„Sunt pasionat de arheologie și astrologie. Mi-ar plăcea cândva să-mi iau alt telescop, dar aici oricum nu aș avea ce să fac cu el, e prea multă poluare luminoasă”, zice Prageeth. Ca să strângă cei 1.100 de euro ceruți de agenția de recrutare, el și Rasani, femeia cu care e căsătorit din 2015, și-au vândut mașina, bijuteriile ei și cele două telescoape cu care Prageeth obișnuia să studieze cerul de la etajul al doilea al casei sale din Delgoda, un orășel liniștit la 25 de kilometri de Colombo, capitala Sri Lankăi. Trebuia să plece cât mai repede.
Până să își ia inima în dinți și viața în câteva valize, Prageeth a făcut de toate. A fost voluntar la Națiunile Unite, apoi a predat istoria calculatoarelor unei clase de 40 de elevi din Biyagama, satul în care a crescut, la 16 kilometri de capitală; a condus un motostivuitor în depozitul unei fabrici de echipamente de protecție și tot el ajuta la organizarea magaziei. „Încă am urme, arsuri pe mâini, din perioada în care am lucrat ca magazioner.” Timp de opt ani a fost asistent de dezvoltare la una dintre cele mai mari companii de confecții din Asia, unde a realizat ghiduri de producție; a condus un camion pentru un mare producător de oțel; apoi a lucrat un an ca secretar coordonator al directorului general de la Autoritatea Națională de Dezvoltare a Întreprinderilor.
Pandemia l-a prins între joburi și nu a mai reușit să-și găsească nimic în afară de munca cu ziua, la spart de bolovani. Îmi arată mâinile: urmele de chimicale sunt acoperite de bătăturile de la barosul cu care făcea 1.500 de rupii srilankeze pe zi – cam 25 de lei. „Fac orice, e ok.” E fascinantă capacitatea lui de-a se adapta, oricât de mult i s-ar răsturna viața. Pare neverosimil de senin pentru cineva care și-a văzut familia o singură dată în ultimii doi ani. Zâmbește mai mereu când vorbește și se amuză de situațiile în care l-a adus viața și, deși recunoaște că se mai și supără uneori, nu lasă deloc să se vadă.
Acum are 40 de ani și din august 2022 e camerist la un hotel mare din Oradea. În weekend-uri lucrează la un restaurant și în timpul liber vorbește cu Rasani și cele două fetițe de 6 și 8 ani și își face planuri să le aducă în România.
Acest reportaj-portret despre povestea unei familii srilankeze care vrea să-și construiască o viață nouă în România face parte din proiectul „Oameni, nu cifre”.
Când ne-am întâlnit prima dată, mi-a spus că nu poate dormi din cauza stresului. Fetițele lui erau în spital, bolnave, iar el reușea să închidă ochii doar două-trei ore pe noapte.
„A fost foarte greu în pandemie, cu doi copii, o ajutam și pe mama, iar bunica era bolnavă”. Rasani i-a spus că nu mai pot supraviețui din salariul ei și cât câștiga el cu ziua. Prageeth a început atunci să caute variante de a pleca din țară. Chiar și înainte de pandemie, doar câteva categorii profesionale puteau trăi decent în Sri Lanka, iar în 2019 țara a intrat în cea mai gravă criză economică de la independența din 1948 față de Marea Britanie, provocată de reduceri de taxe, tipărire de bani, corupție și o serie de atacuri teroriste, iar situația economică s-a înrăutățit și mai mult începând cu 2020. Inflația a făcut ca produsele de bază să se tot scumpească și câțiva oameni au murit așteptând la cozi pentru combustibil.
Prageeth a vorbit cu mai multe agenții de recrutare, dar auzise destule cazuri în care companiile le luau banii srilankezilor și nu îi mai aduceau la destinație. Patru luni mai târziu a aflat că poate veni în România cu firma care părea cea mai de încredere, cea care trimisese cei mai mulți conaționali de-ai săi în estul Europei.
Nu avea nici pașaport la momentul respectiv, iar despre România știa doar că găzduiește o comunitate mare de srilankezi. Prageeth a început să se uite pe YouTube la canalele oamenilor care au venit să lucreze aici și să citească bloguri de călătorie ca să afle mai multe despre țară.
Au vândut totul cât mai ieftin, pentru că era important ca el să plece repede din țară: prețurile agențiilor creșteau, iar familia lui avea nevoie cât mai repede de un venit stabil. Pe Tom Cruise, câinele lor mare și uneori apucat, l-a pasat unui prieten care știa să-l strunească. După ce Prageeth a reușit să plece, Rasani a renunțat la jobul de profesoară de engleză, ca să poată avea grijă de fete.
Acum două ierni, când a aterizat în România, Prageeth și-a dat seama cât de frig e aici față de Sri Lanka, dar și cât de singur e. Îi era dor de familie. „Eram obișnuit să stau în fiecare zi cu fetele mele. Au fost foarte grele primele luni.” Cu frigul, între timp, s-a obișnuit. Acum nu-l mai simte, merge la 5 dimineața, iarna, trei kilometri pe jos până la muncă în tricou și cămașă. Drumul lui zilnic pe străduțele înguste din Delgoda, presărate cu câteva case aproape înghițite de palmieri, a fost înlocuit de blocurile cu patru etaje din cartierul Rogerius din Oradea și mașinile aliniate la stradă în stânga și-n dreapta.
A ajuns prima oară în București în ianuarie 2022 cu încă 25 de bărbați din Sri Lanka. A stat două luni în capitală, într-un program de pregătire asigurat de firma de recrutare, timp în care a învățat noțiuni de bază de limba română. Apoi, fiecare a avut posibilitatea să-și aleagă dacă rămâne în București sau pleacă în alt oraș. Zice că nu știa nimic despre Oradea, dar a vrut să vină aici pentru că nu suportă aglomerațiile, așa că a ales un oraș cât mai departe de capitală. Nu i-a plăcut Bucureștiul, pentru că „e foarte aglomerat, iar unii oameni sunt agresivi. Oradea e un oraș liniștit, e cel mai potrivit pentru mine, nu am văzut aici oamenii să fie răi unii cu alții.” În București a observat și atitudini ostile față de migranți, dar orădenii i se par prietenoși și primitori și nu s-a simțit discriminat aici. Am încercat de mai multe ori să aflu de la el detalii despre experiențele negative, dar mereu evită spună ceva rău despre altcineva.
„O țară foarte frumoasă, cu cei mai corupți politicieni”
Pentru că vine dintr-o țară pe care o descrie ca fiind foarte bogată în cultură și cu foarte multă natură, s-a îndrăgostit repede de Oradea. Chiar dacă aici nu se bucură de exploziile de vegetație pe care le vedea la fiecare pas pe străzile din Biyagama sau Delgoda, măcar poate coborî pe malul Crișului Repede, unde vine să citească sau să vorbească la telefon cu familia. Aici ne-am întâlnit și noi într-o dimineață răcoroasă la început de aprilie, înainte să înceapă programul de muncă. Eu eram cu geacă, el tot în tricou și cămașă. „Sri Lanka e o țară foarte frumoasă, cu multe râuri și cascade, jungle și animale. Este și foarte turistică, pentru că totul e frumos acolo, marea, plajele, totul. Însă avem și cei mai corupți politicieni. Sunt politicieni corupți și în alte țări, dar nicăieri ca în Sri Lanka”, îmi spune, încercând să-și găsească cuvintele în engleză, apoi mărturisește mândru că fetițele lui deja știu limba mai bine decât el.
În Indexul despre Percepția Corupției pe 2023 al Transparency International, pe o scală de la 0 („foarte corupt”) la 100 („foarte curat”), Sri Lanka a luat 34 de puncte (România are 46). Fostul director al Autorității pentru Protecția Consumatorilor din Sri Lanka povestea anul trecut că, după ce a dezvăluit mai multe fraude, a primit amenințări cu moartea și a fost nevoit să fugă din țară.
Conform unei statistici a Națiunilor Unite, în 2020, Sri Lanka avea aproape 2 milioane de cetățeni care au plecat să muncească peste hotare, dintr-o populație de 22 de milioane. Cei mai mulți dintre aceștia sunt bărbați între 35 și 39 de ani, iar principalele țări în care pleacă sunt Qatar (43,089), Arabia Saudită (35,478) și Emiratele Arabe Unite (32,866). Cifrele Institutului Național de Statistică arată că în 2022 au venit în România 5.276 de imigranți din Sri Lanka.
Prageeth a început să lucreze de la 18 ani și în paralel s-a înscris la programul de studiu „Diplomă avansată în inginerie industrială” la National Institute of Business Management în Sri Lanka. În timpul săptămânii era la muncă și în weekend la ore, dar nu a mai putut plăti taxa, așa că a fost nevoit să renunțe. I-ar plăcea să reia cândva studiile, dar „trebuie să mă gândesc bine înainte să aleg ceva, pentru că am deja 40 de ani, știu că nu mai am prea mult timp la dispoziție”. Știe și că i-ar fi greu și să găsească timp pentru asta, pentru că nu are deloc zile libere.
În 2013, mama lui a vândut casa din Biyagama, pe care o ridicase din salariul ei de asistentă, și s-au mutat în Delgoda. La început de pandemie locuiau aici cu toții – bunica, mama, soția, fetele și Prageeth. Când nu le ajungeau banii, i-a mai ajutat și sora lui, care lucrează din 2002 într-o companie britanică care se ocupă cu tipărirea rupiilor srilankeze. „Oamenii în Sri Lanka sunt foarte uniți mereu. De exemplu și când mergem în concediu, la hotel, mergem toată familia, nu doar eu, nevasta și copiii, toți”.
„Lectura e leacul meu pentru orice”
Tot ce câștigă trimite acasă, la soție și copii. Are un card de cumpărături primit de la muncă, pe care îl poate folosi la hipermarket-uri să își ia mâncare, haine și ce mai are nevoie. Tot ei îi plătesc și chiria într-un apartament din Oradea de patru camere, pe care îl împarte cu încă trei femei din Filipine, un bărbat din Nigeria și încă unul din Bangladesh. „Sunt un om simplu, nu sunt genul cheltuitor. Nu fac nimic pentru mine, tot ce fac e pentru familia mea, vreau să îi aduc aici și să le ofer fetelor o educație bună.”
Când nu lucrează, stă singur în cameră și citește cărți împrumutate de la Biblioteca Județeană „Gheorghe Șincai” sau se uită la filme și seriale, cum sunt Legion, Dark și Supernatural. Uneori citește pe internet scenarii de filme în engleză, ca să învețe limba mai bine; recitește același scenariu de mai multe ori, până învață replicile – unul dintre preferatele lui e Teen Wolf (1985). Pe WhatsApp are mai mereu la stories clipuri din filme vechi, precum Gentleman’s Agreement (1947).
Spune că datorită cărților, mai ales cele de filosofie, a ajuns să aibă mentalitatea asta pozitivă. „Lectura e leacul meu pentru orice.” După ce termină cărțile pe care le ia de la târgurile care se organizează în Piața Unirii din Oradea, le donează bibliotecii. A oferit până acum vreo 30 de cărți în română, engleză și sinhala, una dintre cele două limbi oficiale din Sri Lanka. Îi plac romanele cu detectivi, scriitorii ruși precum Gorki și Cehov, pe care îi citește traduși în sinhala, și poeziile chileanului Pablo Neruda.
Alteori, când n-are somn, cutreieră orașul în lung și-n lat. Se trezește uneori și la 12 noaptea și umblă pe străzi – așa a ajuns să cunoască toate cotloanele Oradiei. Apoi se pune pe o bancă și ascultă muzică: cel mai des pe compozitorul grec Yanni și saxofonistul de jazz Kenny G. „Nu-l știi pe Yanni? Îți arăt!”, îmi spune Prageeth și îmi pune pe telefon să ascult The Storm. De când a venit în România, îi plac și manelele: ultima care-i răsună-n cap e Guli Guli. Când îi permite programul de muncă, îi place să meargă la Filarmonică. „Am fost chiar săptămâna trecută. Putem să mergem, dacă vrei. Mă uit să văd dacă e vreun spectacol zilele astea și îți iau eu biletul”, îmi spune. E generos nu doar cu mine, deși abia ne-am cunoscut, dar și cu felul în care cunoaște lumea. E parcă și mai curios de când a fost nevoit să-și părăsească țara.
În Oradea a văzut pentru prima dată în viața lui zăpadă și, de curiozitate, a făcut un bulgăre și l-a mâncat, să vadă ce gust are. „Avea gust de gheață cumva. Parcă am fost un copil atunci, sunt nebun”, spune el râzând, neștiind că toți am făcut asta la un moment dat. Apoi le-a povestit fetelor și i-au spus că vor și ele să se bucure de zăpada pe care până acum au văzut-o doar la televizor sau pe telefon.
A cercetat și dealurile din jurul Oradiei în speranța că va găsi un loc bun de privit cerul, dar spune că și acolo e prea multă poluare luminoasă. Acum se uită la stele pe telefon, cu ajutorul aplicației SkyPortal, pe care înainte o conecta la telescop. „Am dat telescoapele, am rămas cu aplicația.” Are în plan să-și ia un cort, să meargă singur în natură. Îmi arată mândru o poză din telefon cu el dormind pe unul dintre dealurile care păzesc orașul. „A fost plăcut, deși era frig și bătea vântul.”
Poștaș în Oradea
Pe lângă jobul full-time de camerist la hotel, unde face curat în camere și le pregătește pentru noii oaspeți pentru 500 de euro pe lună, a mai găsit un part-time la un restaurant casual gourmet din Oradea, unde taie legume, spală vase și face curățenie, pentru 150 de lei pe zi, în fiecare weekend. Aici lucrează între 10 - 12 ore, în funcție de cât de aglomerat e localul. Îl întreb dacă nu îi e greu fără zile libere. „Nu, e ok. Dacă nu mă simt în stare să merg la muncă, pot să le spun asta șefilor, dar până acum nu s-a întâmplat.”
Spune despre locul de muncă de la hotel că e cel mai bun pe care l-a avut până acum și că e perfect pentru el, chiar dacă recunoaște că „nu e Rai”. Îi place în primul rând datorită colectivului: toată lumea e prietenoasă și îl ajută când are nevoie, iar managera e o tipă corectă și are grijă de el. E conștient că salariul nu e foarte bun, dar spune că preferă să știe că are un job stabil. Înainte de asta, când a ajuns în Oradea, a lucrat ca poștaș jumătate de an. Îi era greu uneori să găsească toate adresele, fiind nou în oraș, dar îi plăcea să meargă de colo-colo și câte 25 de kilometri pe zi – așa a ajuns să știe Oradea ca-n palmă.
Deși are prieteni și în Italia, Franța sau Germania și știe că acolo ar putea câștiga mai bine, „nu voiam în Uniunea Europeană, sunt prea multe clădiri. Sunt frumoase, dar prefer pădurea, animalele”. Cu ajutorul celor de la Filantropia, asociație care a derulat de-a lungul anilor mai multe proiecte pentru integrarea migranților din Oradea, a descoperit și în România locuri în natură care-i plac. Au fost în excursii în Munții Apuseni, la Peștera Urșilor, la Șuncuiuș și la Salina Turda. Prageeth spune că i-ar plăcea să viziteze din nou salina cândva, că a fost impresionat de cum e construită. Filantropia a organizat și seri culturale, în care oamenii din Sri Lanka, Siria sau India și românii au avut ocazia să se cunoască. „Fără evenimentele lor, ar fi fost plictisitor”, spune Prageeth. Mereu i-a plăcut să călătorească, dar, venind dintr-o familie săracă, nu a avut foarte des ocazia să o facă. Îmi povestește amuzat de cele două luni în care a fost călugăr budist ca să poată ieși prima dată din Sri Lanka. În 2013 s-a ras în cap și a îmbrăcat roba ca să viziteze Thailanda, pentru că „toate cheltuielile au fost asigurate de templu. Nu sunt religios, dar mă pot adapta și îmi place să călătoresc”. Prietenul cu care a fost a rămas acolo, e călugăr și acum. „El e om serios, nu ca mine”, râde Prageeth.
I-a fost greu la început și fără mâncarea de acasă, mai bogată în condimentele pe care nu le găsește aici. Își mai comandă curry și turmeric de la un magazin srilankez din Piața Obor din București, dar nici aici nu găsește tot ce ar vrea și nici nu-și permite să comande prea des. Își ia inclusiv piper, pentru că zice că cel pe care îl folosim noi e diferit. „Piperul nostru e foarte iute. Pe cel românesc pot să-l mănânc cu lingura”, spune amuzat. La fel cu turmericul, la noi e mult mai puțin concentrat și aromat. Dacă ar găsi toate cele necesare, i-ar plăcea să-și mai prepare din când în când câte un kottu roti, un fel de mâncare în care iei o pită crocantă, o tai mărunt și o amesteci cu legume, ou și un curry, de obicei de pui.
Își amintește amuzat de managera firmei de recrutare: când a ajuns în București, a fost curioasă de mâncarea srilankezilor. Prageeth adusese cu el niște pastă de ardei iute, un amestec de fulgi de chilli, creveți, zahăr și mult usturoi, folosit de obicei pentru a condimenta preparatele, dar pe care îl mănâncă și direct cu roti – pitele srilankeze. „A gustat și a început să fugă de colo-colo, apoi să bea apă, apoi a venit la mine: «Mâncarea voastră e ca otrava!»” Cu timpul, sarmalele, ardeii umpluți, ciorba de burtă au început să-i mai aline dorul de casă și de curry.
Când e supărat, ascultă pe repeat mesajele audio lăsate de cele două fiice
În pauzele de la hotel sau când nu e la muncă, vorbește la telefon sau prin videocall-uri cu fetele și cu Rasani, care locuiesc acum în casa ei din Colombo, capitala Sri Lankăi, pentru că e mai aproape de școala fetelor. „I love you so, so, so, sooo much, my heart is going to explode”, se aude dintr-un vocal pe WhatsApp. Când e supărat, ascultă pe repeat mesajele audio lăsate de cele două fiice. „În fiecare zi, în fiecare minut în care pot să le sun, le sun. Și acum, înainte să ne vedem, le-am sunat.” Fetele îi pun tot felul de întrebări legate de România, vor să știe tot despre locul în care se află tatăl lor, care le trimite poze și clipuri inclusiv cu rafturile din magazine.
Nopțile în care nu poate dormi îl poartă și prin barurile deschise până mai târziu: Moskva, Lokal sau Gekko, unde bea câte două shot-uri de palincă sau coniac, apoi pleacă. „Sunt un om tăcut și singuratic, nu prea îmi place să vorbesc cu lumea”. Și-a făcut mulți prieteni în cei doi ani de când e aici, la muncă și prin activitățile de la Filantropia, dar acum mai mult îi evită, pentru că preferă să stea singur. Citește, ascultă muzică și își face planuri în camera lui în care adună cărți de la târgul din centru, gândindu-se cum să reușească să își aducă familia aici. În Sri Lanka nu bea niciodată, dar aici, din cauza că e atât de departe de fetele lui și că nu are o soluție mai rapidă de a le aduce în România, își mai potolește stresul cu câte un pahar. Și, deși nu se îmbată, tot îmi spune că ar vrea să se lase, că știe că nu-i face bine.
Deși zice că e singuratic, când a ajuns în Oradea a simțit nevoia unei comunități în care să se implice, așa cum făcea și acasă. Așa a descoperit Filantropia, singurul ONG din oraș care oferea servicii complexe de integrare, și a început să participe la activitățile lor: orele de limba română, dar și excursiile și evenimentele de schimb cultural. Cu ei a fost prima dată la Filarmonică și, pentru că i-a plăcut, a continuat să meargă singur. „Fac niște lucruri grozave și m-au ajutat mereu când am avut nevoie.” Când a avut momente mai dificile, a apelat la serviciile lor gratuite de terapie.
Însă finanțarea Asociației pentru proiectele dedicate migranților, asigurată prin programul național Fondul azil, migrație și integrare (FAMI), s-a terminat în octombrie 2023, după opt ani de muncă neîntreruptă pentru cei ca Prageeth, așa că acum nu mai pot oferi aproape niciun serviciu, în afară de cursuri online de limba engleză pentru refugiații din Ucraina, printr-un parteneriat cu AIDRom din Timișoara.
În 2023, 600 de migranți au apelat la serviciile Filantropia. Prin activitățile lor, care erau gratuite pentru migranți, Asociația umplea un gol lăsat de stat: îi învăța limba, îi ajuta să se descurce în hățișul birocratic și crea punți între ei și comunitatea din Oradea. Cristina Țenț, psiholoagă și asistentă socială, spune că românii și migranții aveau ocazia să se întâlnească pentru prima dată în cadrul evenimentelor lor, cum erau cele de gătit împreună. „S-au legat prietenii și s-au și căsătorit doi dintre cei care s-au cunoscut aici.” Evenimentele, adaugă psiholoaga, aveau și rolul de a spori curiozitatea românilor pentru alte culturi. „Faptul că ei colaborează combate discriminarea, pentru că se cunosc mai bine și atunci văd că toți oamenii sunt la fel, nu există oameni diferiți, toți suntem la fel.” Adaugă că, în opinia ei, românii au o mare disponibilitate și empatie față de ceilalți oameni. „Trebuie să existe un context în care culturile se întâlnesc”, spune Adriana Popa, asistent social și manager local pentru proiectul de integrare.
Prageeth studiază acum limba română la Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă, unde patru tineri misionari mormoni din Statele Unite țin cursuri voluntar. Nu mai sunt însă alte organizații care să ofere sprijin juridic, psihologic sau care să organizeze evenimente culturale cu români și migranți. Adriana Popa spune că tipul acesta de inițiativă ar trebui să se transforme în timp în ceva sistemic și să existe o continuitate. În momentul de față, cei de la Filantropia le mai pot oferi doar consultanță și informații. Prageeth îmi spune că își face griji pentru ei, acum că au rămas fără finanțare. „Sunt niște oameni foarte buni.”
Nu prea are timp liber, dar se ține de cursurile de limba română, pentru că în trei ani va avea examenul pentru cetățenie: un interviu în care va trebui să dovedească cunoștințe avansate de limba română (vorbit, scris și citit), cunoștințe de istorie, geografie, cultură, Constituție și valori europene și cunoașterea imnului și elementele drapelului și ale stemei. Posibile întrebări sunt „Cine a fost Liviu Ciulei?” sau „Care este primul film românesc?”. Până atunci, are un permis de ședere temporară, care trebuie reînnoit o dată pe an.
La început, Prageeth compensa orele nedormite cu Cola, pe care a înlocuit-o apoi cu cafeaua – spune că bea și câte 30 de cafele pe zi. Acasă bea ceai, însă în Oradea nu găsește vestitul Ceylon tea, cu multă teină și bogat în antioxidanți. L-ar putea lua de la magazinul din București, dar e scump, așa că se rezumă la condimente. Îl întreb din nou dacă nu e greu să lucreze zi de zi și cu puține ore dormite uneori. „Pentru mine e ok.”
Muncă cu ziua în singurul weekend liber
„Nu mă tem, pot să mă adaptez la orice situație”, îmi spune Prageeth în timp ce povestește despre locurile de muncă pe care le-a avut de-a lungul timpului. Dacă n-ar fi criza economică din Sri Lanka, ar păzi și acum stelele. Din cauza barierei de limbă și a circumstanțelor din viața fiecăruia, migranții sunt văzuți adesea de societate ca niște „muncitori necalificați”, chiar dacă au în buzunare un întreg univers de cunoștințe, competențe și pasiuni.
Inițial, planul era să lucreze aici cinci ani, apoi să plece în Canada. „I-am spus și șefei că după cinci ani va trebui să-mi scrie o scrisoare de recomandare.” Între timp și-a dat seama că îi place în România și că vrea să rămână. Soția și cele două fete s-au și apucat să învețe limba română pe Duolingo. „Aici știu pe toată lumea și toți se poartă frumos cu mine.” Ar vrea ca din toamnă, după ce Rasani termină cursul de bucătărie internațională, să vină cu fetele aici. Prageeth crede că îi poate găsi un loc de muncă la hotel lui Rasani, apoi ar începe să strângă bani pentru educația fetelor – se gândește deja că, cine știe, poate vor vrea să studieze medicina. „Este un vis îndepărtat, dar mi-ar plăcea asta. În fiecare zi când vorbim la telefon fetițele plâng și spun că vor să vină aici. Aș putea fi oriunde, și în Somalia, și tot ar vrea să vină, să fim împreună.”
I-ar plăcea să rămână la hotel și să avanseze în funcție, să se orienteze spre zona de management hotelier. A prins drag de locul de muncă, „Știu pe toată lumea aici, iar oamenii sunt buni, locul ăsta e ca o casă pentru mine”. În paralel, se gândește să se reapuce de altă ocupație pe care o avea înainte de a veni în România – să predea lean manufacturing, un set de principii de business prin care se optimizează lanțul de producție și se reduce risipa în companii.
Planul este ca din banii primiți de la Prageeth, Rasani să mai aranjeze casa lui din Delgoda și să o vândă, ca să poată cumpăra un apartament mai mare în Oradea pe care să-l dea în chirie. Ei ar urma să ia o chirie mai mică și să păstreze diferența de bani ca venit secundar. Un evaluator i-a spus că ar putea lua și 70.000 de euro pe casa din Delgoda, pentru că e mare și frumoasă, vreo 300 de metri pătrați. De acolo, de la etajul al doilea al casei de pe dealul Kanduboda, obișnuia cândva să privească cerul cu telescopul.
Însă lucrările de renovare merg greu, pentru că viața în Sri Lanka e scumpă și mai toți banii se duc pe supraviețuirea familiei. „Am multe planuri, dar nu am bani”, spune Prageeth și râde.
Nu am mai reușit să mergem împreună la Filarmonică, pentru că nu au avut niciun concert cât am mai stat eu în oraș, dar mi-a scris din nou vineri, aproape de miezul nopții, să ne vedem. Mi-a spus că pur și simplu a leșinat de oboseală la muncă și l-au lăsat să plece acasă. Știa că e ultima mea zi în oraș și voia să mă ducă într-unul dintre localurile în care mai iese când nu are somn.
Weekendul care urma trebuia să fie primul lui sfârșit de săptămână liber după multe luni în care lucrase zi de zi, ocazie bună să se odihnească sau poate să iasă în natură. Dar, pentru că nu-i intrase salariul la timp și trebuia să trimită bani acasă pentru tratamentul fetelor, și-a căutat ceva de muncă cu ziua. Ieșirea lui în natură a însemnat până la urmă 12 ore de muncă într-o livadă de meri: el și cu încă trei migranți au curățat terenul, au tăiat lemne și au făcut diverse prin gospodărie. A primit fiecare câte 150 de lei, pe care Prageeth i-a trimis instant acasă. A doua zi, duminică, s-a dus iar la locul de întâlnire, unde vin cei care caută zilieri, dar nu a mai avut noroc să găsească ceva. A dormit toată ziua.
***
Am tot vorbit pe WhatsApp de când am plecat din Oradea. Între timp, fetele și-au revenit și tatăl lor doarme ceva mai bine. S-a mutat singur într-o chirie, pe care o pregătește pentru Rasani și copii. Speră că vor veni în câteva luni.
Ultima oară când ne-am auzit, mi-a spus că nu mai bea deloc alcool și că a găsit pe cineva în Sri Lanka care se va ocupa de renovarea casei pe care vrea s-o vândă. Dar încă nu e totul pus la punct, pentru că trebuie să obțină viză pentru cele două fete, procesul de a le aduce aici e scump și nu are bani nici pentru a se sfătui cu un avocat specializat pe imigrație. „Momentan nu am opțiuni, dar voi avea.”
