În copilăria petrecută în cartierul South Side din orașul Chicago, Michelle Obama - fosta Primă Doamnă a Americii - a învățat de la părinții săi, Fraser și Marian Robinson, să spună întotdeauna și fără teamă ceea ce gândește. Peste câțiva ani, în sălile de curs ale Universității Princeton, a descoperit cum e să fii singura femeie de culoare dintr-o încăpere. Mai târziu, în biroul elegant dintr-un zgârie-nori de sticlă unde lucra ca avocat corporatist – a cunoscut un student la drept pe nume Barack Obama ce i-a dat peste cap toate planurile.
În „Povestea mea”, carte lansată concomitent în peste 28 de țări, Michelle Obama descrie primii ani ai căsniciei sale, când încerca să găsească echilibrul între carieră și ascensiunea rapidă în politică a soțului ei. Ne dezvăluie detalii intime din discuțiile pe care le-au purtat înainte de candidatura lui Barack Obama la președinție și impresii despre rolul pe care ea l-a jucat în campania lui electorală. Michelle Obama ne oferă o poveste vie din culisele vieții ei, relatând secvențe neștiute despre lansarea istorică a familiei ei pe scena internațională, precum și din viața lor ca familie prezidențială, de-a lungul celor opt ani spectaculoși petrecuți la Casa Albă – în care și-a descoperit propria țară, iar America a descoperit-o pe ea.
În România, „Povestea mea” este publicată de Editura Litera. Traducerea din limba engleză îi aparține Corinei Hădăreanu.
Era fix zece seara când televiziunile au început să difuzeze imagini cu soțul meu zâmbind, anunțând că Barack Hussein Obama avea să fie al patruzeci și patrulea președinte al Statelor Unite. Am sărit toți în picioare și, instinctiv, am început să țipăm. Echipa de campanie a năvălit în cameră, la fel și soții Biden cu însoțitorii lor, fiecare dintre noi aruncându-se dintr-o îmbrățișare în alta. Era ireal. Mă simțeam ca și cum mi-aș fi părăsit corpul și pluteam deasupra, doar ca să văd reacțiile tuturor.
Reușise. Cu toții reușisem. Victoria care păruse aproape imposibilă era acum o certitudine. Acela a fost momentul în care am simțit că familia noastră fusese lansată ca un proiectil dintr-un tun într-un bizar univers subacvatic. Totul părea încetinit, fluid și ușor distorsionat, chiar și când ne mișcam rapid și cu gesturi sigure, ghidați de agenții Serviciului Secret spre un lift de marfă, apoi în afara hotelului, pe ușa din spate, și într-un SUV care ne aștepta. Am tras aer în piept când am ieșit afară? I-am mulțumit persoanei care ne-a deschis ușa? Zâmbeam? Nu mai știu. Era ca și cum aș fi încercat zadarnic, iar și iar, să găsesc drumul înapoi spre realitate. Presupun că mă simțeam așa și din cauza oboselii. Așa cum mă așteptasem, fusese o zi foarte lungă.
Vedeam năuceala și pe chipurile fiicelor mele. Le pregătisem pentru această parte a nopții, explicându-le că și dacă tata câștiga, și dacă pierdea, urma să mergem în parc, la o mare sărbătoare. Câteva minute mai târziu, alunecam într-o coloană escortată de poliție pe Lake Shore Drive, mergând în viteză spre sud, către parcul Grant. Făcusem drumul acela de sute de ori în viață, de la călătoriile cu autobuzul de la Whitney Young spre casă până la drumurile cu mașina la sala de gimnastică, înainte să se ivească zorile. Era orașul meu, pe care îl cunoșteam atât de bine, și, totuși, în noaptea aceea, îl simțeam diferit, transformat în ceva neobișnuit de tăcut. Era de parcă am fi fost suspendați în timp și în spațiu, ca într-un vis.
Malia se uita pe geamul mașinii, absorbind totul. „Tati“, a spus ea, cu un ton neliniștit. „Nu e nimeni pe stradă. Nu cred că vine cineva la sărbătoarea ta!“ Barack și cu mine ne-am uitat unul la celălalt și am început să râdem. Abia atunci ne-am dat seama că mașinile noastre erau singurele de pe șosea. Barack era de-acum președintele ales. Serviciul Secret golise drumul, închizând o porțiune întreagă din Lake Shore Drive și blocând fiecare intersecție de-a lungul drumului – o procedură standard pentru președinte, după cum aveam să aflăm în curând. Dar pentru noi era ceva nou. Totul era nou.
Mi-am pus brațul în jurul Maliei. „Oamenii sunt deja acolo, draga mea“, am lămurit-o eu. „Nu-ți face griji, ne așteaptă.“ Și chiar erau acolo. Peste 200.000 de oameni se înghesuiau în parc să ne vadă. Am auzit murmurul mulțimii când am ieșit din mașină și pe tot drumul spre corturile albe care fuseseră instalate la intrarea în parc, astfel încât să formeze un tunel până la scenă. O parte dintre membrii familiei și prietenii noștri ne așteptau acolo să ne felicite, doar că protocolul le impunea acum să stea dincolo de un cordon de catifea. Barack și-a pus brațul în jurul meu, ca și cum ar fi vrut să se asigure că eram încă acolo. După câteva minute, am urcat pe scenă, noi patru, eu ținând-o
de mână pe Malia, iar Barack, pe Sasha. Vedeam o mulțime de lucruri în același timp. Vedeam că în jurul scenei fusese ridicat un perete gros din sticlă antiglonț. Vedeam o mare nesfârșită de oameni, mulți dintre ei fluturând stegulețe cu steagul Americii.
Creierul meu era incapabil să proceseze tot ceea ce se întâmpla. Totul era grandios și copleșitor. Nu-mi amintesc mai nimic din discursul lui Barack din seara aceea. Sasha, Malia și cu mine îl priveam din lateralul scenei, protejat de scuturile din sticlă blindată, de orașul nostru și de sprijinul pe care il oferiseră peste 69 de milioane de voturi.
Ceea ce mi-a rămas întipărit în minte este tocmai această senzație, calmul neobișnuit din acea noapte neobișnuit de caldă de noiembrie, pe malul lacului, la Chicago. După atâtea luni cu mitinguri de campanie intense, cu mulțimi stârnite intenționat să izbucnească în urale, atmosfera din parcul Grant era diferită. Stăteam în fața unui număr impresionant de americani foarte bucuroși, dar, în mod evident, și plini de întrebări și de gânduri. Ceea ce auzeam era o liniște relativă. Parcă vedeam fiecare față din mulțime. În ochii multora erau lacrimi. Poate calmul acela a existat doar în închipuirea mea sau poate, la fel ca pentru noi toți, era vorba doar de ora târzie.
La urma urmei, era aproape miezul nopții. Și toți așteptaseră. Toți eram la sfârșitul unei lungi, foarte lungi așteptări.
„Sunt multe lucruri pe care încă nu le știu despre America, despre viață, despre ce ar putea să aducă viitorul. Dar mă cunosc pe mine însămi. Tatăl meu, Fraser, m‑a învățat să muncesc din greu, să zâmbesc des și să mă țin de cuvânt mereu. Mama mea, Marian, mi‑a arătat cum să judec singură lucrurile și cum să‑mi fac vocea auzită. Împreună, în apartamentul nostru înghesuit din sudul orașului Chicago, ei doi m‑au învățat să descopăr ceea ce e important în povestea noastră, în povestea mea, în marea poveste a țării noastre. Chiar dacă nu e totul frumos sau perfect. Chiar dacă este mai real decât ai vrea să fie. Povestea ta este tot ce ai, tot ce vei avea vreodată. Este ceva ce merită prețuit.” — Fragment din prefața cărții „Povestea mea”, de Michelle Obama
