Cum știi c-a venit primăvara în București? Simplu: rahatul de câine pe care zăpada îl acoperise până de curând s-a întins pe toate trotuarele, „valorile normale de trafic” fac din fiecare zi o reluare a clipului REM pentru Everybody Hurts”, iar prin casele din jur s-au pornit din nou bormașinile. Anul ăsta avem și-un bonus: odată mutată în centru, la statuile de la Universitate, chioșcariada pornită de Primărie amenință să nu se mai dea dusă până după Paști (de unde altundeva să cumperi ouă și cozonac?).
Pe jumătate târg cu de toate, pe jumătate „amplă manifestare culturală”, București, Capitala Iubirii invită la bancuri porno (produse tradiționale de sezon = carne, carne, carne + un mărțișor), dar include, pe lângă cântări cu Vlad „Coaliția pentru Familie” Miriță, Adrian Daminescu și Marcel Pavel (Sanda Ladoși tocmai ce a-mpușcat o slujbă la Circul Globus, deci fanii mai așteaptă) și două seri cu rock alternativ, underground&more, după cum scrie pe afiș. Jurjak, Toulouse Lautrec, Omul cu șobolani sau Luna Amară #rezistă pe post de deschizători ai serii de duminică, 5 martie, când pe un ecran instalat în Piața Universității se va transmite în direct finala Eurovision România 2017. Adevărul e că cine-a ascultat ultimul album Luna Amară chiar nu se poate arăta surprins.
Alternativ/e? Underground? & more? Câteva sugestii de import pentru playlist:
Elbow, Little Fictions
Lansat la început de februarie, Little Fictions e dovada că rockerii alternativi (noțiune foarte largă și imprecisă, dar nu intru acum în amănunte) pot îmbătrâni fără să devină propriile lor caricaturi, mereu cu gândul la „vârsta de aur”. Bălădăriseală meșteșugită în viteza a doua, cu ceva mai multă chitară electrică de data asta, dar nu dintr-acelea care îți zgârie timpanul și îți zbârlesc părul. Coarde în crescendo, pian în game minore și percuție extrem de diversă – când spre jazz (Gentle Storm, Head for Supplies), când spre trip-hop (K2), când înfundată, în plan îndepărtat (All Disco). De fapt, noutatea din Little Fictions e tocmai gradul de sofisticare la care-a ajuns secția ritmică, sistemul nervos central al oricărei trupe de rock. E foarte ușor să iei albumele Elbow drept variațiuni pe aceeași temă când, de fapt, trupa asta pur și simplu evoluează altfel decât restul lumii: nu prin întoarceri bruște în mijlocul drumului, ci domol, ardelenește, puțin câte puțin (era cât pe ce să scriu „pas cu pas”), reușind în 20 de ani să nu livreze nici măcar o singură dudă, un album sub standardele autoimpuse. Și mai e ceva: după ce se vor fi așezat cântecele de dragoste din Little Fictions, o să poți observa și furia sau descumpănirea post-Brexit care alimentează câteva dintre cele mai bune cântece din întreaga lor carieră. Iar când cele două teme se alătură în mod firesc, efectul e devastator: „I’m from a land with an island status/Makes us think that everyone hates us, maybe darling they do/
But they haven’t met you”.
Rating Scena9: ****
Dirty Projectors, Dirty Projectors
În cazul în care n-ați auzit de Dave Longstreth până azi, nu-i bai: ați auzit de ce e în stare în cântecele Joannei Newsom și ale proaspăt (și pe bună dreptate) premiatei cu Grammy Solange sau în colaborarea dintre numiții – pam-pam! - Rihanna, Kanye West și Paul McCartney. Trupa lui, Dirty Projectors, tocmai ce s-a făcut praf – ăsta e riscul atunci când ești într-o relație cu una dintre vocaliste -, așa că Dirty Projectors este albumul „de despărțenie”, unul care oscilează perpetuu între reproșurile fără menajamente (Keep your name, Winner take nothing) și dorul cel mai cumplit (Little Bubble). Geek fără scăpare (sau hipster cu spume, cum preferați), Longstreth aruncă în blender voci auto-Tunate, alămuri, chitară rece, R&B-ul cel mai recent sau beat-urile björkiene și apasă butonul. Ceea ce iese e aiuritor și imposibil de descris într-un singur cuvînt („art pop” ar fi fost o variantă, dar și pe ăsta l-a demonetizat Lady Gaga). E cam ceea ce s-ar fi întâmplat dacă Roberto Bolaño ar fi încercat să scrie ca Paulo Coelho: s-ar fi plictisit după două rânduri, iar în cel de-al treilea ți-ar fi trântit ceva cu totul diferit. Mainstream-ul cel mai direct, adică, tratat cu instrumentele poemului în proză. Un cântec precum Work Together, de pildă, începe cu câteva clape indecise sub care chițăie ceea ce pare a fi o jucărie pentru câini, virează în onomatopee acerb distorsionate și se-mpiedică de un ritm à la Missy Elliott – toate acestea, în mai puțin de 30 de secunde! E de la sine înțeles că ai nevoie de un strop de antrenament sau de infinite rezerve de răbdare ca să duci treaba la capăt, iar a doua parte a albumului se risipește, parcă, în prea multe direcții deodată. Cine are însă răbdare până la „I see you”-l final va fi regește răsplătit.
Rating Scena9: ****
Peter Silberman, Impermanence
Dacă estetica maximalistă a lui Dave Longstreth te-a stors, te-a alergat și ți-a mai și dat de lucru pentru acasă, Silberman (vocalistul The Antlers) e valeriana de dinainte de culcare. Falset, chitară abia atinsă, când și când câte-un cinel discret sau un instrument de suflat. Și asta-i tot, folks: 36 de minute departe de lumea dezlănțuită. Omul povestește că a avut probleme cu auzul și că, trăind în New York, l-a luat mama dracului - cum (și unde) să te ascunzi de zgomot? În muzică, thank you very much: Impermanence e un exercițiu de „manipulare a liniștii” în care instrumentația propriu-zisă, redusă metodic, e la fel de importantă precum pauzele, tăcerea și efectele vintage – o undă de melancolie blues-y, înfricoșată și îndrăgostită de frica ei, traversează întreg albumul. „Simfonie de buzunar”, vorba franțujilor de la Air, Impermanence e în stare să umple camera, să-ți intensifice nevrozele sau să modifice (în căști) starea în care se găsește orașul – până și Miriță sau bormașina devin mai ușor de suportat.
Foto main: Peter Silberman
Rating Scena9: *****
