25 de autori - cei mai mulți dintre ei scriitori, jurnaliști și muzicieni - își povesteau primele experiențe în „câmpul muncii” în antologia „Primul meu job”, coordonată de Florin Dumitrescu și publicată în 2011 de Editura ART în colecția „Prima dată”. Amintirile din fabrici, redacții, magazine, restaurante, birouri de administrații locale sau pe cont propriu, ca bișnițari freelanceri, pun cap la cap un portret robot al muncii pe meleagurile patriei de la mijlocul anilor '80, până la începutul anilor 2000, într-un amestec de proză scurtă și antropologie. Cum cartea se găsește azi mai greu prin librării, am recuperat câteva dintre textele din cuprinsul ei și am invitat-o pe Roma Gavrilă să ilustreze aceste prime încercări de-a câștiga prin forțe proprii primii bani. Vom publica unul în fiecare zi din săptămâna asta, când prea puțin(i) ne-amintim că 1 Mai e Ziua internațională a muncii.
Dacă vrei și celelalte texte din seria „Primul meu job”, aici poți să citești despre primul job al Andrei Matzal, aici afli cum a fost Luiza Vasiliu chelneriță, iar aici vezi ce au discutat Ionuț Sociu și mama lui despre primul serviciu al acestuia.
Trecuseră câteva zile de la licenţă, mai aveam un buget de o sută de dolari trimişi de taică-meu din Israel într-o fotografie polaroid pusă într-un plic, care ajunsese la cămin, în Grozăveşti, şi fusese desfăcută fără ca cineva să se prindă că fotografia e un mic seif. Banii îmi mai ajungeau pentru o lună de stat în Bucureşti, angoasa căutării unui job începea să capete dimensiuni astronomice, mai ales că jumătate dintre foştii colegi erau angajaţi de mai bine de un an.
După o săptămână de citit inutil anunţurile din ziare, salvarea a venit de la Cosmin: o nouă revistă care urma să selanseze pe piaţă în curând căuta redactori. Nici un indiciu în plus. Doar anunţul ăsta şi un număr detelefon mare cât toate speranţele de angajare din lume. Am asociat-o la grupul de aplicanţi la interviu şi pe Anca, o fostă colegă, şi ea victimă a angoaselor post-licenţă. Dintre noi trei, Cosmin stătea cel mai bine, era angajat de trei ani la Muzeul Ţăranului, dar salariul nu-i permitea şi o chirie într-un spaţiu decent (istoria mutărilor lui prin Bucureşti este deja subiectul unei nuvele).
Plini de speranţe, ne-am înfiinţat la interviul care urma să se desfăşoare la sediul revistei, într-un bloc de pe Bulevardul Unirii. Emoţii fără număr, nu scrisesem în viaţa mea mai mult decât nişte poezele amărâte, citite în cenaclul de la Litere. Nu ştiam numărul posturilor scoase la concurs şi nici numărul candidaţilor. Mai era şi sediul situat într-un bloc în care chiriile costau cu siguranţă o avere. Am discutat la interfon cu o voce feminină piţigăiată. Ni s-a spus să revenim mai târziu:
— Doamna L. are ceva urgent de rezolvat în oraş, vă aşteaptă să reveniţi într-o oră!
Era ora trei după-amiaza şi o căldură tropicală. Ne-am aşezat pe una dintre băncile care tiveau spaţiile verzi din preajma bulevardului. În depărtare se vedea mallul învăluit într-o lumină galben-albăstruie. După fix o oră, vocea piţigăiată ne-a deschis drumul către marile speranţe.
Ne-am strecurat timid înăuntrul unui apartament imens plin de indivizi care roiau în toate direcţiile. Cei mai mulţi erau îmbrăcaţi în geci plasticoase pe mânecile cărora era imprimat numele unei firme de pază şi protecţie. Secretara ne-a rugat să aşteptăm cinci minuţele apoi ne-a dezvăluit misterul care ne anima fantasmele decâteva zile.
Urma să fim redactori la o revistă „dedicată celor care lucrează în domeniul pază şi protecţie” – asta a citit-o sacadat ca la breaking-news. Am încrucişat câteva priviri miratamuzate cu Cosmin şi Anca, apoi am participat la prima şedinţă de redacţie într-o încăpere care nu avea mai mult de patru metri pătraţi.
Doamna L. era genul care clipoceşte cuvintele ca să sublinieze importanţa subiectului discutat, în cazul ăsta misiunea revistei Argus. Solemnitatea momentului era întreruptă din când de mutriţa secretarei care strecura prin uşa crăpată documente la semnat. DTP-istul care urma să asigure grafica revistei ne privea plictisit.
Ne-au fost lăsate la dispoziţie două zile să ne alegem domeniile de expertiză, timp în care trebuia deja să lucrăm două texte.
— Şi interviul? am bâiguit timid.
— Ce interviu? Peste două zile semnaţi contractele!
Doamna L. şi-a însoţit promisiunea cu un zâmbet părintesc. Simţeam o mângâiere plăcută pe creştet.
Au urmat două zile halucinante. Mai întâi, ne-am ales rubricile din revistă pecare urma să le alimentăm cu texte. Eu trebuia să scriu despre terorism, câini de pază şi să fac interviuri-portret cu bodyguarzi de succes. Am petrecut aproape zece ore, noaptea, într-un internet-cafe de la Universitate documentând primele materiale.
Pentru că nici unul dintre noi nu avea computer, în seara dinaintea predării ne-am aşezat în faţa computerului din „redacţie“. Asta după ce l-am aşteptat pe un bodyguard să-şi termine jocul de poker timp demai bine de o oră. Timpul curgea scârbos în zgomotul traficului grăbit de la piaţa Alba Iulia. Am început să scriu paralizat de gândul că nu ştiu cine este publicul-ţintă al revistei. Apoi, când am reuşit să mi-l imaginez, mi-am dat seama că nu ştiu cum să-l vrăjesc. Pentru Cosmin, era floare la ureche sau cel puţin aşa mă gândeam eu: făcuse şcoala de ofiţeri, avea un stagiu de un an în Deltă şi mai şi scria de câteva luni la Povestea mea. Am reuşit să încropesc şi să duc până la jumătate, în maniera Teleenciclopedia, o biografie romanţată a lui Yasser Arafat.
Bodyguardul a revenit ca să-şi consulte e-mailul, timp în care inspiraţia mea jurnalistică s-a evaporat, aşa că i-am lăsat locul lui Cosmin şi am adormit, în zgomot de taste, pe o banchetă minusculă din imitaţie de piele.
Cosmin m-a trezit pe la şapte dimineaţa. Eram dospit şi năclăit de transpiraţia combinată cu mirosul de vinilin al banchetei. Am reuşit să termin de scris biografia lui Yasser Arafat şi, cu ochii cârpiţi de somn, m-am apucat de celălalt text. Prea târziu, fojgăiala din firmă începuse deja şi computerul devenise un bordel de succes. Ne-am salvat textele pe o dischetă şi am plecat să le continuăm pe calculatorul lui Cosmin de la muzeu.
Surpriză: documentele salvate pe dischetă nu se deschideau, adică se deschideau, dar pe monitor defilau indescifrabile şiruri de pătrăţele. Şedinţa de redacţie era programată la ora şase după-amiaza. Ne-am întors la sediul firmei, am făcut slalom printre partide interminabile de poker ale bodyguarzilor şi DTP-istului.
Cu cinci minute înainte de începerea şedinţei, secretara-şoricel ne-a transmis că doamna L. nu poate participa: întâlnirea se amânase pentru a doua zi şi ni se sugera să mai lucrăm pe materialele deja terminate. Am făcut o altă noapte albă în încercarea de a nu-i dezamăgi pe viitorii cititori-bodyguarzi şi mai ales pe doamna L.
Când m-am trezit, doamna L. ne privea uşor acrită, a încercat o glumiţă, apoi ne-a băgat în prima şedinţă de redacţie în biroul imens al soţului. Aerul rece răspândit de aerul condiţionat era divin. Doamna L. se bâţâia discret pe scaunul de J.R. Ewing din Dallas al soţului, proprietar al unei firme de pază şi protecţie de semi-succes. Pe biroul lung au poposit printurile calde ale articolelor mele şi ale lui Cosmin aduse de un ins înalt, împachetat în haine foşnitoare de culori şterse, specialist în nu-mi mai aduc aminte ce. Iar s-a lăsat solemnitatea peste noi.
Şedinţa a durat puţin, am primit nişte observaţii formale de la redactorul-şef şi un teanc de recomandări de lectură de la insul înalt pe care îl chema Adrian. Am semnat şi contractele de colaborare pentru o sumă ridicolă, dar esenţială pentru plata chiriei. Vara s-a scurs searbădă, cu şedinţe din ce în ce mai lungi în care ni s-a dat de înţeles că trebuie să ne punem imaginaţia la bătaie şi să devenim un fel de agenţi de vânzări pentru că nimeni nu se gândise unde, cum şi mai ales cui se va vinde revista. Ni s-a sugerat ca oriunde mergeam să încercăm s-o promovăm, eventual să atragem clienţi care să cumpere abonamente. Lumea părea să poată trăi totuşi şi fără abonament la revista Argus.
Un amic ziarist, specializat în investigaţii, a reuşit să-mi aranjeze un interviu cu un zdrahon (avea pe puţin doi metri şi cinci înălţime) de la o firmă din Top 3 pe capitală. Tipul m-a întâmpinat jovial cu o pungă de seminţe de floarea-soarelui şi o sticlă de Cola într-o parcare din Berceni, apoi am mers să vorbim în balconul ghenei de la etajul doi al blocului în care locuia: să nu fim văzuţi sau ascultaţi. În mai puţin de zece minute, tipul îmi făcuse geografia şi antropologia completă a scenelor bătăilor pe bani din Bucureşti, a luptelor ilegale de câini, a curselor ilegale de maşini şi, cu modestie, a biografiei lui de bodyguard încercat. S-a oprit cât să înghită cu poftă trei gâlgâituri din sticla de Cola. După ce a râgâit scurt, m-a întrebat:
— Ce mai vrei să ştii?
Ştiam tot. Ca să nu stric farmecul întâlnirii, am inventat nişte neclarităţi. Explicaţiile lui au durat o oră. În tot acest timp, câţiva locatari de la etajele superioare şi-au aruncat zgomotos sacii de gunoi. La un moment dat, prin fanta ruginită a ghenei a ţâşnit o coajă de pepene roşu. Un prilej bun să terminăm interviul.
— Dacă ai neclarităţi, mai suni tu şi mă-ntrebi, OK?
— Sigur.
Au urmat un interviu cu o karatistă care avea în grijă securitatea de la Hotel Marriott, firavă şi cu uşoare, dar simpatice naivităţi gramaticale, şi un altul –mană cerească! – cu domnu’ Costel, garda de corp a lui Adrian Minune la McDonalds-ul din Dristor. Domnu’ Costel ne-a mărturisit, mie şi Ancăi, care venise să-l fotografieze, că de fapt Adrian – şi când zicea Adrian se înroşea puţin în vârful urechilor – nu are nevoie de gardă de corp pentru că toată lumea îl iubeşte. El nu făcea decât să fie atent cu cei care nu-l recunoşteau în trafic şi încercau să-l şicaneze:
— Oameni răi şi proşti!
Avea dreptate. I-am făcut cinste domnului Costel (din partea revistei, evident) cu un hamburger şi un shake de căpşuni, apoi am plecat la o expoziţie canină la stadionul Lia Manoliu.
La sfârşitul verii, a trebuit să mă mut cu Cosmin într-o garsonieră minusculă de lângă Biserica Armenească, fără bucătărie şi cu o baie mai mare decât dormitorul. Ca să nu plătim prima chirie, proprietara a acceptat ca în contul banilor să zugrăvim baia. După câteva dimineţi în care am fost treziţi la ora cinci de zgomotul macaralei din buza prăpastiei în care se ridica fundaţia mastodontului ce se învecinează azi cu Biserica Armenească şi după câteva seri în care câinii unei vecine de la un etaj inferior au încercat să ne hărtănească prin grilajul care separa apartamentul de spaţiul îngust al scărilor, ne-am pus toate boarfele în saci şi în câteva zeci de minute părăseam tiptil garsoniera, economisind astfel o sută de dolari.
După două săptămâni petrecute aciuaţi pe la nişte amici din Grozăveşti, doamna L. ne-a adus izbăvirea: închiriase un apartament cu trei camere pentru a muta redacţia separat de sediul firmei soţului, undeva aproape de magazinul Unirea şi ne-a propus o diminuare a salariului în contul ocupării uneia dintre camerele apartamentului. La puţin timp după, am realizat că dormitorul pe care îl împărţeam frăţeşte cu Cosmin comunica olfactiv cu măcelăria de la parter (noi locuiam la primul etaj). În fiecare seară înainte să adorm şi dimineaţa la trezire, aveam senzaţia că ocup ilegal o fabrică de salam. Dimineaţa, pe la jumătatea duşului, şoferul doamnei L. bătea discret în uşa de la baie: făcea pe el, puteam să mă grăbesc puţin?
Toate bune şi frumoase până în ziua în care doamna L. însoţită de domnul L. ne-au convocat la „o scurtă şedinţă“: cineva umpluse calculatorul de serviciu din sufragerie cu spamuri porno. Şi acel cineva în mod clar nu era şoferul doamnei L., care ne ţinea companie până noaptea târziu şi care dimineaţa se înfiinţa în baia aburindă de la duşuri, ci unul dintre cei doi ochelarişti toaletaţi cu mirosuri proaspete de măcelărie. În mod foarte curios, calculatorul nu se umpluse cu spamuri dela nici unul din site-urile dubioase pe care intraserăm să ne documentăm materialele pentru revistă. Pe la începutul lui noiembrie, încasarea salariului a început să devină o ficţiune, iar doamna L. nu ne-a mai vizitat decât ca să ne spună că în curând o să schimbăm grafica revistei şi „conţinutul editorial”, pentru că Argus scăzuse dramatic în vânzări şi în mod surprinzător nici o firmă nu cumpărase încă spaţiu publicitar. Reuşea să fie atât de serioasă când spunea asta, încât, cu puţin efort, îţi puteai imagina că urma să cumpere pachete consistente de acţiuni la The Guardian sau la The New Yorker.
Câteva zile mai târziu, doamna L. ne-a sunat şi ne-a spus că îi delega conducerea revistei unui amic jurnalist care urma să o relanseze. Numele acestuia ne dădea ceva speranţe pentru că era pe val, făcea interviuri incisive cu politicienii puterii, realiza o emisiune radio cu ratinguri consistente, ce să mai, ne lovise norocul! La prima şedinţă, R.T., plin de gravitate şi absolut previzibil, ne-a dezvăluit filosofia sa de viaţă:
— Eu, pe oriunde am trecut, am încercat să iau totul de la zero...
În câteva secunde, a făcut trecerea la demisiile pe care ne ruga să le înaintăm. Rece şi calculat, ca şi cum ne-ar fi rugat de la balcon să nu-i ocupăm locul de parcare.
— A, şi să nu uit: aveţi la dispoziţie o săptămână să vă strângeţi lucrurile şi să eliberaţi camera din apartament. Când terminaţi, sunaţi-mă şi ne întâlnim să preiau cheile.
Am aşteptat ca tipul să se cărăbănească, apoi sufrageria s-a umplut de fum de ţigară într-o tăcere spartă din când în când de buzz-urile dela messengerul nervos al graficianului. Anca a izbucnit la un moment dat într-un râs isteric şi a coborât să cumpere bere şi vin să marcăm evenimentul. Pe fereastra mare a sufrageriei se vedeau fulgii greoi ai primei ninsori post-Argus.
În antologia „Primul meu job”, coordonată de Florin Dumitrescu, publicată de Editura ART în 2011, semnează: Zoltán András, Artan, Ion Barbu, Petre Barbu, T.O. Bobe, Marius Chivu, Iulian Comănescu, Gianina Corondan, Marius Cosmeanu, Raluca Dincă, Luca Dinulescu, Florin Dumitrescu, Bogdan Iancu, Mihai Iordache, Lorena Lupu, Andra Matzal, Cezar Paul-Bădescu, Antoaneta Ralian, Costi Rogozanu, Dan Sociu, Ionuţ Sociu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Robert Şerban, Felix Tătaru, Luiza Vasiliu.
