În weekendul 17-19 februarie a avut loc, în sfârșit, deschiderea programului Timișoara Capitală Europeană a Culturii. În sfârșit, pentru că anul culturii europene în capitala Banatului trebuia să fie 2021, dar COVID a avut alte planuri.
După toate aparențele, weekendul de deschidere a fost un succes, zic organizatorii: 17.000 de oameni la spectacolul din Piața Unirii, vreo 60.000 de vizitatori în total, 32 de spații pentru concerte, expoziții și alte evenimente, oficialități, ambasadori și Premiul Melina Mercouri, în valoare de 1,5 milioane de euro, înmânat oficial municipalității.
Sunt multe de spus despre programul de la Timișoara, fie și din ce am reușit să vedem în doar primele sale trei zile. Spicuind: expoziția Victor Brauner e, fără doar și poate, un eveniment, dar ar fi meritat o producție mai atentă, astfel încât în textele care însoțesc lucrările să nu se strecoare regretabile greșeli; spațiile expoziționale sunt multe și diverse – ce bine ar fi ca vizitatorul să fie îndemnat să te deplaseze mai des în afara centrului; și, apropo de centrul ăsta, unde l-am văzut într-o seară pe primarul Dominic Fritz fraternizând amabil cu niște lucrători care asfaltau. Timișoara e un oraș frumos, dar pare că marele eveniment de anul ăsta l-a luat, cum altfel?, prin surprindere. Altminteri e greu de înțeles de ce o porțiune de stradă pietonală, evident recent asfaltată, părea că se scufundă, deja din prima sa zi de Capitală Culturală Europeană.
Vom acoperi pe îndelete evenimentele programului de anul acesta în lunile ce urmează. Până atunci, câteva impresii la cald culese din marele weekend inaugural, de la reporterul Oana Filip, completate de un tandru și entuziast îndemn de a vizita la Timișoara expoziția regretatului artist Ionuț Cioană/Mircea Nicolae, din partea artistei Nicoleta Moise.
„Haideți la muzeu, să vedeți ce frumoase sunt tablourile”
De când m-am întors de la Timișoara i-am spus aproape fiecărui om pe care l-am întâlnit că trebuie să meargă acolo să vadă expozițiile. De altfel, în fiecare zi petrecută în capitala culturală mi-am spamat prietenii cu poze și mesaje ca: „Uite, ce frumos”, „Superbă lucrare”, „Nu serios, TREBUIE să veniți la Timișoara”.
Nu știu exact ce anume din mixul orașului m-a făcut să mă simt atât de bine acolo, mai ales că nu am plecat la drum cu cele mai mari așteptări. Aglomerația mă obosește și, la un eveniment ca deschiderea Capitalei Culturale aglomerația era peste tot. În prima zi în care expoziția Victor Brauner putea fi vizitată de public coada se întindea bine pe scările Muzeului Național de Artă Timișoara. N-a fost așa rău peste tot și în toate zilele, dar unde era artă era și viermuială de oameni. În toată agitația, nu pot să spun că m-am conectat cu instalațiile intim și profund, cum aș fi făcut dacă aș fi fost singură și aș fi avut timp să stau în fața fiecărei lucrări cât simt. Chiar și așa, tot a fost o bucurie să văd atâta artă și să petrec câteva zile într-un oraș care-mi devine tot mai simpatic.
Aglomerația nu se simțea însă deloc în afara spațiilor expoziționale și a zonei centrale. Am stat la vreo 40 de minute de centrul orașului și în fiecare dimineață am parcurs orașul pe jos. De fiecare dată era perfect liniște și aproape pustiu. Gândul că e Capitală nu părea să fi ajuns în toate cartierele. Dacă în centru vedeai părinți care făceau poze copiilor lângă bannere cu 2023, treceai pe lângă oameni îmbrăcați în ținute studiate (și Maria Grapini, era și ea pe acolo) și auzeai discuții despre suprarealism, piața de artă sau ce mai spune primarul Dominic Fritz, cu cât te îndepărtai mai mult, cu atât orașul devenea mai practic și oamenii își continuau viața. Niște băieți, muncitori migranți, râdeau în timp ce vorbeau la telefon cu cineva, un cerșetor ne cerea de mâncare, un domn cu o pălărie de pirat de la Captain Morgan aștepta autobuzul, o doamnă îi povestea unui tânăr preocupat că „trebuie să vină băiatul s-o înmormânteze, că nu mai are pe nimeni”.
Nu știu câți dintre oamenii din cartiere vor ajunge la expoziții – sper să fie cât mai mulți. Un paznic de la Muzeul de Artă și-a adus cu siguranță contribuția la promovare. Cât stăteam pe scări, l-am auzit dând telefoane în care spunea „Haideți la muzeu, să vedeți ce frumoase sunt tablourile de Brauner. E și gratis.” Îl susțin la amândouă, o dată că tablourile lui Brauner sunt foarte frumoase și apoi bucuria că e gratis. În afara weekendului de deschidere biletul costă 55 de lei.
Cele mai multe spații expoziționale sunt în centru, dar e păcat să rămâi doar acolo. Galeria Jecza, Kunsthalle Bega sau Muzeul de Transport Public „Corneliu Mikloși”, câteva dintre spațiile mai îndepărtate de centru, merită o vizită, și pe jos și cu sistemul de transport al orașului (care pentru timișorenii cu care am vorbit era minunat, iar pentru bucureștenii veniți pentru deschiderea Capitalei Culturale – un mister).
La Jecza l-am descoperit pe Ioan Aurel Mureșean, un pictor clujean a cărui serie de picturi, realizate între 1985 și 1989 și niciodată expuse până acum, te poartă într-un univers greu și apăsător, dar extrem de puternic. La Kunsthalle Bega am văzut instalația Adinei Pintilie, You Are Another Me – A Cathedral of the Body, dar din păcate nu am putut să testez și instalația VR care îți permitea să experimentezi diferite tipuri de intimitate fizică cu diferite tipuri de persoane, despre care vorbea toată lumea, unul dintre puținele regrete ale călătoriei.
La Muzeul de Transport Public erau expuse o parte din instalațiile și lucrările din Chronic desire - Sete cronică, expoziția colectivă care a reunit mai mulți artiști români și străini. Chronic desire își propune să prezinte „practici artistice care sondează istoria și pot aduce, astfel, în discuție momentul critic actual – politic și ecologic.”
Dintre spațiile Chronic desire - Sete cronică, aș zice că cele mai spectaculoase sunt Muzeul de Transport și Comenduirea Garnizoanei Timișoara, din centru. Pentru că Garnizoana e un spațiu foarte mare, labirintic și dărăpănat, vizita acolo s-a simțit ca o aventură. Fiecare lucrare se află într-o cameră separată de celelalte printr-o perdea neagră, așa că nu știai niciodată unde urmează să intri.
Am văzut spice de grâu împletite sub formă de rachete, o trimitere la efectele războiului din Ucraina asupra cerealelor, (Recoltă Perpetuă, de Anca Benera & Arnold Estefan) sau mici figurine din ceramică prinse de perete, amintind de universalitatea trăirilor noastre (HOM/M/ES de Dana Catona). Am trăit un moment magic când, de după o perdea neagră am dat într-o cameră în care părea că plutesc în aer zeci de căsuțe din ipsos colorate pastelat. Instalația multimedia Casă mică, casă dulce acasă a artistului Sead Kazaxhiu e o trimitere la situația locativă complicată a romilor vulnerabili, lipsiți de mijloace financiare pentru a-și cumpăra o casă sau care trăiesc cu frica evacuării – casele suspendate sunt un simbol al tuturor locuințelor lipsite de stabilitate. Lucrarea lui Kazaxhiu face parte din RomaMoMA, un proiect colaborativ care are ca temă de reflecție un viitor muzeu de artă contemporană pentru romi. Arta care aduce în prim plan perspectivele rome mi se pare cu atât mai necesară într-un oraș ca Timișoara, unde au avut loc mai multe incidente rasiste de-a lungul timpului.
Printre cele mai emoționante momente le-am trăit la expoziția artistului Ionuț Cioană (1980-2020), care a activat sub pseudonimul Mircea Nicolae. Primul indiciu că ceva e diferit aici a apărut când am văzut lucrarea Proteze (2010-2014), parte din expoziția Mircea Nicolae – Lucruri mărunte, lucruri prețioase. Delicatețea florilor cu petalele lor mai subțiri ca aerul, tulpinile lor firave, moarte, puse cu o grijă pe cât de incredibilă, pe atât de futilă, în tubușoare de plastic care să le ofere o prea târzie protecție. Cu cât mă gândesc mai mult la lucrarea asta, cu-atât o îndrăgesc mai mult și devine mai complexă în mintea mea. Efectul a fost și mai puternic după ce am văzut și scena din video-ul care completează lucrarea Romanian Kiosk Company, unde Cioană vorbea desprea cum încearcă să repare lucruri și cum făcut o proteză pentru o piatră spartă, încercând s-o completeze. Imaginea protezei care întregea piatra și vocea lui mi-au zguduit pentru o secundă inima. Am simțit un moment de strângere, o contracție în același timp dureroasă și plăcută. Aș fi vrut să iau în brațe pe oricine care suferă, adică oricine a trăit, pe artist, pe oamenii de la expoziție, pe mine însămi.
Mi s-a părut interesantă absența aproape totală a pandemiei din lucrările expuse. O dată și pentru că e un eveniment global care s-a întâmplat nu demult și care a permis această variantă a Capitalei. Timișoara ar fi trebuit să fie capitală culturală în 2021, dar situația pandemică nu o permitea atunci. Așa că singurele dovezi ale coronavirusului și a urmărilor lui au fost pixurile și obiecte inscripționate cu textul Timișoara 2021 Worst Case Scenario găsite la expoziția Timpuri Noi: Xenogeneze ale SF-ului și discuțiile post-weekend de la București și Timișoara, despre cine a mai luat COVID la capitala culturală.
Lăsând arta la o parte, zilele la Timișoara au fost și cu mâncat și aici tot ce zic este că am ratat un tur ghidat pentru pleșcaviță de la Yugoslavia, un restaurant cu poza lui Tito pe perete, și nu regret nimic.
Planul meu este să mă întorc la vară, când lucrarea din Piața Victoriei, Pepiniera. 1.306 plante pentru Timișoara, va fi în floare. La propriu, pentru că e vorba de o schelă de cinci etaje, pline de plante din partea locului. Deocamdată, însă, nimic nu a înflorit sau înverzit, așa că deși e spectaculos să vezi Piața de la înălțime, lucrarea în sine e un pic sărăcăcioasă. Tot în vară vreau să revizitez unele dintre lucrările văzute acum și să le savurez mai în liniște. Până atunci rămân cu dovezile materiale ale vizitei (medicamentele antistres din kitul de la farmaciile Catena, sponsor principal al Capitalei, o alegere care m-a intrigat profund), cu cele virtuale (pozele din telefon) și emoționale (toate dățile când m-am simțit aproape de loc, oameni și artă). (Oana Filip)
Stângăcii, lucruri mărunte, lucruri prețioase
Ca să fiu sinceră, singurul motiv pentru care m-am dus în weekendul 17-19 februarie la deschiderea Capitalei Europene a Culturii, a fost expoziția Lucruri mărunte, lucruri prețioase. „Un iubitor de artă și de București”, explorator al spațiului urban și al istoriei afective personale, artistul Mircea Nicolae (1980-2020) spunea că „există cumva, dincolo de ideea de artă, un lucru fundamental, o miză și mai mare în toată discuția asta și o miză foarte dificilă, adică doar să-ți trăiești viața”. Am vrut să-ncep cu acest citat, extras dintr-un interviu cu el, din 2014, pentru că subliniază foarte bine expoziția despre care o să-ți povestesc puțin mai încolo.
În cele trei zile la Timișoara, am vizitat și expoziția colectivă centrală Chronic desire - Sete cronică, o propunere curatorială legată de contextul politic și ecologic al momentului, extinsă în patru puncte diferite din oraș: Comenduirea Garnizoanei (etajul 1), Palatul Ștefania, Muzeul de Transport Public „Corneliu Mikloși” și Bastionul Maria Theresia. Un prilej bun să-nțeleg că expoziția lui Mircea Nicolae, curatoriată de echipa Salonul de proiecte, este probabil cea mai bine închegată și emoționantă din cele vizitate. Scuzați puseul de sinceritate, dar asta e ceea ce-am simțit eu. Și nu spun asta doar pentru că i-am auzit prima dată numele când eram studentă, și am rezonat instant cu lucrările lui; și nu doar pentru că i-am răscolit blogul și site-ul personal până la epuizare; și nu doar pentru că avea prezența necesară ca să ofere atenție lucrurilor banale, nefolositoare, atașându-le o „proteză” la fel de fragilă precum relațiile dintre noi; și nu doar pentru că i-am citit și recitit textele de pe Scena9, scrise în perioada 2016-2020, ceea ce vă încurajez și pe voi să faceți; și nu doar pentru că e foarte posibil să nu mai apară un alt critic de artă care să scrie cu atâta coerență, claritate și curaj cum a făcut-o el; și nu doar pentru că l-am admirat de la distanță, dar fără să am curajul vreodată să mă apropii de el. Ci pentru că sunt într-un punct în care înțeleg că este o raritate ca cineva să privească lumea și pe sine însuși cu o asemenea sensibilitate. Cineva care să ne arate că viața are mai multă imaginație decât noi, dacă ținem ochii larg deschiși. Au consemnat aceleași lucruri și alții, și altele, în diferite feluri memorabile, despre Ionuț Cioană / Mircea Nicolae, chiar aici.
Expoziția Lucruri mărunte, lucruri prețioase, se află la parterul unei clădiri de secol XVIII, Comenduirea Garnizoanei, din Piața Libertății, și trasează câteva etape importante din practica artistică a lui Mircea Nicolae, pornind de „explorarea spațiului urban și rolul acestuia în configurarea subiectivității individuale”. O să-ncep cu proiectul Romanian Kiosk Company (2010), o serie de sculpturi arhitecturale (realizate special pentru acest eveniment) - chioșcuri stradale din perioada socialistă și începutul anilor 2000, fiecare plasată în câte una din cele patru încăperi. Instalația vine în completarea unui film, care m-a făcut efectiv bucăți, unde apar elemente din biografiile membrilor familiei artistului, intercalate pe fondul unor transformări socio-politice. A folosit imagini din filme documentare, imagini care explică istoria recentă a Bucureștiului prin intermediul chioșcurilor, fotografii din arhiva familiei, pantofii mamei sale. Vă recomand să mergeți îmbrăcați bine pentru că filmul, proiectat pentru prima dată în România, durează o oră, iar în garnizoană e rece ca-ntr-un frigider.
Un altar pentru fiecare zi (2014), este o serie de șapte obiecte, construite în ultima săptămână din luna mai, 2014, din materiale găsite pe care artistul le depozitase în casă. Un fragment de polistiren roz, o pungă portocalie de la supermarket-ul Cora și clei de oase uscat (Ziua 2, Luni). Un con de pin, un fragment rotund din plastic de la ruinele fabricii din Mărășești, și un cilindru verde din plastic de la aceeași fabrică (Ziua 4, Miercuri). O cărămidă albastră de la ruinele fabricii din Mărășești și un polistiren albastru (Ziua 5, Joi). Un ambalaj de plastic transparent al unei decorații de Crăciun, ghips alb și fragment de sticlă brută de la fabrica abandonată de sticlă din Pantelimon (Ziua 6, Vineri). „Secvența culorilor utilizate în aceste compoziții este învestită cu un sens legat de transformarea sufletească, corespunzând unor stări care trec de la implicare pasională la bucurie dezinteresată și detașare.” Altarele și semnificația lor te-ar putea ajuta și pe tine și pe mine, „cititorule / cititoareo”, să regândim zilele săptămânii ca pe „un ciclu de transformare a existenței noastre, sub presiunea forțelor care depășesc adesea orice fel de control individual.”
Seria o sută (2007-2019) constă în intervenții spontane în diverse locuri abandonate, adresate prin gesturi discrete și temporare, care, zic eu, fac puțină ordine afectivă (20. pernă), într-un peisaj al lumii din ce în ce mai puțin coerent. Cele o sută de intervenții sunt prezentate în expoziție individual, printate pe coli A4 din hârtie reciclată, prinse de pereți în cuie, și răspândite prin toate încăperile luminoase ale unui spațiu cu camere care dau în alte camere. Am fost tentată să fac o scurtă selecție cu intervențiile, dar vă las pe voi să treceți prin ele, ori pe blogul artistului, ori direct în expoziție, iar eu o să mă rezum la gestul cu numărul 88. un cuvânt - „Am printat cuvântul dragoste (times new roman, mărime 12) pe o bucată de hârtie și apoi l-am lăsat să îmi cadă din mână undeva înăuntrul Gării de Nord.”
Lucrarea Proteze (2010-2014) e o serie cu șase bețișoare de acadele, ale căror extensii sunt întregite de șase plante și flori uscate. Protezele stau întinse pe platoul unui soclu alb, la distanțe egale unele lângă celelalte, la distanța dintre pierdere și procesul de vindecare. Tot din seria protezelor, într-o cameră separată, o să vezi Proteză pentru piatră spartă (2010), o lucrare unde artistul a folosit o piatră spartă din apropierea unui lac din zona Moara Vlăsiei, la care a adăugat, aproape în oglindă, un placaj decupat în aceeași formă ca piatra găsită. Mă uit la piatră și-mi vine în minte ceva ce-a zis curatoarea Raluca Voinea: „Mircea Nicolae era o proteză pentru Ionuț Cioană”.
Și-n încheiere, o să mai adaug ceva ce n-aș vrea să treacă nemenționat, legat de arhitectura și designul expoziției, îngrijită cu super atenție la detalii (ceva ce vezi mai rar pe la noi), de arhitectul Andrei Cebotaru și artista Larisa Sitar, două persoane care au fost apropiate artistului.
Altfel, dacă aveți posibilitatea, mergeți la Timișoara să vedeți expoziția deschisă până pe 23 aprilie. Sau mergeți la Salonul de proiecte din București, în luna martie, unde se pregătește o a doua expoziție dedicată lui Ionuț Cioană / Mircea Nicolae. (Nicoleta Moise)
