Cum era presa gay din anii ’90? Cum gândeau și cum se cunoșteau gay-ii în acea perioadă? Ce fel de discurs public s-a construit atunci în jurul homosexualității? Cum navighezi la granița dintre privat și public – atunci când opțiuni private devin pretextul unui discurs public? Expoziția SAVAGED pINK. Istoria presei gay din anii 90, lansată săptămâna trecută în spațiul de artă contemporană ODD din București, încearcă să răspundă la aceste întrebări. Ea are la bază arhiva personală a lui Adrian Newell Păun, un român ajuns în SUA înainte de Revoluție care-a înființat din San Francisco, după ’90, un club de corespondență pentru persoane gay din România și-a adunat prin poștă exemplare din firava presă locală adresată lor.
Între ’92 și ’95, Păun a făcut schimb de informații, ziare și reviste cu vreo 60 de oameni, apoi a continuat să adune publicații de profil până la mijlocul anilor 2000. Mai exact, până când s-au terminat fondurile pentru aceste publicații și totul s-a mutat online. Pentru corespondenții săi, el suplinea absența unor canale de comunicare locale concentrate pe nevoile lor. După ce-au fost persecutate masiv în comunism, imediat după ’90, când s-a dat drumul la libertatea presei, persoanele gay din România (în special bărbații) și-au găsit acoperire mai ales în reviste erotice & porno, într-un peisaj muddy și supus ficționalizării, în care legea încă incrimina homosexualitatea. Din ’90 până-n 2006, echipa din spatele expoziției a depistat doar șase reviste tipărite exclusiv de „comunitatea” gay.
Expoziția, curatoriată de coordonatoarea ODD, Cristina Bogdan, și documentată de activistul Vlad Viski și scriitorul Adrian Schiop, cuprinde scrisori primite de Adrian Păun, publicații românești tipărite de persoane gay sau destinate lor și articole de presă în care apar voci homosexuale, încercând să scoată la lumină încercările perioadei de tranziție a României de-a construi o presă gay. Proiectul nu-și propune să prezinte „o istorie completă și nici măcar una complet corectă” a ei, având în vedere că multe detalii se pierd în negura anilor ’90, ci să recupereze fragmente de istorie și, laolaltă cu scrisorile primite de Păun – care s-a întors demult în România –, să propună un dialog între discursul intim și cel public.
*
Fragmentul de mai sus face parte dintr-o scrisoare pe care-a primit-o în iulie 1992 activistul Adrian Newell Păun, acum în vârstă de 59 de ani. Pe-atunci, Păun era în San Francisco, de unde milita pentru drepturile persoanelor gay din România. Cu mai bine de zece ani înainte, în 1980, fusese „dat afară din țară” pentru adeziunea lui la Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR). Un sindicat alternativ celui controlat de Stat, înființat cu scopul de a apăra interesele salariaților, nu pe cele ale Partidului și cadrelor. Exilarea n-a avut legătură cu homosexualitatea lui, deși făcuse „o mică imprudență” în ’77, într-o toaletă publică de la Palatul Telefoanelor, unde-a încercat să agațe un milițian de la Moravuri.
După ce-a plecat din țară, a ajuns într-un final în SUA, unde-a studiat literatură anglo-americană și jurnalism, fără să termine facultatea, și-a lucrat 17 ani în presă. (Mai multe despre povestea lui aflați aici). În paralel, a devenit militant pentru drepturilor persoanelor gay. În ’92, a ajuns coordonator pentru România al International Gay and Lesbian Human Rights Comission San Francisco - o organizație „care se ocupa și de soarta comunităţilor gay din Europa de Est şi Rusia”. Din poziția asta, în același an, a postat un anunț în presa română de mare tiraj, în care îi îndemna pe cititori să intre într-un club de corespondență pentru persoane gay și să-i trimită scrisori la o adresă din State.
„O ţară din care toţi voiau să scape. Un faliment generalizat cu o efervescenţă media incredibilă, generând tiraje de sute de mii de exemplare. Cuponiada, Caritas, mineriade, şpăgi de sute de mii de mărci germane, dovezi şi dezvăluiri care ţin capul de ziar săptămâni la rândul, dar care nu conving justiţia să mişte ceva. O ţară cât o ţeapă valorând produsul intern brut. Acesta e contextul în care în Prostituţia, o revistă erotică tipărită pe hârtie ordinară de ziar, apare o scrisoare în care un gay din America îşi manifestă intenţia de a porni un club de corespondenţă”, scriu Viski și Schiop în textul ce însoțește expoziția. „Aceeaşi scrisoare apare şi în Evenimentul Zilei, iar o reclamă pentru acest club apare, de asemenea, în nou-înfiinţata revistă Gay45. Pornind de aici, americanul cu origini bucureştene începe să primească valuri de scrisori de la gay români (...) Sunt voci izolate ale unei comunităţi care nu s-a închegat, aflată în forme incipiente”.
Scrisorile vin din toată ţara - din Baia Mare, Arad, Galaţi, Cluj, București - dar și din Occident, de la români care-au reușit să plece din România după ’90. Un azilant român scria, de exemplu, din Olanda, unde era blocat pe termen nedefinit într-o tabără de refugiați - orientarea sexuală nu era considerată un motiv suficient de întemeiat pentru acceptarea cererii de azil politic, în pofida gay-ilor bătuţi sau încarceraţi de autorităţile române. La acea vreme, Articolul 200, care incrimina relațiile homosexuale, era încă în vigoare în România și făcea victime.
Unele scrisori vorbeau despre locurile de întâlnire a persoanelor gay din România - care, cel puțin în București, păstrează un aer ilicit și precar până la jumătatea deceniului, când apare primul clubul gay, „Sherlock Holmes”, pe bulevardul Kogălniceanu. Expoziția de la ODD include o mică hartă cu astfel de rendezvous-uri, pe care vizitatorii o pot completa.
Mulți povestesc despre viața lor de zi cu zi, despre cât de nasol era să trăiești atunci în România și cât de mult își doreau să plece. Unii analizau aspecte din lumea gay și situația politică din țară sau vorbeau despre Articolul 200. Alții bârfeau despre diverși politicieni suspectați că ar fi gay, văzând în ei posibili aliați, îi trimiteau lui Păun icoane sau felicitări de Paște, încercau să-l vrăjească cu fotografii și semnalmente sau cereau reviste porno, pentru că în țară era penurie.
„M-am gândit să vă scriu în speranţa că îmi veţi putea trimite şi mie câteva reviste gay, pentru că aşa cum ştiţi, aici nu poate fi vorba de aşa ceva. Sincer să fiu, vă invidiez că sunteţi acolo şi eu sunt aici. Deci cum v-am spus, mă cheamă X, am 28 de ani, am 1,80, 75 de kilograme, ochi căprui şi părul şaten şi creţ. De altfel, v-am trimis şi o poză (nu este prea reuşită). De profesie sunt balerin (dansator liber-profesionist) şi dansez într-un night club din Bucureşti. Am fost plecat în două turnee, unul de zece luni în Iugoslavia, şi unul de şase luni în Cipru, dar ei (nici ei) nu au reviste gay pe acolo. Cât despre mine, ce să vă spun, sunt bisexual, îmi place să fac dragoste şi cu femei, şi cu bărbaţi, dar ca să fiu sincer, cu băieţii fac ceva mai rar pentru că îmi este frică de AIDS. Pasiunile mele sunt cititul, muzica, dansul, bineînţeles, îmi place să călătoresc, îmi plac pisicile, iubesc natura şi oamenii. V-aş rămâne îndatorat dacă aţi putea să-mi trimiteţi o revistă cu bisex (dacă se poate, porno)”.
Majoritatea corespondenților erau bărbați - excepție făcând două femei, care, spune Adrian Păun, nici măcar nu erau românce. Mulți dintre ei erau căsătoriți, aveau copii și se imaginau bisexuali. Viața lor gay era mai degrabă secretă. Ce surprinde, însă, la aceste scrisori e că oamenii care le scriau erau foarte siguri de homosexualitatea lor. Mulţi par să fi venit din mica burghezie, având un aer intelectual, iar unii scriau în engleză. „Cu o singură excepţie: un controlor de tren, care spunea cum, când veneau ăştia tinereii, frumuşeii care mergeau la munte cu naşul, îi lăsa cu naşul, că avea el o cuşetă unde îşi făcea treaba cu ei. Şi era foarte fericit”, spune Adrian Păun. „Pentru prima dată, acești oameni vorbeau deschis cu cineva care nu-i va critica niciodată”.
Scrisorile se termină prin ’95, când activistul şi-a încheiat voluntariatul la organizaţia din SUA. Între timp, în România, homosexualitatea începuse să-și arate fața în peisajul media. În aprilie 1993, apare Gay45, primul ziar gay din țară. Realizată de un colectiv restrâns, cu un tiraj de câteva mii de exemplare într-un peisaj în care ziarele mainstream aveau sute de mii, revista a fost refuzată iniţial de o tipografie şi distribuită manual prin București. A supraviețuit doar două numere și-a încercat să coaguleze un discurs gay identitar, având puternice accente politice. Vorbea acuzator despre situația gay-ilor încarcerați, comenta articolul 200 și fenomenul HIV sau traducea articole despre homosexualitate pentru publicul local.
Publicația s-a înconjurat de câteva mituri și suspiciuni, specifice perioadei învolburate a anilor ’90. Un mit spune că ar fi apărut pe 1 aprilie pentru ca publisher-ii ei să poată zice c-a fost o păcăleală în cazul unei prigoane. Iar o suspiciune este legată de publicarea transcriptului unei emisiuni-dezbateri pe tema homosexualității. „A fost la Radio Delta pe 3 noiembrie ’92 şi i-a reunit pe doctor Laurenţiu Zolotuşcă din Ministerul Sănătăţii, Lucian Stângu - secretar de stat în Ministerul Justiţiei, Constantin Oancea - medic psihiatru, Părintele Galeriu - la acea vreme un soi de purtător de cuvânt neoficial al Bisericii Ortodoxe Române în materie de homosexualitate, Alex Leo Şerban - scriitor, un reprezentant al primei organizaţii gay din România, Total Relations, Monica Parascanu de la ARAS (Asociaţia Română anti-SIDA) şi nişte persoane din străinătate”, spune Vlad Viski. „Articolul e de destigmatizare, încearcă să decompună nişte argumente homofobe folosind diverse strategii”.
Ce rămâne în urma acestei discuții, spune echipa proiectului de la ODD, e faptul că, pe la mijlocul lui, apare dintr-odată un personaj ce nu fusese menționat inițial, un anume colonel Ioan Ciobanu, reprezentant al Poliţiei, care recunoaşte că statul român pedepseşte activ homosexualitatea. El mai spune și că 47 de persoane ar fi fost anchetate la momentul respectiv sub Articolul 200. Ulterior, această declaraţie a fost folosită de activişti în discuţiile cu diverse entităţi internaţionale, în încercarea de a pune presiune pe statul român. Veridicitatea interviului nu a putut fi confirmată, pentru că el nu se (mai) află în arhivele Radio Delta, devenit între timp RFI. Adrian Păun susține că declarația lui Ciobanu a fost folosită în cazul lui Ciprian Cucu, „primul român care a primit azil politic în SUA pe motiv de orientare sexuală, în ’94, bazat pe opresiunea homosexualilor în România. În anii ’90, politicienii români spuneau că Articolul 200, chiar dacă este în vigoare, nu se aplică, ceea ce era fals. Iar asta a fost proba noastră contrară. Articolul a fost esenţial în cazul Cucu”.
Al doilea număr din Gay 45 a fost mai comercial, incluzând poze cu bărbați sexy dezbrăcați sau îmbrăcați sumar. De altfel, exceptând această revistă, presa adresată persoanelor gay din România anilor ’90 era publicată de heterosexuali avizi după comercial, în vremuri în care capitalismul şi piaţa liberă abia se instalau în România iar principalul scop erau banii, făcuți din orice. Persoanele gay și-au găsit loc în primul rând în publicații erotice sau porno. Cam în aceeași perioadă cu Gay 45, apar revista porno gay Hot Boys - care avea însă și un discurs comunitar - și revista porno cu conținut generalist Al Treilea Sex, care avea o secțiune gay. În ciuda dorinței avide de a face bani, astfel de reviste le îndemnau pe persoanele gay să nu se mai considere bolnave sau anormale. „Exista o tendinţă de destigmatizare a homosexualităţii”, spune Vlad Viski. „Uite, de exemplu, un titlu din Al Treilea Sex: Nu avem nicio vină că ne-am născut homosexuali - scrisoare către redacţie din partea a patru studenţi. Sau Raportul Kinsey - deci se importă chiar ideologie identitară”.
Concomintent, echipa proiectului de la ODD a analizat și voci gay din presa care nu le era destinată. Voci adesea ficționalizate, ceva tipic atmosferei anilor ’90. „Uite, în Jurnal de Galaţi apare articolul Oameni între oameni. A nu fi heterosexual. Mai ’93”, spune Vlad Viski. „Jurnaliştii, în obsesia lor de a căuta senzaţionalul, exoticul, inventau interviuri cu gay. De exemplu: 19 ani. Mă privesc ca un om care a atins absolutul, dar ca orice om, mă lovesc, evident, de barierele ignoranţei. Petarde ca să vândă ziarul”. „Apare clişeul homosexualului care trebuia să fie ciudăţel și sentimental”, completează Cristina Bogdan. „E unul care zice ceva de genul după ce făceam sex, eu nici nu mai existam - o scriosare trimisă redacţiei. Apare ideea că ei sunt întotdeauna în afara unei normalităţi de cuplu, că nu reuşesc niciodată să se structureze, tot timpul suferă pentru că sunt în afară”. Vlad Viski exemplifică: „Cineva s-a văzut cu un tip: A spus să merg la el. Am refuzat, dar ceva îmi spunea să merg. Am ajuns la el. Era o ploaie teribilă. Am făcut dragoste cu el. Mă durea în spate îngrozitor de rău. A fost brutal, asta-i tot. De atunci, nu-i mai telefonez, nu mă mai interesează viaţa lui, mi-e scârbă de el şi de mine, care am putut să fac una ca asta. Mi-e scârbă de ce-am făcut cu amândoi, măcar dacă mă iubeau’”.
În contextul în care Europa Occidentală se deschisese deja față de persoanele gay și cerea statelor estice să nu le mai persecute, subiectul a stârnit și interesul unor publicații ca revista 22 - care, spune textul expoziției, era pe-atunci „stindardul intelectualității urbane”. Revista a difuzat chiar în ’92 un protest public al lui Adrian Păun, precum şi o pagină întreagă „de articole şi informaţii modeste & utile despre homosexualitate”. Iar în ’99, a dedicat două suplimente speciale homosexualității, în contextul unei dezvoltări mai coerente a activismului gay spre finele anilor ’90.
În 1996 apare şi newsletter-ul ACCEPT - prima organizație de apărare a drepturilor comunității LGBT din România. Acesta era distribuit mai ales în rândul societății civile și așteptat cu nerăbdare în birourile ONG-urilor din București. „De-a lungul anilor, a luat forme diferite, de la informaţii pentru sănătate, până la editoriale de empowerment sau de (auto)promovare organizaţională”, scriu Viski și Schiop. „S-au introdus termeni noi: coming out, transgender etc.”.
Proiectul de le ODD urmărește presa gay până la mijlocul anilor 2000, perioadă văzută ca o extensie a celei anterioare. Mai ales că după 2000 a început să plouă cu bani peste activismul LGBT - ca apoi să se ajungă treptat la seceta din prezent - și apărut un al doilea val al presei gay. Acesta a încercat la rândul său să construiască un model comercial capabil să se susţină financiar, bazându-se pe un discurs importat din Vest. „E un alt vocabular, se vrea a fi glossy”, spune Vlad Viski, „cu texte scrise sârguincios, care își propun să creeze un discurs deja LGBT”.
În 2003, apare „prima revistă lesbiană” din România, Identități, cu finanțare externă, pe care echipa proiectului o consideră cea mai cool din peisajul media gay, având „accente underground de avangardă. A fost publicată însă într-un singur număr. În 2005-2006 apar revistele Inklusiv (născută într-un fel din newsletter-ul Accept) și Switch - finanțată de un filantrop american mutat în România. Acestea se vor mai glossy și oferă informații prețioase despre locurile de întâlnire ale gay-ilor din întreaga Românie, pictoriale, materiale venite de la aliaţi dispuşi să se alăture cauzei, articole despre vedete gay sau gay-friendly, cupluri gay care ies în faţă și îşi asumă public orientarea. În 2005, apare și primul radio gay din România. Al doilea val al presei gay a supravieţuit însă doar cât au existat fonduri din proiecte străine. Nu a reușite să impună un model de supraviețuire viabil. Switch, de exemplu, a apărut în doar trei numere.
În ceea ce privește expoziția SAVAGED Pink, curatoarea spune că ea nu și-a propus un timeline al presei gay din România, ci mai degrabă să comunice cum se construia discursul gay dinăuntru și dinafara „comunității”. Unul dintre interese a fost legătura dintre privat și public. „Pentru mine, scrisorile sunt punctul central. Proiectul pe tot anul de la ODD este despre viaţa privată şi mi s-a părut foarte interesant cum s-a făcut joncţiunea cu scrisorile astea. Ele sunt private, dar îşi asumă şi un rol public. În momentul în care oamenii îi scriau lui Adi [Păun], ei aveau conştiinţa că îi mărturisesc cuiva, că-i declară cuiva nişte lucruri. Mai sunt și intervenţii în spaţiu care vrem să contextualizeze sau să dea atmosferă. De exemplu, un video public pe care l-am găsit pe Youtube cu Ioan Luchian Mihalea. E un video intim, la plajă. El cu doi băieţi, în nişte ipostaze intime. Dar dacă te uiţi la el, îţi dă senzaţia unui tip de relaţie pe care poţi s-o duci până la un anumit punct în public”. Adrian Păun întărește: „Are tensiunea aia erotică, mişto”.
SAVAGED Pink ține până pe 24 martie la ODD, unde vizitatorii au răgaz să răsfoiască pe îndelete materialele.
Foto main: Una dintre scrisorile prezente în cadrul expoziției/Petre Ghiocel
Fragmentele de corespondeță și capturile din ziare aparțin arhivei personale a lui Adrian Newell Păun.
