Săptămâna trecută au fost acordate două Nobeluri pentru literatură – unul pentru 2019 și altul pentru 2018. S-a recuperat astfel pauza de un an provocată de scandalul complex (sexual, financiar, politic etc.) răsfrânt asupra juriului format din membri ai Academiei Suedeze. Așa că premiile erau așteptate cu nerăbdare: ele urmau să indice scara transformărilor prin care au trecut juriul și filozofia sa.
În cele din urmă, deciziile s-au dovedit mai puțin palpitante decât așteptarea. Ele arată că deocamdată nu s-a schimbat mare lucru. Cei doi laureați – scriitoarea poloneză Olga Tokarczuk pentru 2018 și austriacul Peter Handke pentru 2019 – au generat împreună mai puțin buzz decât Bob Dylan în 2016. Explicația e simplă: nu e aproape nimic controversat dpdv literar în alegerea celor doi. Singurele unde de controversă au fost provocate de trecutul politic al lui Handke, care în anii '90 susținuse Serbia lui Slobodan Miloșevici, păstrându-și și ulterior angajamentul. Dar calitatea literară a lui Handke nu a fost pusă la îndoială. În rest, a mai surprins un pic baza europeană a alegerilor – se paria pe o agendă geografică-culturală mai diversă. Altfel, toată lumea se aștepta să câștige cel puțin o femeie, iar Olga Tokarczuk, care tocmai primise în 2018 Premiul Man Booker International pentru traducerea engleză a romanului din 2007 Rătăcitorii, este unul dintre numele în vogă ale momentului.
2018: Olga Tokarczuk
La 57 de ani, Olga Tokarczuk este o scriitoare tânără în raport cu standardele Nobelului pentru literatură, care a revenit adesea unor autori aflați la capătul liniei. Totuși, regula aceasta nescrisă a fost încălcată destul de frecvent: doar în ultimul deceniu și ceva au primit premiul Orhan Pamuk (2006, 54 de ani), Herta Müller (2009, 56 de ani) și Mo Yan (2012, 57 de ani).
Despre Rătăcitorii, cea mai bună carte a autoarei, am scris deja pentru Scena9 în urmă cu un an. Acum două cuvinte despre Poartă-ți plugul peste oasele morților, care tocmai a fost publicată la Polirom în traducerea Cristinei Godun. Ediția poloneză apăruse încă din 2009, iar anul acesta traducerea engleză a fost nominalizată din nou la Premiul Man Booker International. Romanul e scris din perspectiva unei profesoare de engleză, fostă sportivă de performanță, acum aflată în proces de îmbătrânire (într-un punct nu suficient de critic pentru a o împiedica să aibă o aventură romantică cu un entomolog specialist în cărăbuși). Aceasta locuiește într-un cătun de case de vacanță de la granița poloneză cu Cehia. Stilul, împopoțonat cu întorsături retorice și particularități grafice caracteristice romanelor englezești din secolul al XVIII-lea (de pildă, multe substantive sunt majusculate), oferă o mostră elocventă a personalității excentrice a naratoarei. Aceasta e pasionată de astrologie, îl ajută pe un prieten să traducă poezia lui William Blake și este o apărătoare a animalelor sălbatice în fața vânătorilor din zonă, pe care îi urăște visceral și pe care îi reclamă zadarnic poliției prin petiții redactate baroc. Olga Tokarczuk structurează această materie prin intermediul unei intrigi polițiste: un șir de morți misterioase începe să facă victime în rândurile vânătorilor. Ucigașii se transformă în victime. Pentru cine a citit un anumit roman de Agatha Christie – nu spun care, pentru că ar fi spoiler – identitatea criminalului este ușor de descifrat cu mult înainte de sfârșit. Dar nu acesta este punctul forte al romanului, al cărui centru de interes cade în zona stilului produs de excentrica profesoară de engleză, precum și în dezbaterea etică încadrată de tema ecologică. Cartea are și alte mize politice în afara ecologiei (de pildă ironizarea discursului naționalist, confundabil în Polonia cu identitatea catolică), însă acestea, manevrate cu discreție, rămân secundare.
2019: Peter Handke
Despre Peter Handke nu s-a vorbit prea mult în ultimii ani. După afacerea Miloșevici din anii '90 (resuscitată în 2006, când fostul lider sârb a murit, iar Handke a participat la înmormântare, reconfirmându-și naivitatea, orbirea sau prostia politică), el intrase într-un con de umbră. Nici editurile românești, care-i publicaseră câteva cărți în anii '90 și 2000 (Univers, Paralela 45), nu s-au mai arătat interesate de el.
Adevărul e că Handke, dincolo de erorile lui politice, rămâne un autor caracteristic pentru anii 60 (când a debutat ca dramaturg) și 70, când și-a publicat cele mai bune/importante volume de proză: microromanul Frica portarului înaintea loviturii de la unsprezece metri (1970; versiunea română de Corina Jiva, Editura Univers, 1993) și Scurtă scrisoare pentru o lungă despărțire (1972; trad. Mariana Lăzărescu, Editura Univers, 1998). Cele două titluri sunt reprezentative pentru avangarda literară-artistică europeană din anii '60 (anexându-le acestora și câțiva ani din deceniile învecinate – sfârșitul anilor '50, începutul anilor '70). Este zona Noului Roman și a Noului Val din Franța (Alain Robbe-Grillet, Jean-Luc Godard), cu care Handke are în comun utilizarea unor genuri ca romanul polițist și fascinația pentru imaginarul noir din cinemaul american de autor.
Frica portarului înaintea loviturii de la unsprezece metri, de pildă, este în același timp un roman polițist (în genul celor scrise în epocă de Jean-Patrick Manchette) și un antiroman polițist (Robbe-Grillet, apoi Jean Echenoz). Printre sursele lui se mai numără Kafka (la care trimit numele protagonistului, Joseph Bloch, și absurdul cvasioniric) și Albert Camus (tema crimei fără motiv comise de Bloch pare împrumutată direct din Străinul). Antieroul lui Handke este un fost portar de fotbal, concediat de la primele rânduri din slujba oarecare pe care o deține; el deambulează între hoteluri, restaurante populare, săli de cinema, mijloace de transport în comun (tramvaie, autobuze, trenuri). Periplul lui, punctat de apeluri telefonice trimise parcă în gol (deși au destinatari preciși), se încrucișează la un moment dat cu o casieră de la o sală de cinema, pe care o ucide parcă din plictiseală într-o cameră de hotel. Apoi Joseph Bloch se îmbarcă – urmărit de ecourile din ziare ale anchetei care strânge treptat lațul în jurul său – într-un autobuz care-l duce într-un orășel de la graniță. Romanul se încheie pe un teren de fotbal, unde Joseph B. asistă la executarea ratată a unei lovituri de la 11 metri: execuția iminentă pe care Meursault o anticipează la sfârșitul Străinului găsește aici un echivalent simbolic și ironic. Ca în Noul Roman, cartea e redactată în stilul printr-o acumulare minuțioasă și low energy de descrieri (descrierea acțiunilor lui Joseph Bloch, descrieri ale obiectelor, ale decorurilor, ale dialogurilor etc.). În ciuda detaliilor, narațiunea este adesea ambiguă (schimburile de replici dintre Bloch și ceilalți nu sunt totdeauna precizate, ceea ce amplifică haloul oniric). Focalizarea asupra detaliilor are o teză polemică explicită, care vizează importanța și totodată lipsa de sens a alegerilor de montaj făcute de un autor care astfel își impune discreționar controlul asupra limbajului:
„Pe măsură ce vorbea, lui Bloch i se părea că vorbește din ce în ce mai puțin firesc. Treptat i se păru că fiecare cuvânt are nevoie de o explicație. Trebui să se stăpânească pentru a nu se poticni la mijloc de propoziție. De câteva ori când gândise în avans fraza pe care tocmai o rostea, se bâlbâi; când ceea ce povesteau coafezele se sfârșea așa cum își închipuise el ascultându-le, nu era în stare să le răspundă ceva imediat. Cât timp vorbiseră încă firesc, reușise să uite tot mai mult de tot ce-l înconjura; nu mai văzu nici câinele și nici copilul din încăperea de alături. Însă când se poticni și nu mai fu în stare să continue, când trebui să-și găsească propozițiunile pe care ar fi putut să le rostească, lucrurile din jur începură din nou să-l asalteze și văzu peste tot amănunte.”
Un alt pasaj caracteristic din Frica portarului înaintea loviturii de la unsprezece metri este cel în care naratorul lui Handke (un narator la persoana a treia, care însă nu vede mai departe decât protagonistul, iar de transmis transmite mai puțin) aruncă în aer tot finalismul pe care se bazează de regulă un personaj literar (X face cutare acțiune pentru că Y):
„Merse mai departe pentru că –
Trebuia să aibă motive ca să meargă mai departe, pentru ca – ?
Ce urmărea dacă – ? Trebuia să motiveze acest «dacă» prin aceea că – ? Lucrurile mai puteau dura până când – ? Venise deja momentul ca să – ?”
Între timp, postmodernismul a banalizat toate aceste chestiuni. Totuși, Handke rămâne un autor important nu doar în calitate de clasic al unei noutăți din trecut. Sper că îi vom regăsi cât de curând cărțile în librăriile românești.
