La jurnalism am ajuns de fiecare dată când visam că devin altcineva. Am făcut voluntariat la o emisiune la TVR, când în mintea mea predam cultura germană, în fustă din stofă și cizme până la genunchi. Emisiunea se numea Generația Contra și participam la dezbateri săptămânale cu alți studenți pe teme de actualitate. Eram studentă la filosofie și am scris cronici de la evenimente culturale pe LiterNet.ro, când mă imaginam artistă. Artistă am fost, parțial. Mă băgasem într-o gașcă de fete care făceau performance-uri la anexa Muzeului Național de Artă Contemporană. Am renunțat trei spectacole mai târziu, după ce-am numărat toate secundele care încap în 10 ore și mi-am eliberat corpul învelit într-un celofan cu mesaje auzite-n familie despre cum ar trebui să fie o fată adolescentă.
La douăzeci și cinci de ani m-am întors cu entuziasm la fantasma predatului și m-am înscris la un atelier de jurnalism narativ. A ieșit un eseu personal despre absența tatălui meu și o adolescență marcată de doliu. Eram doctorandă la filosofie pe atunci și după atelierul de jurnalism m-a încolțit prima oară îndoiala: poate toate celelalte vise despre cine ar trebui să fiu nu sunt despre mine.
Dar eu unde eram? Mi-am dat un test ca să mă găsesc. Dacă motivația pentru o activitate dura mai mult de șase luni, aveam un loz câștigător. În 2016 am luat rezidența pentru tineri reporteri la Casa Jurnalistului și m-am mutat împreună cu alți jurnaliști într-o casă pe Viitorului, unde regula era haosul și munca dureroasă. Timp de doi ani, am documentat fenomenul revenge porn, am scris și am filmat. La primul meu interviu am fost în șlapi, peste drum de cimitir. Făceam un reportaj video despre serviciile de pompe funebre și cum ajungi în groapă în mileniul trei. Aveam emoții cu camera-n mână. Când tremuram eu, tremurau și coșciugele pe care le filmam. Apoi m-am panicat când primul agresor de revenge porn mi-a dat țeapă. La interviu n-a venit, dar m-a pus să-l caut prin gura de metrou jumătate de oră, ca-n filmele cu suspans. M-a invitat la el acasă pentru a-mi răspunde la întrebări. Nu m-am dus. Un an mai târziu eram la Chișinău și cădeam în zăpadă în fața membrilor Noua Dreaptă. Vreo treizeci de naționaliști serioși se foiau și așteptau să-i prind în poză în fața clădirii în care s-a semnat unirea Basarabiei cu România în 1918. I-am prins cu zâmbetul pe buze.
Jurnalismul m-a învățat că poveștile altora sunt niște oglinzi prin care te vezi în lume, alături de ceilalți. Și dacă reușești să-i faci și pe alții să vadă prin oglinzile acelea, s-ar putea să-i ajuți să comunice mai bine. Mi-a plăcut atât de mult treaba asta încât nu m-am mai căutat în altă parte. Cred că am prins lozul câștigător.
