de puternică să fi fost oare programarea neurolingvistică prin rime socialiste, încât să mătrezesc la ora asta – când, de regulă, merg la culcare –, stand la coadă în faţa noii şi strălucitoarei hiperalimentare, gata să lucrez într-un magazin de pantofi pentru banii de ţigări, cărţi şi CD-uri blanc? Sau să fi ajuns acolo doar pentru că văzusem prea multe filme despre importanţa vieţii „pe cont propriu“, instrumentate de această dată de maşinăria capitalistă, unde tipul anonim de lângă tine îşi poate pune oricând la bătaie pielea de Superman?
Am intrat în magazinul de pantofi unde urma să ajut „echipa“ la implementarea „spiritului“ pe care brandul proaspăt francizat ţinea cu tot dinadinsul să-l păstreze intact în fiecare dintre verigile lanţului. Cel puţin aşa îmi fusese prezentată oferta. Aveam să-l ajut pe managerul de ramură să le insufle gustul pentru noile produse tuturor angajatelor; nu degeaba singurul exemplu al unui bărbat care îmbrăţişează cariera de vânzător de pantofi este Al Bundy. Singura bucurie pe care avea să mi-o rezerve prima zi de salariat „la negru“ a fost scutirea de la purtarea uniformei, asortată, desigur, logoului din plexiglas suspendat deasupra intrării, la fel ca în toate celelalte câteva zeci de magazine din întreaga lume ale companiei-mamă. Am pipăit în mod organizat pieile pe care mâinile trudind la unison în renumitele fabrici le transformaseră în încălţăminte şi obiecte de marochinărie, care, fără să piardă legătura vitală cu natura, ajung în picioarele, în buzunarele şi pe umerii a milioane de cetăţeni ai lumii, cu vârste cuprinse între 18 şi 80+ ani. Managerul de ramură ne-a arătat un catalog cu imagini din celelalte magazine, unde oameni la fel ca şi noi garantau pentru tradiţia şi seriozitatea brandului, precum şi pentru eficienţa politicilor de vânzare.
Micul instructaj a fost făcut de patroana magazinului, o tânără absolventă de studii economice, care, la vederea clienţilor cu un potenţial fetiş pentru pantofi, îi împresura languros, demonstrând cu zâmbet profesional proporţia de aur dintre flexibilitatea calapodului şi preţ. Regula principal a jocului era atragerea clienţilor cu mare discreţie: un ritual de curtare, în care trebuie să-i laşi impresia celuilalt că nu vrei, de fapt, să-i vinzi nimic, că tot ce faci este numai spre binele lui. Deşi mi-a luat foarte puţin să înţeleg că fişa postului meu va fi, de fapt, aceea a unui „agent comercial“, n-am dat bir cu fugiţii. Pentru un student la filosofie, era un teren de cercetare mai mult decât ofertant, unde aveam să descopăr, articulaţie cu articulaţie, pârghiile obiectului meu de studiu preferat la acea vreme, societatea de consum. Noaptea citeam din Baudrillard, ziua mergeam la „practică“ în hipermarket. Proba care m-a readus imediat cu picioarele pe pământ cât se poate de repede a fost însă cea a comisionului. Scoţând la înaintare motivaţia angajatului, angajatorul a recitat poezia bine ştiută despre importanţa unor „colaboratori“mulţumiţi, care simt că munca lor este apreciată. Nici bine n-a fost expus principiul discreţiei, pe care eram gata să-l duc la perfecţiune – atât de mult aveam (şi am) oroare de cei care te fugăresc prin magazine, încercând să afle cu ce mă pot ajuta –, că am făcut cunoştinţă cu „lubrifiantul“ de bază al schimburilor comerciale: concurenţa. Cu cât vinzi mai mulţi pantofi – disimulând lipsa de interes, pentru a nu-i speria pe clienţi –, cu atât primeşti mai mulţi bani. Viitoarele mele colege, toate cu experienţă în vânzări, mi-au spus că această aparentă tensiune dintre discreţie şi spiritul de competiţie se va regla din mers, că ne vom înţelege din ochi când va veni un client şi că ne vom respecta dispunerea în magazin, pentru a evita situaţiile neplăcute.
Cum vorba lungă-i sărăcia patronului, iar mama învăţăturii este înţelepciunea dobândită la persoana întâi, am trecut imediat la fapte: familiarizarea cu tipurile de produse, deprinderea vocabularului de bază, exersarea zâmbetului politicos, indicaţiile despre folosirea caselor de marcat. Spre bucuria mea, prima zi a trecut fără să agăţ vreun client, încercând mai degrabă să mă fac nevăzută în spatele rândurilor de cizme bej, asortate cu poşetele din piele de căprioară sau, pentru sofisticaţi, chiar din piele de crocodil, pentru care puteam recomanda oricând cel puţin trei produse de întreţinere.
Seara m-a găsit obosită, nu doar de la statul exclusiv în picioare – „clienţilor le va fi ruşine să vă întrebe ceva dacă staţi jos, vor avea impresia că vă deranjează“, ne explicase îndrumătoarea noastră –, ci şi de la întrebările despre viitorul meu incert, care nu-mi dăduseră pace nici măcar când însăşi Carmen Şerban, celebra manelistă, a venit să-mi ceară o pereche de cizme, peste genunchi, cu toc cui, „aşa, mai de ocazie“. Locuiam pe atunci la cinci minute de Orhideea, într-o cameră de la „etajul filosofilor“ din căminul B, unde viitorii biologi, preoţi, asistenţi sociali, pedagogi şi literaţi împărţeau tot: de la băi, la tigăi, cărţi, filme, paturi şi ceapă sau harduri, până la haine şi spaţiu privat. „Pe vremuri“, campusul studenţesc Grozăveşti nu avea nimic din sclipiciul termopanelor care sigilează astăzi camerele la fel de mici, unde mare parte din tineretul ţării se înghesuie şi azi la şcoala vieţii. Blocurile ticsite, în care mirosea invariabil a tocăniţe gătite la reşou sau mâncare primită săptămânal la borcan, pe toate rutele feroviare, ar fi putut fi descrise fără exagerare drept sinistre. „Dar cum e posibil, Doamne iartă-mă, ca atâţia tineri cu educaţie să facă atâta mizerie?“, mă întreba mama de fiecare dată când venea, înarmată cu bunătăţi, să mă viziteze şi dădea cu ochii de straturile lipicioase aşternute la sfârşit de săptămână pe coridoare.
Însă pe atunci nimic din toate acestea nu conta. Camera unde locuiam cu cea mai bună prietenă devenise un spaţiu deschis tuturor celor care, înainte de a merge la facultate – aflată, la rândul ei, la distanţă de vreo cinci minute –, aveau nevoie de o doză de cofeină sau chef să stea mai degrabă la discuţii ore sau poate chiar zile-n şir decât să ajungă la seminarii. Un spaţiu deschis – hub, i-am spune azi-, care funcţiona ca mediu de schimb permanent, unde, fiind cu toţii prea săraci şi prea plini de viaţă, de idei, transmiteam tot ce aveam într-un mare troc. De la cheta pentru ţigări până la sutele de CD-uri pline cu filme, muzici şi cărţi descărcate în zecile de nopţi albe petrecute în reţea, totul se producea şi se consuma la comun. Banii pe care aveam să-i câştig vânzând pantofi aveau, probabil, să se ducă din primele zile pe un chef de câteva zile, unde cei prea mulţi studenţi pentru o cameră aşa de mica vor fi disecat, în jurul berii ieftine, cu ţigările fumegând non-stop în scrumiere, toate urgenţele filosofice de la hedonişti încoace şi toate mărunţişurile vieţilor noastre fără de griji. Munca în sine nu era nici pe departe o brăţară de aur, ci mai degrabă o operaţiune necesară pentru ca petrecerea, din care făceau parte în egală măsură şi cursurile, şi prelungirile lor la terase sau pe holuri, să poată continua.
Timp de două săptămâni am continuat să merg „la serviciu“ în fiecare dimineaţă, însă în fiecare zi coeficientul de interes avea sensibil de suferit. Pe măsură ce rutina se instala, cu podelele ei frecate zilnic de două ori, cu junk food-ul digerat pe fast forward în micropauzele de prânz, cu aceeaşi muzică poluantă inundând difuzoarele hipermarketului, accelerând dorinţele compulsive ale shopaholicilor ascunşi în fiecare, cu munţii de pantofi „pentru toate gusturile“ şi micile şicane de culise pe care fantasma comisionului gras le implanta în fiecare participant la joaca de-a magazinul, îmi era evident că viaţa e în altă parte. Că banii care aveau să vină la sfârşitul lunii nu erau, de fapt, decât o păcăleală gata să stingă prea de vreme luminile la petrecerea noastră de hipioţi şi anarhişti învăţaţi sistematic în facultate că, în lumea ideilor, valoarea materială e cât se poate de relativă. Într-o dimineaţă cu prea mult soare, ca să mă înfund din nou în cavernele aerate condiţionat ale hipermarketului cu nume de floare, am lăsat ceasul să sune sfidător, continuându-mi somnul cu vise unde, din cândîn când, se mai strecura câte un picior în căutarea pantofului de măsura potrivită.
Chiar dacă, încheiată precoce, experienţa primului job mi-a imprimat o oarecare suspiciune faţă de fetişurile din jurul pantofilor şi o mai mare înţelegere pentru cei care, din spatele tejghelelor sau dintre rafturi, trec peste mofturi şi glezne groase, pentru a-şi continua propriile petreceri, acesta n-a fost şi sfârşitul întâlnirii mele cu schimburile comerciale. Câţiva ani mai târziu, vindeam cărţi, muzici şi filme într-o librărie, iar de atunci încoace am continuat să vând idei şi text.
În antologia „Primul meu job”, coordonată de Florin Dumitrescu, publicată de Editura ART în 2011, semnează: Zoltán András, Artan, Ion Barbu, Petre Barbu, T.O. Bobe, Marius Chivu, Iulian Comănescu, Gianina Corondan, Marius Cosmeanu, Raluca Dincă, Luca Dinulescu, Florin Dumitrescu, Bogdan Iancu, Mihai Iordache, Lorena Lupu, Andra Matzal, Cezar Paul-Bădescu, Antoaneta Ralian, Costi Rogozanu, Dan Sociu, Ionuţ Sociu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Robert Şerban, Felix Tătaru, Luiza Vasiliu.
