Am stat câteva zile la Iași ca să-l cunosc mai bine pe Florin Lăzărescu, scriitor tradus în zece limbi, scenarist și co-organizator al FILIT, cel mai mare festival de literatură din România.
O zi de vară într-un sat de lângă Iași. Într-o curte, o femeie în vârstă stă nemișcată, cu o furcă în mână, deasupra unui mușuroi. După o jumătate de oră, corpul ei e în aceeași poziție, iar furca stă suspendată în aer. Dintr-un colț al curții, un băiețel o urmărește atent. Dintr-odată, se întâmplă ceva. Apare cârtița și furca coboară brusc, într-o zvâcnire scurtă, violentă. După care se lasă iar liniștea.
E una dintre imaginile pe care și le amintește scriitorul Florin Lăzărescu atunci când îmi povestește despre copilăria lui. Suntem la el acasă, într-un living cu pereții acoperiți de rafturi cu cărți, bem o cafea și ne pregătim să dăm o tură cu mașina prin Iași. Casa se află la ieșirea din oraș și se distinge de restul vilelor din jur, e mai mică și mai prietenoasă. Are o curte în față și se află pe un povârniș, suficient de departe de șosea cât să nu se audă vuietul mașinilor.
Femeia despre care vorbește Lăzărescu e bunica lui și el e puștiul care o privește de la distanță. Îmi dau seama că această privire a copilului care scanează lumea e prezentă și în multe dintre povestirile lui, mai ales în cele din volumul Lampa cu căciulă (2009, Editura Polirom). Și nu mă refer doar la Cârtița, unde apare o scenă similară, ci și la băiețelul din Titanic care iese pe uliță și se uită la Nanu și la Nana Lența cum vin beți și se sprijină unul de altul, la fetița din Ursoaica Lili și Balena Goliat, care merge la bâlci ca să vadă cu ochii ei ce se întâmplă acolo, sau la puștiul din Maimuța care, după ce se trotilează cu vișinată (și-l îmbată și pe porc cu vișinele rămase) se duce să prindă niște filme cu Piedone la școala din sat. E copilul care observă transformările la cei din jur (îi simte din prima pe cei care duhnesc a alcool & se teme de pupăturile lor zgomotoase) și căruia nu-i scapă nimic.
E cel care vede și pe care ceilalți nu-l văd.
Multe din povestirile astea au în spate fapte reale, dar proza lui nu e autobiografică într-un sens imediat, confesiv. Mai degrabă, el nu face decât să se folosească de niște amintiri, pe care le plasează mai apoi în diverse situații narative. Dar citindu-le, văd o legătură între copilul-observator care bate ulițele și bărbatul de 44 ani, cu aerul lui energic, de puștan neliniștit, cu părul lung și negru, ca al lui Winnetou - idolul lui din copilărie.
Impulsul lui Lăzărescu de a capta lumea prin scris se întinde în multe direcții. Face asta în proză scurtă, în romane, în scenarii de film (vezi scurtmetrajul Lampa cu căciulă și Aferim!, ambele regizate de Radu Jude și unde el a fost co-scenarist), în televiziune (nouă sezoane din serialul de animație și satiră politică Animat Planet Show, scrise împreună cu Lucian Dan Teodorovici) și pe Facebook, acolo unde descrie constant evenimente cotidiene. Făcea asta și la începutul anilor 2000, când lucra la Polirom și era printre primii oamenii din România cu blog. Un coleg îi făcuse site de scriitor și primul lui instinct a fost acela de a publica acolo un fel de jurnal, ca „să parodieze ideea asta a scriitorului genial care povestește cum vede el lumea”.
Doroșcani, satul în care s-a născut și unde a făcut primii opt ani de școală - și pe unde trecea linia frontului în anii 40 -, înseamnă pentru Florin locul unei copilării magice, cu expediții pe coclauri și prin păduri în căutare de ghiocei, cartușe & obuze rămase din al doilea război mondial. Probabil de aici vine și pasiunea lui pentru istorie și pentru documentarele despre război, dar și vâna de povestitor. „În familia mea nu era zi în care să nu se râdă”, zice Florin în mașină, în timp ce traversăm cartierul Podu Roș. „Avem stilul ăsta de bășcălioși, de povestași. Dacă stau bine să mă gândesc, am foarte mult din stilul de a povesti al bunicii mele. Plus că e felul nostru de a vedea lumea, de a sesiza situații absurde, și modul cum se fac oamenii de căcat. Bunică-mea avea un ochi pentru situații din astea penibile, pe oriunde se ducea, și leșinam de râs când ne povestea.”
În bună tradiție moldovenească, și el e un povestitor hâtru, cu ochi atent la ridicol și absurd, dar pe cât de împrăștiat pare atunci când vorbește, pe atât de calculat și organizat e în scris. De-aia nu sunt surprins când îmi spune: „Dacă ar fi să vorbesc pe bune de niște influențe, să știi că Joyce și Kundera au fost foarte importanți pentru mine.” Chestie care se vede încă de primul lui volum de povestiri, Cuiburi de vâsc (2001, Editura OuTopos), înțesat de referințe și trimiteri la Kundera, Joyce și Kafka (+ Povestașul lui Llosa).
Unul dintre textele de acolo, Șase moduri de a-ți aminti un cal, are la bază teoria lui Joyce despre simțuri așa cum apare în Portretul artistului la tinerețe (astfel, un cal ajunge să fie descris prin intermediul mai multor senzații, ca într-o sinestezie joyceană). La rândul lor, povestirile din Lampa cu căciulă au o sonoritate cristalină și precisă inspirate tot de Joyce și de Oameni din Dublin. „N-aș scoate o carte de povestiri la plesneală, una de aici, una de acolo, întotdeauna am o structură în spate”, spune el cu ochii la semafor.
„De departe, păreau legați, ca doi ocnași, unul de altul, însă de aproape se vedea că nu un lanț îi leagă. Duceau cu ei un obiect împachetat într-o pătură, acoperit și acesta cu o folie de plastic. Ploaia răpăia pe saci, vrând parcă să-i dizolve, să-i scufunde cu totul în noroiul drumului.” (Lampa cu căciulă, din volumul cu același nume, Editura Polirom)
Ne învârtim pe niște străduțe, printre blocuri gri cu patru etaje, cuprinse la ora asta a după-amiezii de o lumină prăfoasă, cenușie. În zona asta a locuit Florin în primul lui an ca student la Litere, în apartamentul unor verișoare. N-a mai călcat pe aici de vreo douăzeci de ani, dar și acum visează anumite colțuri de stradă. De perioada aia se leagă un eveniment care i-a schimbat felul de a fi. Lili, una dintre verișoarele lui, a avut o influență puternică asupra lui, îi dădea mereu cărți să citească și-i recomanda diverși autori. „Uăi, doamne, eu am avut o nebunie cu cărțile! Fiind și de la țară, am trăit tot timpul cu sentimentul ăsta că cărțile nu-s multe, faci rost greu de ele.” La scurt timp după ce Florin s-a mutat în apartamentul verișoarelor din Iași, Lili a murit într-un accident, în munții Ceahlău. „Înainte să moară vară-mea, citeam tot felu’ de vrăjeli din astea cu tristețea vieții, na, cum e în liceu, dar trauma, șocul ăsta cu vară-mea mi-a scos foarte multe cucuri din cap, m-a făcut foarte realist.”
Pe aici stătea și Briscan Zara, un prieten vechi scriitor, și unul dintre oamenii implicați alături de el în cenaclul și editura OuTopos, acolo unde au debutat cu proză - pe lângă Florin Lăzărescu - Lucian Dan Teodorovici (Cu puțin timp înaintea coborârii extratereștrilor printre noi) și Dan Lungu (Cheta la flegmă), adică unii dintre cei mai activi și mai apreciați scriitori români de azi. După cum observă Lucian Dan Teodorovici, acolo, în întâlnirile și în discuțiile pe care le aveau la OuTopos și Club 8 (un alt grup literar din Iași) își au originile proiecte precum colecția Ego. Proză, de la Polirom, și chiar FILIT. Foști colegi de facultate, în anii 90, Florin și Lucian organizează astăzi acest festival care, din 2013 încoace, adună sute de scriitori din țară și din lume, și pe unde s-au perindat autori ca Jonathan Coe, Guillermo Arriaga, Jonathan Franzen ș.a.
„Când eram studenți, ne întâlneam în camera de cămin în care stătea Lucian, făceam câte o oală mare de cafea și vorbeam de dimineață până seara despre literatură”, își aduce aminte Florin. „Dar nu exagerez, nu idealizez, săptămâni întregi făceam chestia asta! Și, din când în când, ne opream pentru Age of Empires. Adică Lucian juca și eu strigam atacă-i uăi cu cămile! vezi cî vin pe acolo! Și după aia vorbeam iar despre cărți. Era chestia aia de tihnă pe care n-am mai găsit-o niciodată de atunci. Sentimentul ăla că aveam tot timpul de pe lume.”
Astăzi viața lui de scriitor nu mai e chiar atât de tihnită. Ca angajat al Muzeului Național al Literaturii din Iași, Florin lucrează în proiecte care cer timp, răbdare și organizare. Merge la birou de la 9 la 5 și s-a obișnuit să scrie noaptea. Chiar și așa, reușește să-și facă timp și pentru citit și fotografiat, să urmărească ce se întâmplă cu legile justiției, să vadă meciuri, să gătească și să facă lungi plimbări cu bicicleta.
E deja întuneric când ajungem la poalele bulevardului Copou. Aerul e înțepător și bate un vânt rece, dar e plăcută cumva atmosfera asta, cu tramvaiele care urcă dealul huruind ușor, și cu grupuri mici de studenți care nu se grăbesc nicăieri. Intrăm în clădirea Universității Cuza și urcăm până la Litere.
E liniște, coridoarele sunt pustii și tocurile ușilor lucesc stins, prilej numai bun ca Florin să alunece pe panta nostalgiei: „Noi n-aveam sediul nostru cu OuTopos - de aia se și chema așa, fără loc, adică - și veneam în Universitate și ocupam câte o sală, țin minte că Teodorovici ne-a citit aici primul lui roman, am stat să-l ascultăm, băi, cum era, ce discuții aveam și cum ne înjuram noi pe arbitrarietatea semnului lingvistic, da’ ne înjuram așa rău de tot.” Cu Lucian încă mai are discuții din astea pe teme literare. „Am fost cu el la București și pe drum vorbeam despre Shakespeare, și tot țipam unul la altul și nu ne mai opream.”
Ne plimbăm și prin parcul Copou, vedem „Mozolodromul”, o alee faimoasă pentru cuplurile care vin aici să se sărute, și ne oprim lângă Teiul lui Eminescu. Aici s-a desfășurat Copou - Parcul poeziei, un proiect gândit și coordonat de Florin pe vremea când lucra la Casa de Cultură „Mihai Ursachi”. El însuși montase niște boxe în aer liber și descrie cum „câte 2 ore zilnic, fără întrerupere, vreme de 3 ani, difuzam în spaţiu public, lângă Teiul lui Eminescu din Iaşi, un poet al săptămânii, contemporan. Prilej cu care am scanat cam toată poezia românească actuală.”
Ultima oprire în seara asta e în zona Sărărie, plină de case vechi și străzi în pantă, cu un aer gothic, care se simte așa și din cauza frigului și întunericului. Trecem pe la Casa Memorială „George Topîrceanu”, albă și mică ca o haltă de gară, și Florin îmi recomandă să citesc proza lui Topîrceanu: „Mai ales Amintirile de la Turtucaia. Să știi că eram snob într-o vreme, când eram mai puștan, aveam din astea în cap că eu nu citesc literatură română. Și după aia am început să descopăr și să citesc scriitori români, da’ citeam serios.”
Puțin mai jos, la capătul unor scări care coboară abrupt, se află Bojdeuca lui Creangă, iar în spate se deschide o vale largă întunecată, ca într-un sat pe care îl privești de sus, după asfințit. E târziu, e frig, dar Florin nu dă niciun semn de oboseală. Îmi povestește entuziasmat, aproape ca un copil, despre descoperirile lui de cititor, despre casa în care a stat Culianu, „pe aici pe aproape”, despre traducerile lui Emil Iordache din rusă, despre Maiorescu, despre Zahei orbul, al lui Voiculescu, despre internatul de la liceu în care stătea cu 12 băieți în cameră și despre „perioada aia, de după Revoluție, când îl citeam până și Pavel Coruț, citeam tot ce prindeam, atât de disperați eram după cărți.”
A doua zi a ieșit soarele și povestașul îmi propune să ieșim din oraș, „mai la altitudine”.
Suntem pe drumul care duce spre icoana făcătoare de minuni. Mai exact, spre Mănăstirea Hadâmbu, aflată pe coama unui deal, la 30 de kilometri de Iași.
În afara orașului, Florin conduce exact cum îmi imaginam: sigur pe el și relaxat, atât de relaxat încât vorbește mult, îi fuge privirea în toate părțile, vede un gard (sau un copac) care îi amintește de ceva, un ceva care îi amintește de altceva, după care revine la ce-ți povestea inițial.
Undeva pe o serpentină facem un popas lângă o troiță deasupra căreia flutură două steaguri: unul al Uniunii Europene, cu marginile ferfeniță, și altul cu sigla Mercedes. Cu privirea în zare, Florin îmi explică cum stă treaba cu fascinația lui pentru drumuri (pe care o identifică și la regizorul iranian Abbas Kiarostami) și pentru „oameni care merg așa pe dealuri, fără nicio direcție, total de-a-n pulea. Oare unde se duc oamenii ăștia?!”
Îl lăsăm pe Kiarostami în urmă și, odată ajunși în parcarea de lângă mănăstire - în mijlocul căreia se ridică o cruce mare - nimerim într-un film rusesc de Zviaghințev. Nu se aude nimic în acest spațiu larg, complet pustiu. Nu văd pe nimeni nici în curte, nici în biserică. Pe unul dintre pereții bisericii e pictat un iad cu satana & flăcări, iar deasupra sunt numiți cei care vor ajunge în infern: „femeile care fac avort”, „sodomiții”, „bețivii”, „leneșii”, „mândrii”,, „fumătorii” etc. Cât despre icoana făcătoare de minuni, Florin își aduce aminte de momentul când a venit aici cu părinții lui și el s-a izbit cu capul de icoană, încercând să o pupe.
„Popa cânta. Îl mai îngâna cineva pe care nu-l vedeam din cauza unui stâlp. Pe neveste, bunica s-a trezit vorbind cu glas tare:
- Părinte, dar de ce-ai scurtat slujba? De ce sari din ea?
Bunica știa slujba pe de rost, mai bine, cred, decât popa. Totuși, să faci așa ceva în biserică? Mi-a crăpat obrazul de rușine.”
(Maimuța, din volumul Lampa cu căciulă, Editura Polirom)
În curte e și un lac, care sclipește în lumina soarelui, iar pe celălalt mal e un fel de țarc cu iepuri, struți și lame. Aș putea vedea asta într-o povestire de Lăzărescu: o mănăstire izolată din Moldova, unde oamenii vin în pelerinaj ca să se vindece de boli la icoană și în curtea căreia se plimbă niște lame blajine.
De aici coborâm, fără un scop anume, spre satul Mironeasa și oprim la o margine de drum, într-o văiugă cu câteva case răsfirate, din ale căror coșuri se ridică fâșii de fum alb. Din nou, se vede cât de atins e Florin de locuri ca astea, alei și drumuri de țară care nu duc nicăieri, mici colțuri banale care nu se cer descifrate și care nu sunt un înveliș pentru un altceva mai misterios, mai spectaculos. Sunt ceea ce sunt. Și, într-adevăr, nu trebuie decât să ieși din mașină, să stai, să asculți și să aștepți. Și e de ajuns. E ora aia magică când, înainte de lăsarea serii, se aude orice zgomot din sat, o poartă care scârțâie & lovitura unei bărdițe, și peste ele glasuri de copii și câini care latră. Pe un drum noroios, se apropie de noi doi băieți călare, pe care Florin îi fotografiază de la distanță. În spatele lor, sub cerul sângeriu se întinde pământul abia dezghețat, acoperit de smocuri de iarbă uscată.
Câteva ore mai târziu iau cina cu Florin și Amelia, prietena lui. Suntem tot în livingul lor tapetat cu cărți, în jurul unei mese pe care stau trei boluri aburinde de borș, cu ceapă roșie și ardei iute. Cât timp a gătit, Florin a urmărit știrile despre alegerea lui Kovesi ca procuror-șef european și l-a înjurat pe Ministrul Justiției, Tudorel Toader, un personaj care „pur și simplu” îl scoate din minți. Mi-a povestit iar despre bunica lui - cea care vâna cârtițele cu furca de tors lână - și care suferise de Alzheimer. Ea n-a știut niciodată de existența bolii, abia mult mai târziu, după ce a murit, Florin a pus simptomele cap la cap și și-a dat seama. Atunci a început să citească mai multe cărți pe tema asta și să lucreze la Amorțire (2013), un roman în care spunea povestea unui bărbat debusolat, Evghenie, și a Valeriei Stoican, o femeie bolnavă de Alzheimer (exact ca și mama ei, pe care tot Valeria o îngrijise). Când vorbește despre romanul ăsta, vocea lui Florin devine mai moale, puțin melancolică: „Valeria e o femeie luptătoare care își dă seama că are Alzheimer, e conșientă de treaba asta, mai ales că ea avuse grijă de cineva care suferise tot de asta. Întrebarea e - ce faci în momentul în care ți se întâmplă ție și știi deja toate etapele bolii?”
Se vorbește și despre alte boli în acest roman publicat, nu întâmplător, după o perioadă în care Florin însuși a trecut printr-un episod ipohondru și depresiv. „Toată viața am fost vesel, vioi tot timpul, nu aveam eu probleme din astea și dintr-odată, pe la 38 de ani, m-a lovit chestia asta.”
„După controlul medical amănunţit, nici măcar nu reuşise să afle de la doctori un nume precis al bolii de care suferea. Doar lucruri vagi – distonie neuro‐vegetativă, agorafobie, ipohondrie, depresie, anxietate – cu care nu se identifica niciodată până la capăt. Citise zeci de cărţi despre fiecare în parte, sute de forumuri cu mărturisiri apropiate suferinţelor sale, dar niciodată nu se putuse identifica până la capăt cu simptomatologia descrisă. Şi cum nu suporta ca suferinţa sa să nu aibă un nume, la un moment dat i‐a găsit el unul: amorţire.”
(Amorțire, Editura Polirom)
Florin scoate dintr-un sertar un caiet vechi dictando, care aparținuse bunicii lui. Îmi arată prima pagină pe care ea scrisese (cu creionul chimic) un mesaj către familie: „Căit de veța me care de un am ișt și alt am itra amr veța săl citiț”. Care înseamnă, după cum îmi explică el, „Caiet de viața mea care de unde am ieșit și în alta am intrat. Amară viață! Să-l citiți!”
O altă amintire care încă îl tulbură e cea în care, copil fiind, o urmărea pe ea cum se roagă: „Când se așeza bunică-mea să se roage la icoană, vorbea câte o oră, uneori chiar două ore, fără exagerare, și vorbea așa cum vorbim noi doi acum. Și din când în când se oprea și făcea mătănii, iar după aia vorbea de vecini și rude: șî Maricica o zâs, șî Mărioara o zâs. Unde ai mai auzit tu oameni care să se roage așa?! Efectiv ea bârfea cu Dumnezeu. Și eu auzeam toate astea.”
Se ridică și dă să iasă afară ca să fumeze, dar se oprește în dreptul ușii cu țigara în mână. Și-a adus aminte de ceva, mai are o poveste de zis.
