Era atât de linişte în spatele blocului, c-o auzeam. Un sunet supersonic ce străbătea cosmosul. Geamul era deschis și era frig. Pe Facebook era weekend, aşa că l-am închis. Mă mişcam pe pilot automat în bucătărie, amestecând culori acrilice pe o fâșie de sticlă. Afară ningea. Lampa împrăştia o lumină cinematică. Aia care te minte că e caldă. Gândurile-mi erau suspendate. La fel şi viaţa, redusă la reflexia unui cot care se mişca pe bufetul alb. Era atât de linişte, că descopeream cadenţe noi la acul ceasului de perete. Am apucat un tub de spray pentru graffiti. L-am zgâlţâit până s-au lovit bilele între ele. Zgomotul lor, agresiv în liniștea aia, m-a neliniștit. Am apăsat în gol. N-a scos nici măcar un fâs. Era înfundat.
Am luat o scobitoare dintr-un sertar. Am împins-o pe gâtul tubului și șfâââr, a țâșnit vopseaua, m-a stropit pe faţă şi pe ochelari, a dat şi pe perdeaua din bucătărie, şi pe maşina de spălat, şi pe o pereche de chiloţi din ea. Am intrat în alertă, am fugit în baie şi m-am uitat în oglindă: arătam de parc-aș fi tăiat o găină c-un cuţit zimţat. Am frecat ochelarii cu partea rugoasă a unui burete de vase, m-am masat agresiv cu săpun și apă fierbinte pe faţă şi mi-am frecat delicat nasul cu buretele, am tras de partea stropită a perdelei până la maxim, s-a auzit un sliding abraziv, am vrut s-o maschez după maşina de spălat, dar tot se vedeau petele de vopsea, așa că am pus-o într-un lighean, la înmuiat. Era tensionant.
Afară se lăsase un întuneric ceţos peste crengile copacilor. O maşină a început să claxoneze. Rafale prelungi, care se repetau o dată la câteva zeci de secunde și înecau în decor ticăitul ceasului. Simțeam neliniștea omului de la volan: îl blocase cineva, claxona pe cineva care nu-i răspundea la interfon. Câte scenarii. A apărut dintr-odată poliția, am auzit sirena, o mașină a demarat cu scârţâit de roţi şi s-a lăsat din nou liniștea peste crengile copacilor invizibile sub zăpadă. Viața și-a reluat suspensia. Redusă la reflexia trupului meu în geamul bucătăriei. Țineam o pensulă în mână. Era atât de liniște, că auzeam cum zgârie hârtia, deși nu era uscată.
Asta se întâmpla iarna trecută. Dar se întâmplă des să fie atât de liniște în apartamentul meu din Drumul Taberei, de pe Strada Râul Doamnei din București, încât să uit că exist. Mai demult, când lucram în redacție, auzeam zeci de voci unele peste altele în jurul meu, care mă țineau concentrat, în priză. De câțiva ani lucrez de acasă, unde e atât de liniște, că mintea mea își dă deseori shutdown și mă simt străin de mine, iar asta pare să-mi ascută atenția la cele mai mărunte modificări sonore din jurul meu. De exemplu, mi-am dat seama că aerul tare al toamnei și cel al începutului de primăvară sunt gălăgioase. Așa cum aerul fierbinte, umed al zilelor toride de vară și cel înghețat al iernii nu spun nimic, își conservă cuvintele. Zgomotele, atunci când apar în liniștea aia, generate de mine sau impuse de o forță din exterior, îmi par uneori alarmante, intruzive, inconfortabile. Câteodată, escaladează în mici seriale banale de acțiune, cu infuzii anxioase. Alteori mă fac să mă simt bine, pentru că mă scot ca un pocnet din degete din reveria aia autistă și-mi reamintesc că nu sunt singur pe lume, că trăiesc printre oameni.
M-am mutat aici în 2003. Era liniște încă de pe-atunci, dar n-am perceput-o așa de strident în primii ani ca acum. Mai demult, era viață pe strada din fața blocului, pe Strada Râul Doamnei. O armată de salcâmi înșirați de-a lungul ei te chemau la plimbare. Bătrânei cu ochelari în vârful nasului meștereau la Dacii, în sunete metalice. O puzderie de magazinașe adunau forfotă. Mașinile vuiau pe drum. Doamnele de la gogoșerie erau gălăgioase și binedispuse. Băiatul de la șaormerie te răsplătea cu sunetul ăla mișto de staniol în care învelea lipiile și cu pocnetul farfuriilor de plastic în care punea cartofi prăjiți. O vânzătoare de la un mini-market mă întreba mereu ce mai face mama. O alta, de la un mini-mini-market, îmi spunea că-i plăcea mai mult de prietena mea de dinainte decât de aia de-atunci. Într-un părculeț care nu mai există, unii băteau covoare și tăiau porci ce guițau de rupeau suflete. În spatele blocului, băieții de cartier vorbeau și râdeau până-n zori, când se terminau și parangheliile cu manele pe care le dădea vecinul Mircea, în apartamentul de lângă mine.
Era zgomot. Zgomotul vieții, care îți dă energie și speranță. Zgomot care-a dispărut de cinci ani, de când au început lucrările la metrou. Trei sferturi din strada care separa odinioară, printr-o simplă trecere de pietoni, ansamblurile de blocuri din zona Râul Doamnei, a fost înghițită de șantier. Au apărut detașamente de indivizi în echipamente speciale, fosforescente, care s-au izolat cu garduri de sârmă de localnici și au îngrămădit mașinile parcate înainte lângă trotuar într-un spațiu meschin. Erau senini și impasibili. Se mișcau printre noi ca și când nu existam și făceau măsurători. S-au blindat cu utilaje ce huruiau și scormoneau pământul la suprafață și se spunea că superiorii lor trimiseseră două sfinte, Filofteia și Varvara, să muște din el în subteran.
S-au dărâmat magazinașe, s-au blocat rute de acces la puținele care au mai rămas, localnicii au început să înghită praf, copacii au dispărut și, odată cu ei, mirosul de salcâm de pe trotuar, cele de usturoi de la șaormerie și de ulei aromat de la gogoșerie. Apoi, treptat, viața s-a stins în șantier, odată cu fiecare promisiune de finalizare a lucrărilor. Azi e o așezare fantomă, presărată cu mașinării inerte, operate rar, cu cioturi de copaci, cu noroaie și praf, cu cratere din care-a apărut vegetație sălbatică, cu tuburi metalice uriașe care-ar face deliciul copiilor dac-ar avea acces la ele. Un prieten constata într-o seară la bere: „Tu-ți dai seama că e o generație întreagă de copii care nu i-a cunoscut pe copiii de pe partea cealaltă [a gardului]?”. Noaptea, în șantier e tăcere și mister. Santinele veghează pietrificate în gheretele lor, ascultând radioul în surdină.
Chiar dacă n-am avut acces direct la ea din apartament - geamurile sunt îndreptate înspre spatele blocului -, de când a dispărut viața de pe stradă, se simte și mai mult lispa ei pe scara mea. N-am avut niciodată senzația de agitație aici, în bloc. Dimpotrivă, mă înconjoară o stare permanentă de somn. Parangheliile lui Mircea au dispărut și ele de când s-a însurat și-a făcut un copil. Au dispărut și băieții de cartier din spatele blocului. Noaptea, dacă trag draperiile, cu geamul închis, dormitorul meu se transformă într-o cameră anecoidă scufundată într-un întuneric fără sfârșit. E atât de liniște, că am senzația c-am murit. Că ăla e Neantul. Ziua, în liniștea aia, zgomotele vieții mele cotidiene devin stridente. Se amplifică, mă surprind, mă sperie, mă liniștesc.
Clinchetul cheilor. Flama care iese din brichetă. Ventilatorul din baie. Notificările alarmante ale telefonului când îmi scrie cineva pe Facebook. Bipăitul isteric al cuptorului cu microunde și al mașinii de gunoi când dă cu spatele. Sunetul apei de la robinet, care ascunde un mister scary. Freamătul copacilor din spatele blocului, care devine tulburător. Cooler-ul computerului, ce intensifică senzația unei așteptări fără deznodământ. Zgomotul tastelor, care sună ca niște vietăți mici ce aleargă în bocanci cu talpă metalică pe parchet. Interfonul care urlă ca o ambulanță când vine cineva în vizită. Liftul care se aude ca o bilă ce se rostogolește în gol și se lovește de ceva. Zgomotul plaselor de gunoi prăbușindu-se pe ghenă, de parc-ar lua cu ele tot blocul. Filtrul de cafea care horcăie ca un porc cu gâtul tăiat. Mașina de spălat care bubuie de parc-ar vrea să se desprindă și să spargă tot prin casă. Sunetul aspru al firelor de păr din barbă atunci când mă joc cu ele. Notele chitarei la care mai cânt uneori și care împrăștie melancolie în liniștea aia. Zgomotul ăla când intră căldura în calorifere, care răspândește optimism.
Uneori există și explozii ale prezenței umane. Sunt rare și dispar la fel de repede pe cum vin. Ca și cum aș fi pe o insulă izolată fonic, unde zgomotul mai apare din când în când cu provizii proaspete de viață. Cele mai multe au venit, în ultima vreme, de la vecinii din apartamentul de deasupra, despre care am scris aici. Un cuplu de oameni în vârstă, bolnavi și înrăiți. O lungă perioadă de timp nu am auzit decât câteva zgomote dinspre ei. Sunetul apei din baie și râsete de copil - nepotul lor. Apoi au devenit tot mai vocali. În ultimul an, până nu demult, aproape în fiecare zi, pe la 7 dimineața, mă trezeau vocile prezentatorilor de știri de la tv-ul de deasupra. Vorbeau așa de tare, că aveam senzația că sunt cu mine în pat. Fără pauze, fără respirație. Televizorul tăcea după vreo jumătate de oră, iar unul din ei se muta în baie odată cu mine. Apartamentele noastre sunt în oglindă. În timp ce eu făceam duș, auzeam cum se umple o cadă și cum se plimbă o mână prin apă. Măcar nu eram singur. Apoi începeau certurile.
Aproape de amiază, când afară era o lumină pașnică, spiritele lor se inflamau din senin. Își vărsau mizerii la foc continuu câteva minute. Nu apărea vreo concluzie, vreun consens, doar, din senin, liniștea. Una apăsătoare, în care mă simțeam singur. Ca și cum s-ar fi retras fiecare în coconul lui, de unde mai apăreau zvâcniri solitare ce le anunțau prezența. Cum ar fi ceva ce aducea cu o bilă tare care cădea și sărea de câteva ori pe podea. Sau placaje care se loveau unul de altul. Sau bătăi ritmice din ciocan și zgomot de bormașină. Sau gemetele lui de boală, scurte și intense, ca și cum cineva l-ar fi împuns ușor cu ceva ascuțit. Se aud și azi, peste mieunatul unei pisici sau peste foșnetul frunzelor. Se mai aud și scârțâitul patului lor și niște pași în miez de noapte, care-și fac rondul dintr-un punct fix în altul. Până nu demult, ea asculta tare muzică populară, când mai găsea pe vreun post, striga iuiuiuuu și pașii-i cădeau ca niște pietre pe parchet în timp ce dansa. Într-o zi, el a răcnit atât de tare, că i s-a lovit ecoul de blocul din spate şi-a răsunat pe toată aleea. „NU MAI SUPORT! NU MAI SUPORT!” Era atâta deznădejde în vocea aia clară şi disperată, că m-am speriat, dar n-am știut ce să fac ca să-l ajut. Așa că am tăcut.
De ceva vreme, au dispărut și vocile prezentatorilor tv, și certurile, și ciocanul, și bormașina, și muzica populară. Au rămas câteva semne discrete ale prezenței lor, singura prezență umană constantă din viața mea la bloc. Pe lângă ele, vara se mai aud, în episoade scurte, vocile copiilor care cântă și se joacă. Sau sunetul țâșnitorilor ce udă gazonul din spatele blocului. Sau câte un urlet de bucurie sau de nervi când joacă Steaua. Cineva mai are câte-un puseu extrovert, scoate boxele pe geam și pune manele. Vara trecută, cineva a dat la maxim, la sistemul audio dintr-o mașină parcată în spatele blocului, What is love, baby don’t hurt me. Tot vara trecută am auzit prima și singura oară o soprană făcând vocalize. Păreau să vină din apartamentul vecin cu al bătrânilor. Suna ca o voce extraterestră.
Primăvara și vara, insectele și păsările populează copacii din spatele blocului cu un recital sălbatic, cacofonic. Le poți auzi individual în liniștea aia. Seara, insectele vin peste tine prin geamul deschis. Unele zboară haotic sau circular, se agață de ramele ochelarilor, se ascund după perdea și sub bufet, de unde țâșnesc pe neașteptate și se lovesc cu capul de bec. Altele bâzâie așa de tare, că am impresia că mi-au intrat sub piele. Odată am urlat de frică când a sărit un fluture de pe aragaz și am primit un sms în același timp. Apoi ceva invizibil a început să mârâie lângă frigider. În rest, se mai aud ploaia - reconfortantă, limpede - și vuietul îndepărtat al străzii, ca o cădere lină de apă.
În rest, nu se aude nimic. De multe ori stau la masa din bucătărie, fumând o țigară, și mă uit absent pe geam. Peste creștetul copacilor și peste vârfurile blocurilor, spre un cer superb și gol. Mă pierd cu totul prin energiile universului, așteptând un semn pământean sau doar să vină seara, să fug de liniștea aia și să mă pierd în zgomotul nebun din centru, unde vreau să vină mai repede noaptea, să mă întorc în liniștea aia care, până la urmă, mă protejează.
