Presupun că toată lumea a aflat deja despre cazul lui Andrei Moran-Nae, profesorul universitar care a venit la orele sale de la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine îmbrăcat în haine în mod tradițional feminine și a devenit apoi victima unui linșaj public și de presă, cum nu-mi amintesc să mai fi văzut. Nu vreau să-mi fac un obicei din a fi editorialist, mă simt mai comod în postura tocilărească de cronicar de teorie, dar mi s-a părut mai important de data asta să scriu ceva mai general cu privire la toată isteria, în speranța că poate înclin balanța spre o discuție mai puțin panicată și nedreaptă.
*
Minoritățile nu obțin egalitate în drepturi așteptând ca majoritatea care le refuză această egalitate să sufere o schimbare de mentalitate sau de atitudine și nu le poți cere celor nedreptățiți să aibă răbdare până când istoria se întoarce în favoarea lor, așa cum nu le puteai cere sclavilor să aibă răbdare până vor fi poate eliberați de stăpâni; în multe cazuri de discriminare socială, această egalitate se obține doar pe jumătate electoral, căci consfințirea ei prin procese parlamentare sau acte administrative urmează aproape întotdeauna unui lung proces de revoltă și presiune; egalitatea politică se obține cu presiune și de multe ori e vorba de o presiune socială organizată, adică genul de presiune de care societatea românească nu e în stare, ea având doar spiritul civic al disperării. Lupta pentru drepturi civile din ultimele secole, care continuă as we speak, este plină de exemple în care drepturile nu sunt acordate adesea de clase conducătoare decât în instanțe în care nu se mai poate decât să fie acordate, adică în care ori presiunea minorității e atât de mare, ori opinia publică s-a schimbat atât de mult, încât legislatorul nu mai are de ales decât să consfințească ce i se cere. Cu alte cuvinte, cei care acordă egalitatea n-o fac pentru că ar înțelege întotdeauna valoarea etică a legii, ci pentru că – dacă i s-ar opune – ar pierde singurul lucru care e pentru ei mai important decât intoleranța, și anume puterea. Și dacă simt că pot să-și păstreze puterea în ciuda faptului că-și fac dușmani din minoritățile pe care nu le recunosc ca legitime, atunci o vor face, cu cinismul frivol cu care ne-au obișnuit politicienii dintotdeauna, fiindcă e preferabil să ai și puterea, și conștiința faptului că sistemul tău valoric rămâne intact. Dacă parlamentarii români pot să refuze acum homosexualilor dreptul de a se căsători, a se moșteni unii pe alții etc., asta nu e decât pentru că simt că acest refuz nu le pune încă în pericol posibilitatea de a-și prelungi puterea în mod indefinit.
Politica mai poate fi și o dispută de principii; deși mai rare, nu lipsesc din istoria occidentală instanțe în care un corp legislativ sau, mai des, o curte de justiție schimbă jurisprudența de până atunci pentru că noile legi propuse sunt mai drepte (adică mai inclusive, mai deplin democratice) decât cele vechi. Dar cel mai des se întâmplă că, înainte ca o lege să se schimbe, arta, filozofia și mass-media unei epoci să fi pregătit, prin îndelungate discuții, climatul politic în care o asemenea restituție legislativă devine posibilă. Spun restituție pentru că, judecată dinspre poziția etică, o asemenea acordare de egalitate în drepturi e mai degrabă o revenire la o stare de normalitate morală, și nu o „acordare” de drepturi, deși de fapt și de drept minoritățile cer nu înțelegere, ci tocmai drepturi din partea opozanților lor și nu se așteaptă de la aceștia să le împărtășească ideile, atâta vreme cât le garantează libertățile. În fond, în plan imediat, e mai important pentru o minoritate să aibă garanția legală că interesele ei fundamentale sunt respectate și nu să pornească după idealul irealizabil al unei lumi în care nimeni nu mai urăște pe nimeni. Așa că primul lucru care trebuie făcut e intensificarea activității de coalizare și comunicare care stă la baza oricărei organizări politice menite să obțină din partea societății rezistente drepturile pe care le caută și pe care simte că le merită. Exact asta vedem întâmplându-se în România la mai toate nivelurile (de la feminism, la activism queer, la antirasism) și de-aici sentimentul conservatorilor (câțiva dintre ei intelectuali) că se află sub asalt, deși ce nu înțeleg ei bine, cred, este că genul acesta de coalizare care multă vreme a fost discursivă și care în anumite privințe încă este se află abia la început și că deceniile care vin n-o să vadă decât intensificarea ei, pe măsură ce vor găsi mai mult sprijin și-și articulează mai bine filozofia socială, care n-o să fie decât expresia politică a unei simple certitudini morale.
Obișnuiam să mă gândesc la lucrurile astea așa, poate puțin naiv, poate puțin literar: nu tot ce e important pentru sentimentul de confort social se poate obține prin oficializare și nu tot ce se poate obține pe canale oficiale are relevanță pentru sentimentul că duc o viață împlinită, că mă pot bucura de mine însumi, de identitatea mea, de grupul meu de prieteni și fără să afirm de fiecare dată că identitatea mea nu e recunoscută birocratic. Că e, în fond, posibilă o libertate interioară sau de interval personal în care pot să fiu eu însumi și fără să mă întâlnesc de fiecare dată cu problemele receptării mele sociale. În orice societate coexistă energii afirmative cu unele contestatare și atâta vreme cât pot fi ținute separate, se pot stabili spații de joc pentru interesele existențiale ale oricui, și fără ca circumferința acestor spații să fie trasată prin lege. În fond, o bună parte din existența într-o democrație constă în calibrarea aceasta subtilă de habitate comunitare care, în marea interacțiune colectivă, se reorganizează în așa fel încât să-și păstreze viu centrul.
Iar celor care urăsc, ce-ai putea să le faci decât ori să le explici și să speri că te înțeleg, ori să-i ignori și să speri că te lasă în pace? Mă gândeam că nu poți legifera ura la nivel afectiv și mi s-a părut o vreme că a-i pedepsi legal pe oameni pentru prejudecăți este o modalitate tiranică și ineficientă de a-i forța să renunțe la convingerile lor, chiar dacă ele sunt, cum sunt și-n cazul nostru, nedrepte. O soluție mai bună trebuia să fi fost, desigur, educația, dar educația nu atât ca educație școlară care te trece prin istoria discriminărilor și-ți vorbește despre sclavie și sexualitate, cât întâlnirea în dialogul social cu oameni care nu-ți seamănă și simpla habituare în spiritul unei mansuetudini generale, care apropie firesc oameni ce altădată erau ținuți, prevenitor, departe, de idei preconcepute.
Nu mai cred că așa ceva e cu totul posibil; într-o societate atât de profund bigotă ca societatea românească și care mai nou a descoperit și instrumentul isteriei colective pe internet, filozofia asta a lui live and let live este naivă și ineficientă.
Legea generală a toleranței e asta: nu putem să disprețuim categorii sociale de oameni pentru ceea ce nu pot schimba la ei înșiși nici cu cel mai mare efort. Când reproșăm cuiva că minte, ne așteptăm să înceteze și îi conferim această posibilitate etică de a-și schimba caracterul. Când îi contestăm cuiva competența, el poate să se îndrepte. Când spunem cuiva că e inferior doar pentru că aparține unei rase sau pentru că, bărbat fiind, îi plac bărbații, el nu poate să facă nimic în schimb. Înțelege, în plus, că – fiindcă i se reproșează un element permanent al ființei sale – ura celorlalți pentru el va fi permanentă și ea. Singura lui soluție la o viață decentă este pozitivarea imaginii pe care intoleranții o negativizează și apelul, în numele acestei pozitivității, la ceilalți să înceteze. Singura soluție a celui urât pentru ce i se pare că face parte atât de mult din firea lui că a se schimba echivalează cu o renunțare la sine va fi întotdeauna, în cele din urmă, revolta. Ce face revolta aici este, în mod interesant, că-l aduce pe celălalt în discuție ca pe un om care se cere privit drept ceea ce pretinde el că este, nu ce-i spune societatea de secole c-ar trebui să fie, în funcție de ideile ei preconcepute.
Într-un sens, rezultatul acestor idei preconcepute sunt distanțele, iar revolta are efectul ăsta paradoxal că le îngustează. Într-o societate care este sistematic ori rasistă, ori homofobă, ori misogină, aceste distanțe sunt peste tot. Ele apar în gesturi și se strecoară în dialog în mod uzual, fiindcă sistemul este orb la sine ca sistem tot pe-atât pe cât este orb la durerea celor pe care-i persecută. Nici măcar nu trebuie să-i persecute în mod activ ca să-i persecute, e de ajuns că-i ține undeva la marginea lumii vizibile și departe de instrumentele ameliorării politice. Și nu-i aduce în centru decât sub forma rușinii și-a isteriei, adică a spectacolului. Această dublă orbire (la propria sa existență ca sistem al excluziunii și la exclus ca actor marginal al lui) este rezultatul unei naturalizări a prejudecăților care au făcut distanțele posibile de la bun început. Când distanțele acestea devin atât de mari încât să pară firești, se instituie un firesc fără memorie în care prejudecățile devin sistematice, fiindcă toată lumea crede în ele și nimeni nu mai poate ajunge la celălalt ca să poată să-l înțeleagă în autenticitatea afirmării sale, pentru că nimeni nu se mai revoltă.
Lucrul optimist este că în duetul acesta homosexualitate/homofobie, ce se poate schimba cu adevărat este doar prejudecata. Prima nu se poate decât ascunde cu frică, mai ales când e întâmpinată cu ignoranță. Și chiar și când se ascunde, o societate inventează mecanisme s-o pedepsească în ciuda faptului că nici măcar nu mai îndrăznește să ocupe spațiul public. Când dispar interdicțiile acestea legale, dar rămâne în urmă suma de credințe și superstiții erotice care le-au fundamentat în primul rând, nu mai poți trimite poliția, dar îți rămâne isteria. Isteria este de fapt un simptom al crizei de autoritate și ar trebui privită ca atare, ca survenind din neputința de decizie – e un moral tantrum. De-asta cine se isterizează nu apelează doar la forța faptului că are mulți colegi de exaltare moralistă, ci simte nevoia explicită să invoce valori; știe că respingerea nu mai e de ajuns în sine, fiindcă ea devine – deși nu cu totul – simbolică. Cea mai puternică astfel de valoare o să mai fie o vreme Dumnezeu, suma a tot ce e sfânt. Dar și aici e aproape ridicol cât de jos a fost coborât acest pretext, având în vedere că unii români nu mai pot să folosească decât valoarea cea mai înaltă ca să disimuleze pasiunea cea mai joasă, adică cea despre care Spinoza spunea că nu poate să fie niciodată bună, și anume ura.
Fotografie realizată de Doğan Alpaslan Demir, preluată via Pexels.
