Un interviu cu Bogdan Iancu, cercetător în antropologie, despre secetă, sisteme de irigații din trecut și prezent și competiția pentru apă.
Luna iulie a acestui an a fost cea mai fierbinte de când înregistrăm temperaturile pe planeta Pământ. În același timp, e posibil să fie și ultima vară răcoroasă din viața noastră. E realitatea la care trebuie să ne adaptăm. Oamenii de știință sunt categorici: dacă nu schimbăm ceva la modul în care trăim și consumăm, schimbările climatice ne vor face viața tot mai dificilă.
Ca să vedem cum poate arăta această nouă realitate, ce soluții putem găsi, dar și ce probleme încă nici nu știm că avem, inaugurăm o nouă serie de interviuri cu experți care se uită la diferite aspecte ale mediului în care trăim și a crizei pe care o traversăm. Începem cu o discuție despre apă. Discutăm cu Bogdan Iancu, antropolog, lector la SNSPA și cercetător la Muzeul Țăranului, despre secetă și sisteme de irigații locale din trecut comunist și prezentul marcat de schimbări climatice.
Iancu a cercetat timp de mai mulți ani sistemul de irigații din zona de sud a României, într-un proiect interdisciplinar, care atinge domenii precum geografia, antropologia sau agricultura. Din anii ‘70 până în 2000, sistemul de irigații Sadova-Corabia (județele Dolj și Olt), un ansamblu de conducte care aducea apă din Dunăre, a irigat peste 70.000 de hectare, transformând zona dintr-un deșert nisipos în care se cultiva preponderent vița de vie, într-un paradis legumifer și fructifer.
Încetul cu încetul, sistemul a fost abandonat, iar în prezent funcționează doar bucăți din el. Agricultura din zonă s-a transformat, la fel și mediul, iar regiunea Sadova-Corabia e azi cunoscută nu doar ca patria pepenilor de Dăbuleni, dar și ca „Sahara României”. Alături de sudul Moldovei, Dobrogei și al Câmpiei Române, este una dintre regiunile afectate de deșertificare, adică de transformarea pământurilor fertile în deșert.
Cercetarea lui Iancu se uită la rămășițele acestui sistem de irigații, dar și la reconstrucția locală a agriculturii după declinul lui.
Interviul a fost editat pentru claritate.
Scena9: Cum s-a născut interesul tău academic pentru secetă?
Bogdan Iancu: Mai degrabă din întâmplare. În urmă cu 6 - 7 ani eram la Corabia, într-o altă cercetare despre Dunăre, și la un moment dat am auzit un student vorbind la o masă cu un interlocutor local, care îi povestea despre inundațiile din 2005 și despre sistemele de irigații din zonă. Omul respectiv a vrut să vorbească și cu mine, ca să-mi arate sistemul de irigații din zonă. Era o vară cumplit de caldă și mi s-a părut super interesant să vorbim despre irigații și secetă. În anul următor am început propria cercetare, nu numai despre sistemele de irigații.
Eu vin din zona asta, Corabia-Dăbuleni. Bunicii mei au locuit într-un sat undeva mai sus de terasa Dunării, în care exista un sistem de irigații cu canale pe care eu am învățat să înot și cumva s-a reactivat, așa, un fel de o poveste personală legată de secetele frecvente din perioada verilor petrecute acolo.
În plus, în condițiile în care mi-am dat seama că secetele sunt din ce în ce mai frecvente și mai ample, am știut că ar putea fi și un subiect de cercetare. Mai ales că foarte multă lume din zonă spunea că apariția sistemelor de irigație a dus în anii '60 - '70 la mai multă angajabilitate în agricultură. Pentru persoanele astea a fost un fel de miracol local.
(...)
La început, în primii 2-3 ani, am fost mai mult interesat de infrastructură și declinul ei, de semnificațiile ei pentru localnicii și oamenii care au fost angajați în sistemul de irigații și cum aceasta implică inclusiv percepții despre schimbarea microclimei locale. Ulterior, am început să fiu interesat de faptul că lumea a început să migreze din cauza decolectivizării și privatizării fostelor ferme și a degradării unora dintre ele, despre cum lucrătorii sezonieri care pleacă în Italia, Spania, Germania sau Marea Britanie au început să se întoarcă în agricultură, să-și facă micile lor ferme cu legume. Mă interesează felul în care încep să se dezvolte în zonă, dar datorită unor foraje de fântâni de mare adâncime în sol – deci cumva se mută sursa de apă de pe orizontală pe verticală. Aceasta ar putea să aibă niște implicații de mediu destul de nefericite în perioada care urmează, pentru că fântânile forate, dacă sunt multe și neplanificate sistematic, ar putea transmite substanțe din agricultură în pânza freatică, de unde de obicei e extrasă apa potabilă pentru consumul populației locale.
Cum s-a schimbat raportarea oamenilor din zonă la apă, odată cu dispariția sistemului de irigații și frecvența tot mai mare a secetelor?
Sistemul de irigații are o dimensiune hidro-socială. Acolo apa e legată în primul rând de agricultură, de prezența unui sistem politic, cel planificat din perioada socialistă. Schimbarea percepției este dictată de declinul acestei infrastructuri, pe care localnicii au văzut-o pentru mult timp ca fiind condiția pentru agricultura în care erau implicați, pentru apariția și cultivarea unor fructe și legume pe care nu le cunoscuseră până atunci. Și când acest sistem politic s-a prăbușit, ecosistemul construit în jurul lui, care era o declinare a lui, s-a prăbușit odată cu el. După ’90, timp de zece ani, sistemul de irigații încă a mai funcționat și i-a ajutat cumva pe oameni să producă pe mici loturi, într-o agricultură de subzistență, astfel încât să mai vândă legume în localitățile din zonă. Într-un fel sau altul, s-au mai putut folosi de el, dar după 2000 statul a mărit prețul la apă și a tăiat subvențiile. Și în momentul respectiv s-a mai întâmplat ceva. Sistemul a fost fragmentat printr-o formă de privatizare, să zicem parțială, a stațiilor de repompare. Poate sub ideologia dictată de Banca Mondială, care dădea credite pentru reabilitare, credite au fost date asociațiilor de irigatori. Asociațiile astea nu au funcționat prea bine, mai ales că lumea era proaspăt ieșită din colectiv, și formele de acțiune colectivă fuseseră decredibilizate după '90 de mai toate elitele politice.
Percepția a fost că oamenii trebuie să se autonomizeze în relația cu apa de care au nevoie. Au pierdut speranța că statul mai poate furniza apa asta pentru ei.
Văzând că nu mai este utilizat sistemul, sau că este utilizat la parametri mult mai mici decât înainte, el a părut că nu mai e funcțional. Așa cum se întâmplă peste tot, la fel cum s-a întâmplat și cu fabricile abandonate, pentru populația locală, care era complet lipsită de resurse, infrastructură rămasă a devenit o resursă și a fost vândută la fier vechi. Prin urmare, a devenit și mai greu de utilizat sistemul, iar asta a făcut ca lumea să migreze în străinătate și să revină abia recent, poate în ultimii 6-7 ani, cu banii pe care primele valuri de „căpșunari” i-au făcut în Italia, Spania. Acești sezonieri au început să se întoarcă și să-și sape propriile fântâni.
Percepția a fost că oamenii trebuie să se autonomizeze în relația cu apa de care au nevoie. Au pierdut speranța că statul mai poate furniza apa asta pentru ei. Au văzut că în Lunca Dunării mii, zeci de mii de hectare au fost concesionate unor firme străine care primesc apă gratuit pentru că o folosesc pe cea din canalele de desecare. Iar asta a produs o frustrare și mai mare pentru oamenii din zonă, care se uită cu jind nu doar la tehnologiile noi pe care aceste filme le folosesc, dar și la faptul că ele au acest privilegiu de a primi apă gratuit de la statul român.
Tu cum vezi viitorul zonei?
Mie mi-e greu să văd viitorul zonei. Pe termen scurt, cred zonă se va dezvolta parțial, dar în același timp cred că o problemă ar putea să apară din prea multe exploatări.
Pot să anticipez că numărul de fântâni private va crește. Din câte am înțeles, există un lobby la Bruxelles al unor firme foarte mari din România, ca să fie acceptat ca Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale să introducă în această strategie de irigații la care se lucrează, inclusiv fântânile care sondează în acviferele din sol [formațiuni geologice care stochează apele subterane]. Asta ar însemna pentru zece ani, poate, o agricultură de semisubzistență sau un pic peste semisubzistență, în care foștii „căpșunari” să se transforme în mici fermieri de succes. Am văzut asta deja în câteva zone din comune de pe sistemul Sadova-Corabia și asta ar însemna un mic succes pentru ei. Dar nu avem de unde să știm cât de mult rezistă, la ce presiune vor fi supuse aceste acvifere. În același timp nu știm dacă nu cumva se vor contamina, pentru că ele funcționează ca niște pori, și apa, care conține nitriți și nitrați rezultați în urma activităților agricole, ar putea ajunge acolo și asta ar produce o problemă.
De exemplu, în Spania sunt foarte prudenți cu forarea de fântâni. Au și fost arestări și, de altfel, e un subiect politic pe baza căruia partidul lui Pedro Sanchez [premierul socialist al Spaniei] a pierdut într-un fel sau altul alegerile. A ieșit pe locul 2 și pentru că foarte mulți fermieri privilegiați, care aveau acces la apă și puteau să sape o fântână unde voiau ei, s-au trezit cu această lege destul de drastică, care-i împiedică să mai sape pur și simplu. Iar Partidul Popular exact asta le promite, să poată săpa fântâni în continuare.
Știu că, de exemplu, la Stațiunea de Cercetări Agricole de la Dăbuleni se experimentează cu culturi exotice mai bine adaptate pentru deșertificare, cum ar fi curmali, kiwi, un anumit tip de bananieri. Crezi oamenii ar putea adopta noi culturi acolo?
Lucrul ăsta s-a întâmplat deja cu zeci de ani în urmă. Odată cu apariția sistemului de irigații, oamenii au fost obligați să fie deschiși către apariția unor legume și fructe pe care nu le văzuseră înainte. Cineva îmi povestea cum, atunci când au mâncat primele vinete, nu știau ce să facă cu ele, li se păreau amare. Chiar și roșiile, deși ni se pare că sunt dintotdeauna consumate acolo, sunt de fapt din anii ’60. Unul dintre oamenii cu care am vorbit mi-a zis ca atunci când a mâncat prima roșie i s-a părut că miroase a săpun.
Eu cred că, dacă bunicii sau părinții lor s-au adaptat, se vor adapta și cei de acum. În plus, majoritatea acestor persoane lucrează în agricultură în străinătate cu acest gen de fructe.
Tu ai văzut în afară vreun model de bună practică în irigații care crezi că s-ar potrivi pentru situația din zona Corabia?
Am văzut aici modele de bună practică. Sunt câteva cooperative care funcționează destul de bine, unele dintre ele furnizează roșii pentru Mega Image, de exemplu. Sunt în zonă și microferme care produc bio, eco, sustenabil și așa mai departe. Cu siguranță modelele pot fi găsite și aici.
Cred că un model e mai degrabă microagricultura, care are loc pe loturi mai mici în Italia, de exemplu. Spania nu e un model. Spania e principalul devorator de resurse de apă într-un mod absolut nesustenabil și vedem deja că fluviul Tajo [cel mai lung fluviu din peninsula Iberică și o importantă sursă de irigații] e periclitat de acțiunile de agricultură la scară mare. În anii ’90 se producea acolo o agricultură pe loturi mici, medii și cred că ar trebui să se întâmple o revenire la asta. Evident că economiștii spun că nu e rentabil, dar cred că e momentul să ne gândim la o descreștere și nu la o creștere, care este întotdeauna canibală. Agricultura asta la o scară medie, mică, ar trebui să readucă și sistemul ăsta de irigații în atenție.
Din păcate, nu e clar cât mai poate funcționa sistemul Sadova-Corabia. El are o priză în Dunăre, care Dunăre seacă vara și a devenit un sistem santinelă, nu unul cu apă permanentă, cum era în perioada socialistă. Anul trecut, de exemplu, electricienii și mecanicii de la Dunăre au avut probleme pentru că pur și simplu canalul principal a scurs apă în Dunăre, n-a colectat apa din Dunăre. Au trebuit să găsească soluții pentru asta. Or, dacă Dunărea nu mai este sustenabilă ca sursă pentru canalele de irigații, nu numai din România, alternativa ar sta în gestionarea diferită a resurselor de apă.
În expoziția multimedia realizată anul trecut cu Iscoada era această idee despre cum grandoarea proiectului socialist ascunde narațiuni de viață și trasee umane pierdute în anonimat. Ce narațiuni de viață crezi că se pierd sau sunt ascunse acum în discuția asta mai mare despre secetă și de deșertificare în zonă?
De exemplu, am întâlnit o șefă de fermă care producea piersici care mergeau la export în Germania, în Cehoslovacia. Din zonă plecau legume la export și în Marea Britanie; de fapt, acest export era prevăzut chiar în parteneriatul pentru realizarea sistemului.
Sistemul a fost realizat în parteneriat tehnologic cu Marea Britanie și la Sadova-Corabia au stat cam 4 ani peste 200 de tehnicieni și experți britanici. Povestea acestor oameni, a acestor experți britanici, nu numai a celor români, a felului în care au colaborat, este, de exemplu, o istorie complet necunoscută.
O alta ține de carierele acestor oameni care au fost un fel de avangardă a agriculturii de anii ’70, când încercau să propună o agricultură productivă, să o rupă cu trecutul post feudal, post-război. Sunt oameni care au lucrat la fabrica de țevi și au lucrat la acele țevi gigantice prin care apa era captată din Dunăre. Sunt și azi oameni, așa cum e acest primar din Urzica, care fac eforturi enorme să continue ceea ce au văzut că ar trebui făcut. El încurajează localnicii să vândă sau să dea locuri pentru împădurire, și primăria chiar încearcă să facă proiecte de reîmpădurire.
Or, absența apei e ca absența sângelui, fără el un organism nu mai poate metaboliza.
Am văzut reportaje cu jurnaliști care merg două zile în zonă, se întorc și spun că socialismul a distrus totul acolo. Evident, au fost lacuri secate și prețul de mediu a fost foarte mare. În același timp, în aceea perioadă apa a ajuns la discreție în foarte multe zone în care lipsea. Au fost plantate păduri de salcâmi. Biologii spun că nu e bine, pentru că ele consumă de fapt apa din sol, însă silvicultorii le apără peste tot și spun că asigură o oarecare umiditate.
Toate lucrurile astea, într-un fel sau altul, ar trebui povestite. Așa cum ar trebui spuse și poveștile acestor oameni care s-au dus în străinătate și se întorc. Acești migranți care sunt numiți „căpșunari” sau „sezonieri”, dar a căror viață nu o cunoaștem, pentru că statul român nu crede că 5 milioane de români plecați în străinătate ar merita atenție pentru dezvoltarea unui institut de cercetări sociale ale fenomenului.
Într-adevăr, când am fost la stațiunea de cercetare de la Dăbuleni, foarte mulți dintre cercetători crescuseră acolo și aveau o memoria afectivă a zonei și ideea că muncesc pentru locul în care au crescut. Cum vezi că se schimbă legătura asta a localnicilor cu mediul, în contextul în care mulți aleg să plece la muncă în străinătate?
Aici lucrurile se intersectează. Oamenii aceștia au, pe de-o parte, părinți, care ne spun că pentru ei apariția sistemului de irigații a fost cam la fel cu ce s-a întâmplat și în Israel, o țară care are probleme cu solul și care a reușit să-l îmbunătățească cu ajutorul sistemelor hidroameliorative. Ei au văzut acel deșert repopulat, înverzit, diversificat, au văzut o complexitate mai mare a tipurilor de producții pe care le pot face. Au văzut ceva previzibil, adică joburi permanente la întreprinderile agricole de stat, sau joburi care le permiteau să lucreze și pe acasă, la cooperativa agricolă de producție (CAP). Un lucru pe care eu nu l-am știut până să fac cercetarea asta a fost că țăranii care își împlineau norma primeau 22 de ari de pământ, pe care îi puteau lucra în interiorul CAP-urilor, cu îngrășăminte de la CAP și irigate cu apă de la CAP. Între anii ‘80-’90, unul dintre cei cu care am vorbit chiar mergea cu un camion contractat de la stat și vindea pepeni în Cluj, Sibiu, Râmnicu Vâlcea, București. Și nu a fost singurul.
Pentru ei, sistemul de irigații nu a fost asociat numai cu fermele, dar și cu industria aferentă, cu fabricile de țevi, fabricile de plăci pentru canale. Era un ecosistem nou, care a înflorit. Or, odată ce acest sistem se prăbușește, ei îl asociază și cu declinul mediului. Am vorbit cu un localnic care spunea că în perioada respectivă, când sistemul funcționa, nu simțea verile, chiar dacă temperaturile erau la fel de mari, pentru că era apă în țesătura de canale. Or, absența apei e ca absența sângelui, fără el un organism nu mai poate metaboliza. Și atunci, în mod natural, tinerii au decis să plece. Dar nu e o plecare decisivă. Au mers în Spania, de exemplu, și au văzut acolo că există apă verticală și au spus „Iată, putem să facem și noi propriile puțuri, nu mai e nevoie să așteptăm apa venită pe orizontală”.
De ce, ca stat, nu am reușit să mai facem un proiect de irigații atât de ambițios ca Sadova Corabia?
Nu există numai sistemul ăsta. Sunt vreo sută și ceva de sisteme de irigații înlănțuite care pleacă din zonă, poate de mai jos de Reșita până în Dobrogea. Problema a fost că aceste sisteme de irigații erau în plină expansiune înainte de ’90. Acum să nu se creadă că eu cred că doar sistemele de irigații pot asigura o cultură ok, pentru că e posibil ca ele să producă un dezastru ca cel din Spania. Eu cred că ele trebuie văzute într-o combinație. Problema nu e că nu s-au mai construit sisteme de irigații, ci că n-au fost păstrate sau optimizate cele vechi, nu au fost retehnologizate. Au fost privilegiate interesele private, și mai ales cele ale unei clase de rentieri foarte mari, a fost privilegiat land-grabbing-ul și mai puțin opțiunea de a lucra pe loturi mai mici. Și atunci, infrastructuri de genul ăsta au fost lăsate în urmă, pentru că cei mari își permit tehnologii super-performante și extractive.
Tu cum ai fi văzut raportarea orășenilor la secetă și la la irigații?
Am văzut că mulți dintre ei ridiculizează și li se pare inacceptabil că oamenii la țară folosesc apa dată de primărie ca să irige, dar, în același timp, nici unul dintre ei nu spune cât de mult consumă irigând gazonul, care este o iarbă fără nicio valoare. Dar evident că de la birou e mai simplu să râzi, să ți se pară că oamenii se comportă irațional, decât să înțelegi că vând niște roșii pe care altfel nu le-ar mai putea le crește.
Pe măsură ce schimbările climatice se accentuează, vor fi secete tot mai dese. Crezi că vom vedea o mai bună cooperare a oamenilor în fața acestei noi realități sau, din contră, mai multă scindare?
Cred că, pe moment, în următorii 5-6 ani va exista mai degrabă o competiție pentru apă și celălalt consumator de apă de lângă noi va fi criminalizat. Dar cred că aici intervine rolul amestecat al presei, care ar trebui să iasă totuși din logica în care doar ne arată baubaul schimbărilor climatice. Ar trebui totuși să detalieze felul în care aceste schimbări climatice se produc la firul ierbii. Cred că ar fi atât responsabilitatea presei, cât și a statului, să producă niște forme de cercetare și de popularizare, de diseminare a unor informații care să vorbească despre aceste efecte. Și eu nu cred că se poate face altceva în lipsa unor pedagogii. Da, în perioada socialistă aceste pedagogii au fost făcute abuziv, uneori cu mitraliera, și ăsta a fost tragic. În același timp, azi nu vedem niciun fel de pedagogie, niciun fel de relații. Niciuna dintre măsurile astea, care se doresc a fi implementate, nu este socializată. Oamenii nu sunt chemați la căminul cultural să li se spună: Uitați ce vrem să facem. Căminul cultural acum este folosit doar pentru nunți. Ar trebui lucrat la niște forme radicale de pedagogie și diseminate în teritoriu, astfel încât lumea să înțeleagă care e prețul invizibil al apei.
Fotografii realizate de Maria Bălănean.
