O viață fericită pentru toți în schimbul suferinței unuia. Cătălin Teniță scrie despre „Cei care pleacă din Omelas”, o proză de Ursula K. Le Guin, una dintre cele mai apreciate autoare de SF și fantasy din lume, care a murit miercuri, 24 ianuarie, la vârsta de 88 de ani. Margaret Atwood crede că Ursula K. Le Guin e unul dintre uriașii literari ai secolului XX, iar Stephen King a scris pe Twitter că „nu e doar un autor de SF, ci un icon literar”. 

---

 

E o povestire de patru-cinci pagini. Am citit-o când eram adolescent. Am tradus-o. Am recitit-o. M-am gândit la ea de multe ori. Cumva, acele patru-cinci pagini m-au creat un pic. Și pe mulți alții.

Acum mi-am adus aminte de ea, când Ursula K. Le Guin a murit, după o viață împlinită, trecând prin toate vârstele: rebelă, dar mai ales profund umană, așa cum o va face și Bob Dylan când va veni momentul. Și am citit-o din nou.

„The ones who walk away from Omelas.”

E o poveste simplă.

O puteți găsi aici, în engleză. Sau aici, tradusă în limba română.

Pe scurt: un oraș fantastic, nici prea mic, astfel încât să devină plictisitor, dar nici prea mare, astfel încât să devină dezumanizant. În el oamenii sărbătoresc venirea verii. Cu un carnaval solar, în care toți simt că aparțin comunității. E un oraș în care nu există crime sau excese, nu există violență. Există, însă, voie bună, există zâmbete, există învățați și poezie, există prietenie și muzică.

O utopie. Însă această utopie este clădită pe suferința unui copil. Întemnițat, în întuneric, în singurătate, hrănit prost, trăind în propria mizerie, fără mângâierea părinților sau a altor oameni.

Aceasta este înțelegerea faustiană.

O viață fericită pentru toți în schimbul suferinței unuia.  

Cei mai mulți oameni vin și îl vizitează măcar o dată în viață. Pleacă distruși, dar nu pentru mult timp. Viața își urmează cursul. Există și câțiva care nu pot accepta. Cei care pleacă din Omelas. Cei care poate nu știu încotro se vor îndrepta, însă nu pot rămâne acolo.  

Aceasta e povestea. Sau mai degrabă un rezumat șchiop, căci povestea Ursulei e minunată. În scenele ei, în gândurile despre creație, iubire, durere și fericire.

Dar nu asta țin eu minte de la o citire la alta. Țin minte că există oameni care pleacă din utopie. Că ăsta e poate felul moral de a exista. Că, fără a pretinde altcuiva să ne urmeze, trebuie să refuzăm să ne clădim viețile pe suferința altora.

Firește, în realitatea nostră cotidiană nu este atât de ușor. Însă preceptele morale, fie că vorbim de cele creștine ori budiste, fie că vorbim de cele de factură rațional-umanistă, nu sunt niciodată ușor de urmat. Suntem imagini imperfecte ale Binelui, ar fi spus Platon. Dar măcar putem încerca, așa șontâc-șontâc.

E o poveste simplă. Poate nici măcar nu este o poveste desăvârșită estetic. Se spune că, într-o poveste bună, personajul principal se schimbă. Pornește din punctul A și ajunge în B. Dar neapărat ajunge schimbat. Distanța exterioară e mai puțin importantă decât parcursul interior.

Din punctul ăsta de vedere, tu – cititorul „celor care pleacă din Omelas” – ești personajul principal. E o poveste bună dacă te-a schimbat un pic pe tine. Eu simt că e bună.

E mai degrabă un mit. Vorbeam chiar de dimineață cu fii-mea. Mă întreba dacă poveștile mitologice sunt adevărate. I-am spus că, dacă le ținem minte și ne ghidează, înseamnă că într-un fel sunt adevărate. Sau, cum spunea cineva mai cinic, „să nu lăsăm adevărul să strice o poveste frumoasă.” ☺

Povestea asta este și frumoasă, și adevărată. A devenit, dintr-o perlă mică, aruncată în anii '70 într-un volumaș, un obiect de studiu academic. Este probabil mitul creat în secolul al XX-lea cel mai studiat la cursurile de etică din liceele și facultățile americane. (Concurează, probabil, cu Mitul lui Sisif și Ciuma lui Camus.)

Este punctul de pornire al multor discuții despre utilitarism vs kantianism, despre egalitate vs. echitate, despre liberalism vs. socialism.

Este un obiect intelectual (sau un construct din lumea a treia, cum ar fi zis Popper, lumea ideilor interpersonale) care a schimbat lumea fizică.

Alături de mitul peșterii al lui Platon sau de vălul ignoranței al lui Rawls.

Această e povestea.

Povestea, însă, e doar o bucățica mică din ce a însemnat Ursula pentru mine.

Tot atunci, în adolescență, am mai citit o poveste, de data asta mai lungă. „Shobbies' Story”.  Povestea unui grup de oameni rătăciți. Pierduți în realități distincte. Care reconstruiesc lumea povestind unii altora ce simt și ce văd.

E o idee simplă, dar pe care noi o uităm prea des, mai ales în această epocă a solipsismului de facebook. Realitatea e un construct pe care îl realizăm împreună. Inclusiv împreună cu cei ale căror păreri sunt divergente. De fapt, mai ales împreună cu ei. Pur și simplu este un compromis, așa cum copiii învață să facă compromisuri în jocurile cu tovarășii lor pentru a putea să meargă mai departe.

Și mai e o idee acolo: modul nostru ancestral de a trăi, mai vechi decât civilizația, decât orașele sau agricultura, mai vechi chiar decât îmblânzirea animalelor, este de a povesti. Trăim că să ne putem povesti celorlalți.

Și povestim în jurul focului de zeci de mii de ani. Limbajul s-a născut ca să putem povesti. Dacă uităm acest adevăr simplu, dacă folosim limbajul doar în scopul lui utilitarist, dacă nu reușim să ne deschidem în fața celorlalți, înseamnă că ne pierdem însăși umanitatea.

Aș putea să vă povestesc multe despre viața mea alături de Ursula. Despre modul în care m-a atins, tot atunci, în adolescență, The Disposessed – un roman despre două societăți, una capitalistă și una anarhist-socialistă. E minunat începutul romanului. Îmi aduc aminte că sună cam așa: „un zid definește două închisori, una în interiorul lui, dar și una în exteriorul lui.”

Despre felul minunat în care a tradus Tao Te Ching, un text clasic chinezesc atribuit lui Lao Zi. Atât de pur, cu cuvinte simple, fără misticisme și ascunzișuri.

Sau despre faptul că, la bătrânețe, când nu a mai putut să spună propriile povești, Ursula a ales că traducă în engleză poveștile altora. Cele ale Angélicai Gorodischer, o scriitoare argentiniană, căreia i-a tradus și promovat în engleză Kalpa Imperial. Și poveștile lui Gheorghe Săsărman, căruia i-a făcut onoarea de a-i traduce în engleză „Cuadratura cercului” (din variantă spaniolă). Ambele culegeri de povestiri sunt scrise în maniera lui Calvino, a lui Borges sau a „Celor care care pleacă din Omelas”. Mici viniete, mituri personale despre lumi posibile, cu valoare de simbol. Vi le recomand.

Sau despre ultima carte antumă. O culegere de posturi de pe blog, căci Ursula - la mai mult de 80 de ani - a devenit blogăriță. Nici nu se putea altfel de la cineva atât de viu. Scurte eseuri, scrise cu luciditate și lipsă de emfază, despre ce înseamnă să vezi lumea din locul acela unde luminița se stinge încet-încet, unde percepi mai degrabă strălucirea anilor care au trecut decât finalul previzibil. Sunt acolo niște diamante. Îmi aduc aminte acum despre descrierea ei făcută unui Crăciun în familie, la o casă de pe un deal. În care nepoții ei (sau poate chiar strănepoții) se mirau cum nu sunt invitați înăuntru și caii, căci și ei sunt un fel de oameni.

Cam asta a fost Ursula, sau cel puțin așa a fost pentru mine. „Dacă ne putem povesti unii altora, înseamnă ca suntem familie.”

Sunt multe de scris despre ea. Mi-e greu să îi spun „dânsa”. Cumva, o simt mai tânără decât mine.

Aș putea să vă povestesc despre Orsinia, de pildă. Care, btw, are și ceva din România, din Transilvania mai degrabă, fiind un tărâm ficțional din Europa Centrală, la granița imperiilor. Sau despre Earthsea (Pământșimare), marea cu insule ale vrăjitorilor.

Despre iubirea față de ideile japoneze. Despre wabi sabi – despre trecerea lucrurilor și despre valoarea pe care doar lucrurile trecătoare prin viață o au.

Sau despre dedicarea ei pentru feminism, ecologism și drepturile celor fără de putere.

Sau despre extraordinarele pagini în care apar pisicile ei. Dacă cineva înțelegea mintea pisicilor, atunci Ursula a fost acea persoană.

Vă las, însă, cu citatul ăsta:  

„Cred că ne-așteaptă vremuri grele, în care o să ne lipsească vocile scriitorilor care pot vedea alternative la modul în care trăim acum și care pot vedea dincolo de societatea noastră înspăimântată și tehnologiile ei obsesive, înspre alte feluri de a fi, și pot chiar să-și imagineze niște motive adevărate de speranță. O să avem nevoie de scriitori care să-și poată aduce aminte de libertate. Poeți, vizionari - realiștii unei realități mai ample.”

E un fragment din discursul de acceptare a National Book Foundation's Medal pentru contribuția deosebită la literatura americană, în 2014. Tot texul e aici, iar asta e înregistrarea video:

„O să avem nevoie de scriitori care să-și poată aduce aminte de libertate.”

Trăim într-o lume care se apropie de Omelas. În care putem să închidem ochii ușor la nedreptăți sau să le privim ca preț al satisfacțiilor personale. O lume în care libertatea e calea cea grea. De fapt, așa a fost întotdeauna.  

În lumea asta, avem nevoie de scriitori, acești înțelepți ai cetății, de fapt, care să ne spună: Există o cale. Este dificilă, este neclară, însă e dreaptă.  

Și știți ceva? Atâta timp cât noi putem să ne povestim unii altora pașii pe care-i facem pe calea asta, nici măcar nu e așa de dificilă și de neclară.

Și, vă rog mult, dacă ați pierdut 5 minute ca să ajungeți aici, chiar merită să vă luați câteva ore să o citiți sau sa o recitiți pe Ursula. Este omagiul adevărat pe care îl putem face cuiva care a știut să vadă și să povestească pentru noi despre realitatea mai amplă.

Zilele astea, Cătălin Teniță strânge bani pentru o cauză bună - „Toți copiii au dreptul la copilărie”. Dacă ați citit „Cei care pleacă din Omelas”, s-ar putea să vreți să-l ajutați :)