George Popescu. Sau Gică. Sau Poqe. Unul dintre cei mai buni fotografi din jurnalismul independent de la noi și un prieten care ne-a legat pe toți cu sforile lui invizibile de căldură și generozitate. George Popescu a murit miercuri, 6 februarie, într-o rezervă a spitalului Floreasca, după un an și două luni de luptă cu cancerul. Pentru memoria colectivă, care n-are voie să uite oamenii ei cei mai buni, pentru cei care-au rămas în urmă, am încercat să adunăm firele și poveștile despre Gică. O amintire, un lucru important, ceva ce-am învățat de la el. A fotografiat pentru aproape toate inițiativele de presă independentă din România și pentru unele dintre cele mai tari publicații de-afară. A văzut lumea într-o mie de feluri, din cluburi punk până-n Pungești, din Ferentari până-n Thailanda, din Valea Jiului până în Mauritania. Fotografiile lui rămân cu noi oriunde-am fi, la fel și bucățile astea de viață, pe care le-am scris câțiva jurnaliști, fotografi, prieteni din copilărie, despre prietenul nostru, Gică.

Gruia Dragomir, Noizz

De Poqe mă leagă foarte multe amintiri, de la 5 ani, când am ajuns în blocul din Militari, și până acum, la 34 de ani, când scriu asta dintr-un bloc din Titan. Nu am un lucru sau o amintire care să mă lege de Gică, am o viață întreagă. Am copilărit împreună și mi se rupe sufletul când mă gândesc că nu o să îmbătrânim împreună. O să mi-l amintesc întotdeauna ca cel mai de temut adversar la pac-pac și cornete, cel mai Speedy Gonzales la fotbalul din curtea școlii 174 sau la badmintonul din parcarea cu pietriș din fața blocului. Ne-am rupt creierii și tastaturile în meciuri interminabile de StarCraft, la care juca exclusiv cu zergii. Am tras beții groaznice și minunate la băncuțele din fața scării și în apartamentele din 61, apoi în Expirat și în tot felul de alte locuri… în niște butoaie imense din Năvodari… la nunțile noastre sau ale prietenilor. Prin Poqe am avut două dintre primele mele joburi și am câștigat primii mei bani comentând meciuri din divizia A pentru Zapp sau urcând pe site-ul Top Gear texte din revistă, fără să am o pasiune pentru fotbal sau mașini. De la el am învățat să mă joc un pic și în Photoshop și o perioadă am luat de la Q și pasiunea pentru fotografie, chiar dacă nu m-a ținut prea mult. În perioada când m-am jucat de-a scriitorul și am publicat un roman colectiv cu vreo 20 de autori, Gică mi-a făcut poza asta, de la una dintre lecturile publice. Nu știam că o să fie și el, apăruse din senin în fața scenei, cu zâmbetul lui contagios și un ochi în aparat, tocmai când îmi venise rândul la microfon.

Vlad Tăușance, jurnalist și specialist în comunicare

Gică a fost memoria găștii din Expirat. Fără aparatul și flerul lui incredibil pentru instantanee și portret, anii 2000 s-ar fi topit într-o pastă alcoolică din care nu ai mai fi putut înțelege om cu persoană. Apoi a fost fotograful proiectelor noastre utopice, prietenul care nu-ți refuza visele: reviste, cărți, site-uri. El l-a pus pe Artanu cu stativul de microfon pe trecerea de la Romană. El mi-a făcut portretul pentru volumul de debut. Împărțind cu el o cameră de cămin, am prins nebunia unui revelion la Berlin unde și-a dat întâlnire o generație: Sociu, Neagoe, Irlo, Vică, Vera, Ioana, Georgescu… În dimineața din poză eram într-un squat din afara orașului, tripând domol pe muzica pusă pe un picup portabil de un veteran al rave-urilor. Câteva zile mai târziu, ajungeam la aeroport ca să constatăm că Gică luase biletele de retur pentru data corectă, dar luna greșită. Ne-am întors spășiți în oraș și, după ce a cerut niște bani din țară, la București. Mulțumesc pentru bilet, Gică. Îmi pare tare rău pentru dimineața aia din Expirat. N-am apucat să-ți zic, dar știu că știi.

Cătălin Teniță, TreeWorks / Zelist

Munceam împreună. Eram amândoi foarte tineri. El avea vreo 22, eu vreo 24. Primele noastre joburi full-time. Prin 2001, când internetul era la început, într-un apartament de pe Ștefan cel Mare, cu mochetă verde. Nu prea aveam bani. Nimeni nu prea avea. Erau vremurile când salariu mediu era 150 de euro.  La prânz mergeam la un magazin și ne luam o pâine și niște pateu, sau așa ceva. Mâncam și vorbeam. Și râdeam. Nu mai știu de ce râdeam, dar știu că râdeam.
Poqe era vibrant. Era un suflet bun de nomad, de boem curajos, de om care știa că viața trebuie mâncată ca o piersică zemoasă într-o zi de vară. Și așa a făcut. Și-a trăit cu poftă viața. Și cu bunătate față de ceilalți.
 
În toate pozele lui, chiar dacă e vorba de ipostaze tragice, eu simt ceva: „Viața găsește o cale. Viața are un sens în ea însăși. Viața ne duce în locuri întunecate, dar până și în locurile întunecate există culoare. Acea culoare se numește viață.” Poqe știa să vadă acea culoare. Îi făcea și pe ceilalți să o simtă. Mulțumiri, om drag.

Ștefan Mako, Inclusiv

Mi-am făcut școala de teren cu Gică. Nici nu mai țin minte unde ne-am dus și ce am făcut, dar în zece minute era fratele mai mare pe care nu l-am avut niciodată. M-a cărat mereu în cele mai urâte sate și colțuri de realitate, unde se împrietenea imediat cu oameni pe care n-aș fi avut curaj să-i privesc.

Gică făcea singur subiectele. Uneori nici nu apuca să tragă cadrele pe care le vedea, pentru că întreținea discuțiile și-i făcea pe oameni să se desfacă, de parcă aveau niște cheițe de conservă pe care doar el le vedea.

La fiecare escapadă spărgea cu barosul zidurile de depresie după care mă baricadam tot mai cu talent. Uneori mi-l imaginam ca pe un comedian care face stand-up la baza unui vulcan în erupție, clovnul de spital care-i amuză pe copiii de pe secția muribunzilor.

Dacă avea un leu, îmi dădea mie jumate. Dacă avea 10, îi dădea la boschetari. Dacă avea 100, hrănea o familie. Îl certam că era prea bun și mi-era teamă, de multe ori, că o să ne strice subiectul. Nu-i mai ajuta, dracu’, pe toți, că ni se urcă în cap, nu putem să-i luăm acasă. Sunt un fraier, știu, zicea, dar lui Gică nu-i era frică de asta. Oricum nu se putea abține.

Cel mai mult îmi plăcea să fiu șoferul lui, că avea mașină da’ n-a apucat niciodată să-și ia permisu’, era mereu plecat pe undeva. Un Logan decent pe care ne-a lăsat să-l distrugem prin documentări demente.

Am aflat că e bolnav pe 13 decembrie, accidental, tocmai în seara zilei în care mă lăsasem de fumat. Mi-a căzut lumea în cap. Mi-aș fi dorit să am 1 milion de euro ca să-l ajut, însă am avut doar 100 de dolari pe care i-am pus într-o carte și l-am mințit că sunt de la prietena mea, că altfel nu i-ar fi primit.

I-am zis să mă sune la orice oră, dacă pot să fac ceva. Într-o zi m-a sunat și de atunci i-am fost șofer în zeci de plimbări pe la clinici și spitale, tot mai rare și mai triste.

Dar Gică nu era la pământ, nu a ajuns niciodată acolo. Bașca, și-n cele mai grele zile el m-a ajutat pe mine - cu bani, cu o remarcă onestă, cu un număr de telefon pe care-l scotea de naiba știe unde. În ultimele discuții mi-a dat instrucțiuni cum să ajutăm o prietenă comună; apoi a vrut să mă ajute iar pe mine, a nu știu câta oară.

Era în picioare și când s-a dus. A durat doar câteva secunde și durerile l-au părăsit, în sfârșit.

(Sunt nedrept față de Adina, prietena lui cea mai bună și soție, o femeie incredibilă care i-a fost alături permanent până în ultima clipă, și Iris, sora lui, care în ultimul an a făcut naveta între Torino și București, ca să petreacă cât mai mult timp împreună. Mă înclin și sper să nu le supăr dacă voi scrie mai multe despre anul ăsta greu, în curând).

Vlad Ursulean, Casa Jurnalistului

Nu cred că oamenii dispar. Cred că se sparg în cioburi care intră în inima celor care i-au cunoscut.

L-am cunoscut pe George într-o iarnă, înainte de Anul Nou, după ce i-am văzut pozele fabuloase din Dobrogea și l-am întrebat, într-o doară, dacă n-ar vrea să vină de Revelion la Sulina, să stăm cu cortul pe plaja înghețată și să fierbem rachiu.

Gică a venit și nu s-a oprit pe plajă, ci a anturat toți bagabonții din Sulina, de parcă și-a petrecut viața printre corăbii.

Apoi am mers la nemți, la ucraineni, la maneliști, la dobrogeni, la pepenari, la universitari... și toți ne primeau cu brațele deschise, pentru că Gică se făcea cumva neam cu fiecare.

Mult timp m-am întrebat cum face vrăjitoria asta, până am înțeles că toți facem parte unii din alții, suntem cadre din același film, dar ne chinuim să uităm, pentru că ne e frică sau rușine.

Nu vreau să uit.

Mai avem multe locuri de colindat împreună și o să știu că e alături de mine de fiecare dată când mă regăsesc în oameni care păreau din altă lume.

Ioana Cîrlig, CdFD - Centrul de Fotografie Documentară

Ne-am întâlnit cu Poqe într-o după-amiază în cartierul Bosnia, după o seară cu beri băute sub lumina roșie de la clubul Keops, ca să urcăm pe halda de steril de la mina Petrila. Am mers mult-mult pe un drum care nu părea să ducă undeva, îmi era lene, eram un pic mahmură, m-aș fi întors acasă, dar Poqe era convins că găsim până la urmă.  Am ajuns la un deal negru, păzit de o haită de câini. În timp ce noi ceilalți eram ocupați să ne căcăm pe noi de frică, Poqe a trecut prin mijlocul lor și a mers mai departe spre un nene care căuta cărbune printre pietre. Până ne-am dezmeticit, deja se împrieteniseră.

Cătălin Georgescu, fotograf

(Despre aceeași imagine de mai sus, n. r.) Am poza asta lipită aproape. E perfectă. M-a făcut să-l admir pe George și mai mult. Mai ales flerul lui de a prinde momentul fără a sacrifica compoziția. A fost unul dintre cei mai mișto oameni pe care i-am cunoscut.

Vlad Odobescu, Decât o Revistă

Stabilisem de ceva vreme că o să mergem de Bobotează la Constanța pentru a-l vedea pe ÎPS Teodosie în acțiune. În seara dinainte însă m-au înfricoșat avertizările meteo: se anunța cod portocaliu-roșiatic de viscol, deja se închideau drumuri și se anulau trenuri, așa că l-am sunat să-i zic că trebuie să lăsăm reportajul pe anul viitor. „Ce-i, Odobescule, ți-e frică? Ajungem noi cumva, o să fie o aventură”. A doua zi dimineață, în Gara de Nord, am dezbătut din nou chestiunea la o cafea foarte proastă: i-am arătat știri și prognoze și am încercat să-l conving să mergem și noi ca oamenii la o biserică din București, mai aproape de plapuma de-acasă. A râs din nou de mine, mi-a zis cât de fain e la Constanța cu toate obiceiurile inventate de Teodosie, așa că ne-am pornit spre litoral.

Trenul - singurul care s-a urnit în dimineața aceea - a plecat cu vreo 70 de minute întârziere și a adunat multe altele de-a lungul Bărăganului. Pe geam nu se vedeau decât dârele grăbite de zăpadă ce măturau câmpurile și autostrada. L-am bodogănit tot drumul, mai ales după ce-am citit undeva că slujba s-a anulat fiindcă bucăți din oraș au rămas fără curent. Slujbă a fost totuși, cu butoaie de agheasmă încărcate în care trase de boi împodobiți cu colaci în coarne și grămezi de sticle așezate în formă de X pe faleză și oameni împinși de vânt tot mai aproape de mare, așa că am avut ce scrie și ce fotografia. Iar câteva picături din energia și curajul lui Poqe au rămas cu mine din ziua aia.

Răzvan Luțac, Libertatea

Andrei Stoicescu, programator IT

Eram cu Gică la un concert al lăutarilor Taraf de Haïdouks, într-o mare de public scorțos și blazat, și țopăiam ca apucații de tarantelă pe acordurile de vioară și țambal, cu o mână ținându-ne strâns de braț și cu cealaltă încercând fără succes să ținem berea înăuntrul sticlelor. Micul vârtej pe care-l iscasem în auditoriul educat, care savura concertul prin lentilă de monoclu antropologic, a deranjat într-atâta un distins domn atent îmbrăcat, încât acesta n-a putut să se abțină din a ne adresa, pe un ton mustrător, câteva cuvinte care făceau referire la sumara noastră educație.

Gică a încremenit. Și eu m-am rușinat, făcându-mi un inventar rapid al deciziilor greșite luate în viață. Parcă și țambalurile au încetinit ritmul, dându-i lui Gică un moment de respiro în care să-și calculeze replica. Ce-a urmat, totuși, n-are legătură cu nimic din ce mi-aș fi închipuit.

Gică i-a dat cu tifla. Cu tifla, frate. Insultă ca pentru un domn cu aspirații de poleială interbelică venită de la puștiul cu bască și bretele, vânzător de ziare. Nu mai văzusem pe nimeni dând cu tifla până atunci. A urmat o scenă în care gentilomul îl fugărea fără succes pe Gică în cerc, printre oamenii din public, și Gică îl fenta agil, ițindu-și capul din când în când de după umărul cuiva, întărâtând-l și mai tare pe educatul domn. Taraf de Haïdouks țineau locul temei muzicale din scheciurile cu Benny Hill, și toată lumea din jur ținea cu Gică.

Nu l-a prins, s-a dat bătut.

Sorana Stănescu, Decât o Revistă

Cu Poqe am mâncat două săptămâni la rând ceafă la grătar cu cartofi prăjiți, pentru că atât aveau la singura terasă din Dăbuleni în vara lui 2012, când noi, la DoR, ne întrebam care e treaba cu Dăbuleni. Apoi batoane de Snickers și sangria de pepene de la barul neamțului și roșii cât pumnul, evident, nespălate. Pe 9 iunie am împărțit prima lubeniță din recolta de anul ăla: o pată neagră nu suficient de dulce, dar perfectă cu brânză alături, cum tot atunci am învățat împreună. Eu știam toate soiurile, el știa toate dunele de pe care putea obține o fotografie mai bună, toate turnurile de apă părăsite, toate răsăriturile fierbinți și cum să intre în vorbă cu oricine. Devenea de-al locului oriunde l-ai fi pus. Pentru mine probabil că aceea a fost prima experiență veritabilă de teren, fără interviuri pre-aranjate și planuri precise de documentare, ceea ce în mod normal m-ar fi paralizat. Dar Poqe m-a învățat să mă bucur, să descopăr și să las fricile și-i promit că așa va fi mereu.

Victor Ilie, Inclusiv

Fix aici l-am cunoscut pe Poqe, poate ușor în stânga sau ușor în dreapta. Pe C.A. Rosetti 40. Și acum, „eu nu știu ce să scriu”.

Chiar asta e clădirea. Pe C.A. Rosetti 42 era Casa Jurnalistului, abia mă mutasem acolo și lucram la un subiect despre un matrapazlâc cu o fabrică de diamante.

Eram în 2013.

Pe-atunci, ține minte Google, bucata asta de zid arăta așa:

Nu-l cunoșteam, dar el lucrase deja sau măcar băuse cu noii mei colegi de apartament de-atunci, Vlad, Radu și Mako. Poqe trecea prin zonă, era grăbit cu o fixăreală pentru niște străini care erau cu el, trebuia să fi coborât cineva să-i dea nu-știu-ce din Casă, dar cum nu era nimeni am coborât eu. Apoi băieții mi-au spus cu ce ditamai fotograful mă văzusem fără să știu și că trebuie să lucrez neapărat cu el la materialul despre diamante. Am zis „da, da, da”.

De-atunci, nu știu nici eu ce să scriu pentru că n-am mai lucrat cu Poqe. Am tot zis că facem ceva împreună, dar nu s-a întîmplat, de fapt, niciodată. Mult mai des ne-am văzut la fotbal, la discuții sau la petreceri decât pe teren. Odată ne-am văzut întâmplător în trenul Suceava-București cu care-am întârziat împreună. Și-atunci am stabilit să lucrăm la ceva.

Și acum, tot ce pot să scriu e că-mi pare super-rău că n-am apucat să scriu ceva ilustrat de Poqe.

Radu Ciorniciuc, Acasă

Gică avea marele dar de a ne aduce împreună. Mă uitam acum în fotografiile vechi, de la începuturile Casei Jurnalistului, și sunt multe amintiri pe care le-aș fi uitat dacă nu era el acolo să ne pună împreună și să ne arate cât de cruzi eram. Sunt zeci de poze cu noi toți, când încă nu știam că ceea ce trăiam atunci, împreună, era cea mai frumoasă perioadă din viața noastră. Sunt aproape sigur că Gică știa asta despre noi; și cred că știa și că pozele pe care ni le făcea aveau să ne aducă aminte cât de luminoși, frumoși și puternici putem fi. Asta cred că e trăsătura cea mai importantă a muncii pe care a lăsat-o în urmă: să aducă aminte lumii cât de crudă e; cât de luminoasă și frumoasă poate fi.

Zenaida Tătaru, Fundația Friends for Friends

„Până să merg pe a 'ntâia la București, am locuit la bunicii din partea mamei, în județul Argeș, la câțiva kilometri de Moromeți. Am vorbit la 4 ani, îmi ziceau toți mutulică. Am recuperat repede, pe la 5-6 ani m-a învățat un vecin să citesc. Asta a venit cu tot cu fumatul de chiștoace prin gradină. La grădiniță nu mi-a plăcut deloc, am fugit după câteva zile. Mă ascundeam în grădină când venea educatoarea să mă caute. Tataie, om înțelept și plimbat prin lume, a zis că dacă nu îmi place, mai bine să stau acasă. Așa că atunci când am ajuns în București și am început școala, în '87, eram destul de sălbatic, a tras un pic mama cu mine până m-a racordat cu marele oraș. Cred că de atunci am rămas cu „defectul” ăsta, să încerc mereu să îmi păstrez libertatea de a face ce-mi doresc.” (o fotografie în cuvinte despre copilăria lui Poqe, îl rugasem pentru un text din SUB25).

Pe Poqe l-a adus în viața mea Superscrieri, așa cum a adus atâția oameni minunați. L-am cunoscut în primii ani, când aveam emoții teribile la orice pas făceam. El era unul dintre cei care îți dădeau senzația că-i „de-al tău” și-avea un firesc ce-ți cobora de pe piedestal impostura că ai de dus o responsabilitate printre semizei. Așa simțeam atunci și cred că pentru asta îi datorez și lui o parte din curajul și relaxarea pe care le dibuiam în ceilalți ca să-mi fac cârlig să mă trag înainte. îmi doresc să-i fi spus că pun multă onoare pe această calitate umană a firescului lui.

Din cât ne-am întâlnit și din toate poveștile despre el pe care le-am auzit, răzbate mereu bunătatea față de oameni. Dar lui îi mai datorez și faptul că am început să iau mai în serios mersul la doctor și rezolvatul problemelor fizice, pentru că el a făcut-o prea târziu. acum ne învață și că e important să fim buni și mai atenți și cu noi înșine. Să vă gândiți la asta și să aveți grijă de voi.

Gică, îți mulțumesc și eu că ne-ai ținut de urât într-un fel atât de frumos în călătoria asta aici.

Sintia Radu, jurnalistă U.S. News & World Report

Lina Vdovîi, Casa Jurnalistului

Poqe mi-a zis prima dată că-l doare stomacul prin 2014, când documentam împreună un text despre Florin, un băiat din Iași care avusese leucemie în copilărie și reușise să învingă boala. Am mers atunci într-o tabără pentru copii bolnavi de cancer, unde puștii l-au iubit de la prima fotografie. Într-o seară, ne-am adunat toți într-un foișor de lemn și-am povestit despre tratamente și lalelele pe care le cultivau și apoi le vindeau supraviețuitorii din Polonia pentru a renova secții de oncologie.

Poqe a fost unul dintre cei mai curajoși și dedicați oameni pe care i-am cunoscut. Nu părea să-l sperie nici drumurile lungi și întortocheate, cu microbuze hodorogite, nici mâncarea puțină, nici personajele cu povești care te lovesc ca un pumn în stomac, care azi sunt aici, iar de mâine doar în poze.

Înainte să mă apuc de scris, când nu mai știam să fac ordine în idei, mă uitam la pozele lui. Voiam să-mi iasă textele la fel ordonate și limpezi, cu compoziție precisă și încărcătură emoțională care să nu dea pe-afară din căldare.

Florin, băiatul din Iași, făcea parte dintr-o comunitate despre 400 de tineri supraviețuitori de cancer cărora li se spunea temerari. Chiar dacă a plecat de lângă noi, Poqe va rămâne mereu un temerar.

Petruț Călinescu, CdFD - Centrul de Fotografie Documentară

Poqe reușea să își facă imediat prieteni, fie că îi culegea din cârciuma satului, fie de pe la un eveniment cu ștaif de București. Putea să facă o poantă la care râdeau și unul și altul, putea vorbi cu fiecare ore-n șir. Avea pur și simplu chef de viață și lumea se simțea bine lângă el. Te făcea să intuiești din prima că e om bun – și să renunți rapid la măștile, paravanele și precauția pe care le folosești când întâlnești pe cineva.

Asta se vedea foarte bine în fotografiile lui. Nu poți face imagini bune dacă oamenii nu te acceptă. Dacă însă te acceptă, și mai mult decât atât, te și plac, treaba asta se imprimă și în fotografii. Pe ăștia din breaslă, și nu numai, ne lăsa de multe ori cu gura sertar apărând din senin cu niște imagini care semănau uimire și invidie în rândul nostru: Boboteaza de la Fetești, pepenarii din Teleorman, trenul din Mauritania. Mulțumim, Poqe, și să ne păstrezi o masă lângă bar când ajungi!

Andra Matzal, Scena9

Când l-am invitat prima oară să vină cu mine pe la artiști, Poqe mi-a zis „Boss, eu nu prea le am cu arta”, la care i-am răspuns, „Cu atât mai bine, boss. O să iasă fix ce trebuie.” Și așa a fost. Ba chiar s-a emoționat când am mers împreună la Roman Tolici, care tocmai lucra la Dark Matter al Lloret del Mar, o pânză cu o plajă unde oamenii își văd liniștiți de treabă, fără să le treacă prin cap că deasupra lor se cască, nevăzut, un hău negru. Ne-am uitat pe fereastră și-am văzut fix locul unde-n tabloul Studio Visit plutește un creier gigantic, și după câteva ore am plecat amândoi electrizați din atelier. Țin minte că a-nceput să-i placă încă un pic de artiști și când am fost în atelier la Gorzo, unde-am dibuit printre plante și-n cotloane nuduri demente, pe care nu se uscase vopseaua, după care-am plecat cu toții să bem bere la halbă într-o speluncă sublimă. Dar cel mai mult i-a plăcut când am mers acasă la Tara von Neudorf. Ne milogisem mult de Tara să ne primească și când în sfârșit s-a-ndurat, mi-a zis că cel mai bine-ar fi să vin c-un flăcău, că are de mutat o canapea. Poqe n-a stat pe gânduri, s-a înhămat la canapea și-a îngrămădit-o în casă, călcând pe lucrarea uriașă întinsă pe podea: „Calc-o fără grijă, că-i deja vândută!” a zis Tara și-am râs cu toții, și nici nu ne-am mai oprit în următoarele ore. Poqe tocmai urma să se însoare și Tara îl îmbrobodea c-o să-i dea dar de nuntă o lucrare. 

Felul ăsta de om a fost Poqe. Căruia nu-i e frică să se murdărească pe mâini de toate treburile lumii și nici să-i spună-n față ce crede despre ea, și tocmai de-asta câștiga imediat încrederea oricui. Am bătut împreună orașe intrate la apă, în căutarea ultimelor librării supraviețuitoare și fără să ratăm vreodată piața, am mers la Miss Alexandria și am scăpat teferi de învârtelile unui director de bibliotecă beat, căruia i se pusese pata că suntem trimișii lui Rareș Bogdan, am făcut experimente la muzeu și-am fost în vizită la dl. Drăghici, un electrician care-a făcut o mică sală de lectură în blocul lui din Drobeta, am descusut street artiști și puști din municipii blazate, am mâncat merdenele și-am băut bragă, ni s-a rupt inima de tristețe uitându-ne pe fereastra trenului spre Roșiorii de Vede, am bâjbâit pe străzi, prin gări și autogări, amândoi cu rucsacii-n spate, Poqe mereu gata să prindă lumea și s-o bage-n cameră. Am fi putut merge împreună pe teren până la capătul lumii, fiindcă știu sigur că Poqe s-ar fi împrietenit pe loc cu eschimoșii, cu bodyguarzii lui Trump sau cu șefii de trib din Amazon.

Vlad Bâscă, fotograf freelancer

Auzisem povești despre „Paștele Morților", despre cum se strânge lumea în cimitir ca să sfințească mormintele, să stea la slujbă și după aia se apucă oamenii să mănânce, să bea și chiar să cânte & să danseze. Îi povestesc lui Gică despre asta și ne hotărăm să plecăm spre Peceneaga ca să facem poze. Știa el pe cineva acolo, tatăl unui prieten. Am crezut că o să dormim la omul ăla, dar cand am ajuns, Gică îmi zice „hai să ne cazăm și apoi ieșim la birt”. Ajungem la marginea comunei și el spune: „uite hotelul!”. Trebuia să mă aștept la asta, fusesem cu Gică prin expediții și de fiecare dată a fost hardcoreală, dormeam ba pe la localnici, ba cu cortul. „Hotelul” nostru era o moară de grâu dezafectată, păzită de un fost boxer.

Paznicul-boxer nu făcea decât să bea, de dimineața până noaptea. Ne-a zis că are o tonă de vin si doi saci cu cartofi. „Vreau să termin vinul până la anu, că fac altul, trebuie să mă ajutați! Și asta s-a și întâmplat, cât am stat acolo, timp de trei zile, n-am apucat să bem apă. La „Paștele Morților” am ajuns mangă și nu era ceea ce ne imaginam noi. Oamenii au stat la slujbă, au împărțit pachete și s-au cărat la casele lor.

Am fost dezamagiți si am plecat vorbind despre cum o să chefuiască prietenii la mormintele noastre și cât de tare se vor distra.

Ionuț Sociu, Scena9

2016. Eram cu Gică, Vlad Petri și cu Sergiu Mihăescu în Gaziantep, chiar lângă granița cu Siria. Eu nu-l știam de multă vreme și abia acolo am apucat să ne cunoaștem mai bine. Prima chestie care m-a șocat a fost să văd cât de ușor comunica Gică cu localnicii, și asta într-un loc în care aproape nimeni nu vorbea engleza și unde nu prea veneau turiști. Nu conta dacă erau puștii care mișunau pe străzi, patronii de ceainării sau bătrânii de la hamam - el reușea să să intre în vorbă cu ei și oamenii îl plăceau din prima. Data viitoare când plec în vacanță pe undeva, îl iau și pe Gică cu mine, mi-am zis în gând atunci. Cu omu’ ăsta nu știi unde ajungi și n-ai cum să te plictisești.

În Gaziantep participasem la un atelier pentru activiști și jurnaliști unde era documentată problema (uriașă) a copiilor refugiați sirieni care erau nevoiți să renunțe la școală și să muncească (doar în Gaziantep erau 500.000 de refugiați sirieni, copii și adulți). Timp de câteva zile am umblat cu Gică prin brutării, cafenele și piețe și am stat de vorbă cu câțiva dintre copiii ăștia, care aveau undeva între 7 și 12 ani. Era copleșitor să-i auzi povestind despre viețile lor și despre cum munceau de dimineață până seara în condiții foarte grele. Aproape toți vorbeau ca niște adulți, apăsați de griji și oboseală. Într-o seară, am stat cu Gică și ne-am uitat la pozele pe care le făcuse copiilor în ziua aia. Ținea aparatul mâini și nu zicea nimic. Era emoționat, după care emoția a fost înlocuită de revoltă: „Cum dracu să-ți trăiești copilăria așa?!”

O să țin minte cât o să trăiesc perioada aia din Turcia. Nopțile de ramadan, când orașul prindea viață și noi mâncam pe trotuare & stăteam la ceaiuri cu oameni necunoscuți, țipetele animalelor de la zoo (ne cazaseră chiar lângă grădina zoologică, în afara orașului - cică era mai sigur), drumurile prin Anatolia, diminețile din Cappadocia și râsul lui Gică care umplea zilele și nopțile.

O să-mi fie dor de tine, arkadaș. 

Vlad Petri, documentarist, fotograf freelancer

De George mă leagă mai multe lucruri, dar în primul rând îmi amintesc de o călătorie în estul Turciei din 2016, când am participat la un workshop. Într-un loc total nou, unde cuvintele erau de prisos, iar dialogul româno-turc sortit eșecului, George reușea să comunice cu oamenii într-un fel excepțional, reușea să se conecteze non-verbal și să își facă prieteni în cele mai ciudate locuri. Îmi aduc aminte cum îi explica unui cetățean turc nedumerit că vrea un kebab de oaie într-o benzinărie în care zburdau libere niște găini, când negocia prețul unei mașini în aeroportul din Gaziantep simulând sunete de mașină turată sau când îi cerea unui vânzător un sandviș desenându-i în aer diverse forme geometrice.

Dintre toți, cel mai bun prieten a lui George era Suleyman din bazarul din Gaziantep, un domn la 55 de ani, care se ocupa de argintărie, ceainice, ibrice și alte suveniruri pe care le construia în fața magazinului său. Între ei se formase o legătură specială, era o apropiere puternică, manifestată de multe ori nu doar prin gesturi ci și prin apelarea la câteva cuvinte, care prin efectul repetiției creau o notă comică (güzel «frumos», güle güle «la revedere», arkadaș «prieten» și bagaj, cuvânt folosit pentru cei cu „burtă”). Întreg universul comunicării era format din cele patru cuvinte la care se adăugau semne, exclamații, muzică, ritm, fotografii, o bere Efes consumată mai pe șestache (era Ramadanul și nu se consuma alcool în public), ritualul ceaiului, al narghilelei și al unui kebab de seară, care contribuia la „efectul bagaj”.

George era cunoscut de mulți dintre comercianții bazarului. Pe străduțele pavate cu piatră, printre mașini și scutere, printre mirsourile tari de mirodenii îi auzeai vocea lui George și îl vedeai pe omul cu aparatul foto, alături de prietenul său Suleyman, intrând în magazine, povestind cu oamenii de acolo. La ora 8, când apunea soarele, deasupra orașului se auzeau bubuiturile de tun care marcau începutul iftar-ului, prima masă din perioada Ramadanului. Zumzetul agitat al orașului diurn se transforma în sunete ascuțite de furculițe și cuțite, începea asediul mesei de seară, care de multe ori avea loc alături de oameni pe care îi cunoșteai aleator și care te chemau să iei masa cu ei. George se simțea bine printre oameni, casa lui era acolo pe străduțe, printre cunoscuți și necunoscuți, mereu atent la o poveste, o vorbă, un cadru... Așa o să mi-l amintesc, cu multă poftă de viață și nesaț de lume.

Güle güle, George!

Cosmin Bumbuț, Teleleu

La câteva luni după ce ne-am mutat în mașină, ne-am dat seama că ne-ar trebui un loc în care să parcăm liniștiți, să facem muncă de birou. Poqe ne-a propus curtea casei lui din Râca. L-am luat din București cu autorulota și am mers împreună până la Râca. Noi ne întorceam de pe teren după munca de documentare, aveam și purici, iar Poqe ne-a zis la urcarea în mașină: „A, păi nici măcar nu mirosiți!”. Am stat în curtea de la Râca 2 săptămâni. După câteva beri împreună ne-a zis că putem să-i spunem Gică, nu Poqe, cum îl știam de mai demult.

Ultimul meu dialog cu Gică a fost acum două săptămâni într-un schimb de mesaje pe Instagram în care eu i-am spus că mă bucur că e activ online și că arată fotografii pe care nu le știam. Mi-a răspuns „Știi cum e cu internetul ăsta… toată lumea se dă frumoasă și activă.”

Ioana Moldoveanu, VICE România

Am vrut odată să cumpăr de la Poqe fotografia asta, ca să o pun pe balcon. N-a vrut să ia banii. Florile alea parca sunt niște fete cu părul în vânt, pe o plajă pustie din spatele blocului unde am crescut. Mă transportă foarte tare în copilărie: familiaritatea caldă și sentimentul de siguranță, în ciuda tristeții sărăciei comuniste cu rafturile goale. Așa era și el, blând și vesel orice-ar fi.

Ioana Pelehatăi, Scena9

Adevărul e că mi-era îngrozitor de frică. Frică de avionul care ne-a dus la Cluj, în care am prins două căderi succesive în gol - Poqe zburase pe deasupra Africii într-un avion de patru locuri; când m-am întors terifiată spre el și l-am întrebat dacă acum pot să mă panichez, a râs și a zis da.

Mi-era teribil de frică de materialul pe care-l făceam împreună. Primul meu teren pe bune. O să-l scriu prost. N-o să fiu în stare să deschid gura să vorbesc cu oamenii. Sunt o impostoare. Cu un „gata, șefa” și-o discuție pe care-o deschidea cu oricine, de la popa din Pata Rât, la Pepe, mediatorul din comunitate, la copii cu dizabilități și bătrâni care ironizau hâtru USR-ul, ca să vadă dacă ținem la caterincă - Poqe vorbea o limbă a tuturor, blând, atent la ce se spune în subtext - și mai ales fără frică.

A insistat să ne ducem pe rampă, adică în miezul pâlcului de barăci aflate cel mai aproape de groapa de gunoi de la Pata, unde locuiau izolați cei mai săraci dintre săraci. Cum am coborât spre ei, au ieșit și-au pus câinii pe noi, strigau mamele la noi că iar le facem poze la copii și le vindem pe bani și ei tot aici mor de foame. Adrenalina și cortizolul și hiperventilarea mi-au șters din memorie exact ce le-a spus Poqe. Ce țin minte e că, după 20 de minute de stat de vorbă, oamenii ne invitau în case, copiii ne luau de mâini, câinii căscau calmi la soare.

Poqe știa ce n-o să învăț niciodată - să trăiască fără frică. Dar faptul că am putut să văd la el că se poate trăi și așa e o confirmare pe care nu mi-a dat-o nimeni altcineva mai bine. Mulțumesc. 

Laura Ștefănuț, jurnalistă freelancer

Bogan Dincă, Documentaria

Băi, George, am greșit. Am crezut că e timp. Port cu mine de luni bune legitimația ta de presă și mi-am spus mereu că e timp să ți-o aduc. E timp să vin și să îți spun că te admir pentru cât de ușor le e oamenilor să simtă că ești un om bun și deschis, să te placă și să te accepte ca pe un prieten, chiar dacă te văd pentru prima oară. E timp să îți povestesc despre cât de mișto mi se pare umorul subtil din fotografiile tale. E timp să îți spun că te admir pentru cât de mult optimism și zâmbet porți în tine, chiar și atunci când viața îți pune în față boala asta cumplită. Iar tu ai spune probabil că dramatizez prea tare și să ne relaxăm un pic. Ești minunat, Poqe, și așa o să rămâi în noi.

Patrick Brăila, activist pentru drepturile omului

E prea multă moarte în jurul nostru. Să te odihnești în pace, George și mulțumesc că ai surprins singura mea zi în costum. Mulțumesc pentru fotografia asta, m-a ajutat mult în perioada aia și nici nu știu dacă am apucat să-ți spun. Sper că e mai bine de partea cealaltă…

Ioana Moldovan, Documentaria

Petrecere cu spumă la Nisipurile de aur anul trecut… a fost ultima „aventură” pe teren cu Poqe. Era soare, era cald, era… am vrut să scriu „frumos”, dar cred că amândoi am fi preferat alt loc. Era, în schimb, speranță. Venea din optimismul de nedoborât al lui Poqe. Îl văd și acum: desculț, cu pantalonii suflecați și aparatul la ochi, cu zâmbetul pe față. Un optimism contagios. Pentru că asta făcea Poqe, te făcea să simți că totul o să fie bine. 
„❤️❤️❤️” este ultimul mesaj primit de la el. Pentru că ăsta era Poqe, dădea tuturor ce avea el mai bun.

Sergiu Mihăescu, editor Film Scotch

Ce să scriu? Că l-am iubit atât de mult. Că ne-a ajutat cu lucruri de care nici el nu știe. Inspirațional, da. Că nu era doar un fotograf foarte bun, ci avea și un ochi de cameraman căruia nu-i scăpa nimic. Că certurile cu el au fost la fel de adevărate și pline de energie. Făcea poze atât de relaxat și îi ieșeau așa de bine, că m-am apucat și eu. Ce putea să fie așa de greu până la urmă?

Nu pot să uit cum reușea să se înțeleagă cu oameni din toate categoriile sociale, iar și asta se vedea clar în munca lui. Nu pot să uit că avea un ghiozdan mai mare ca el în clasa întâi.

Închei într-o notă optimistă: Gică fără frică!

Iulia Niculae, medic rezident

Februarie 2019, luni noapte. George îmi arată un videoclip al unei formații cu care a colaborat și îmi povestește despre mineri. O bună parte din munca lui de teren surprinde oamenii în imensa lor complexitate și realitate: cu tot cu supărările, neajunsurile, sărăcia, dar și cu bucuria din spatele lucrurilor mărunte. Ajungem la concluzia că, de multe ori, cele mai frumoase povești nu sunt neapărat vesele, iar el a fost atras cumva fix de astea. Nu s-a gândit niciodată că va deveni una, și ce e, de fapt, trist la ea este că s-a terminat prea repede. La nici 39 de ani, George a plecat așa cum a și apărut în viețile unora dintre noi: brusc. A fost unul dintre cei mai puternici oameni pe care i-am cunoscut, un munte de ambiție și curaj, un suflet imens într-un corp prea slăbit de boală în ultima vreme. Știu că în lipsa halatului alb nu ar fi permis niciodată să îl văd măcinat deopotrivă din exterior și din interior, însă tot pe seama aceluiași halat pun și ultimele lui bătăi de inimă, ultima suflare și toată neputința cu care vin ele la pachet pentru mine. Tot ceea ce a trăit Poqe în ultimul an se resimte doar ca o mare nedreptate, însă chiar și așa, a fost mereu la înălțime, a stat în picioare până în ultima clipă. Tot despre înălțime e și fotografia pe care am primit-o de la el în octombrie.

Sorina Vasile, medic rezident

Gică a fost curajos și altruist dinainte să fie bolnav. În ultima vreme, l-am văzut mai mult în spital. Acolo, spunea glume și râdea mai mult decât afară. Își alegea cuvintele cu grijă și, chiar și atunci când spunea mă doare, era cu nonșalanța cu care zici mi-e foame, mi-e sete. Gesturile și felul ăsta de a vorbi păreau gândite și exersate în nopțile de nesomn pe care le-a tot avut în lunile astea. Era cu gândul la Adina, Iris sau Mako și făcea tot posibilul ca să nu le transmită din greutatea cu care trăia de când descoperise chestia din stomac. Gică alegea să arate aproape întotdeauna cea mai bună versiune a lui. Iar asta a fost al naibii de greu, doar câteva persoane au văzut cum și cât.

Știa bine ce impact urmează să aibă fiecare cuvânt, fiecare grimasă, fiecare idee pe care urma să le arate, așa cum știu toți oamenii care trăiesc cu sau lângă boală. Doar că, într-un anumit sens, Gică a fost dintotdeauna așa. Chiar și înainte, nu se plângea și nu prea vorbea despre ce nu merge bine. Când dădea de greu, trăgea o înjurătură și dup-aia se punea pe rezolvat. Făcea el ce făcea și găsea soluții pentru toți. Când ceva nu ieșea, schimba peisajul. Nu prea stătea locului - mereu cu planuri, mereu cu proiecte, cu muncă și plecări. Next, next, next. Cerea mult de la toți, dar de la nimeni cum cerea de la el.

„Hai, lasă prințeseala și pune-te pe treabă”.

Mulțumesc pentru tot.

Luiza Vasiliu, Scena9

Eu n-am mai cunoscut un om mai generos ca Poqe. De fiecare dată când i-a fost lui mai greu, s-a gândit la alții. De fiecare dată când îți trebuia un fotograf căruia să nu-i fie frică de oameni, orice fel de oameni, era acolo. De fiecare dată când aveai nevoie de ajutor, te întreba ce poate să facă. De fiecare dată când erai trist sau obosit sau panicat, îți zicea să te liniștești, c-o să vezi ce mișto o să fie până la urmă.

El a făcut fotografiile pentru „A fost un experiment”, primul material din seria de investigații despre Gheorghe Burnei. Portretele Amirei și Emiliei au fost dup-aia preluate de toate televiziunile, fără să crediteze fotograful. Asta înseamnă, de multe ori, să fii fotograf în România.

El a fost primul la care ne-am gândit când am căutat fotografi la Scena9. Pentru ușurința cu care sare dintr-o barcă în alta, pentru căldura pe care o găsește în cele mai întunecate lumi, pentru umorul lui șmecheresc și veselia senină. Am lucrat aproape doi ani împreună, până în iarna în care a primit diagnosticul.

Câteva luni mai târziu, am plecat cu el și Adina și o gașcă de prieteni la Măgura, cel mai frumos loc de pe pământ. Am stat seri întregi într-o vale, la lumina unei rulote, am râs de viață, am râs de boală. Poqe se împrietenea din trei vorbe cu oricine, doamna de la pensiune, oameni din sat, vânzători la magazin. Ne gândeam să ne cumpărăm toți câte-o bucățică de pământ acolo și să ne mutăm la bătrânețe. Pe drumul de întoarcere, m-a întrebat ce mai face Amira. I-am zis că acum are 20 și un pic de ani, că tot stă mai mult singură, că nu se poate da jos din pat multă vreme, că îi place să deseneze. Așa că Poqe s-a apucat să facă rost de bani și i-a luat Amirei un laptop nou și o tabletă pentru desenat. I le-am dus eu, el nu prea mai putea să iasă din casă.

Ultima dată ne-am văzut acum două săptămâni, la spital. Ne-a făcut poze cum stăteam lipiți de calorifer, caraghioși și stângaci, cu măștile și halatele pe noi. Am râs iar puțin, deși nu prea mai rămăsese spațiu pentru asta. Înainte să plecăm, m-a strâns de mână și mi-a zis că data viitoare când o să ne vedem, o să fie mai bine. Știu că așa o să fie, Poqe își ține mereu promisiunile. Sunt sigură c-o să ne zărim în aerul de la Măgura, în gări și aeroporturi, în fumuri de țigară din bucătării, în cluburi jegoase de punk, la lăutari, în diminețile în care-ți faci bagajul ca să pleci pe teren, în puzzle-ul firav al vieților noastre, al tuturor celor care îi simțim lipsa ca pe o mare nedreptate.

Vera Ion, regizoare, fondatoare Scrie despre Tine

Pe când bucureștiul era

Playgroundul nostru

Pe când nu aflai de pe facebook

Că ți-a mai murit un prieten

Pe când ajungeam dimineața la

Ora aia care nu există cu un taxi

Și Gică zicea ne vedem

Pe aici

Și totul era blurat și protejat

De o mână nevăzută

Încă nu murea nimeni încă

Dansam random prin locuri

Înca nu

Posturi cu „drum bun”

Ne recunoșteam de departe

Ca atunci când mai vine și

Mircea în Vamă sau și Gică în Vamă

Ce faci bine am venit

Acum soarele e pe cer

Orele sunt clare ceața s-a ridicat

Orele sunt numărate.

---

Dacă vreți să vă luați rămas bun,  George va fi la capela Bisericii Dichiu de pe str. Icoanei din București, până sâmbătă, 9 februarie, la ora 12.