În Irlanda anului 1859, o fată de 11 ani spune că de câteva luni trăiește fără hrană, doar cu mană cerească. În contextul de atunci, asta e neobișnuit, dar nu imposibil, existând un adevărat trend de fasting girls, tinere care pretindeau că trăiesc fără mâncare, doar pe baza credinței. Lib Wright, o infirmieră abia întoarsă din Războiul Crimeei, trebuie să descopere dacă Anna O̕Donnel minte sau spune adevărul. 

Emma Donoghue (autoarea romanului Camera) spune povestea cu suspans și creează o atmosferă încărcată de elemente gotice, reușinând să atingă și teme care țin de relația tensionată dintre englezi și irlandezi în acel moment istoric, Marea Foamete, începuturile profesiei de asistentă și tensiunile dintre religie și știință.

Romanul Minunea (tradus în română de Andrei Dósa și publicat în colecția Musai a editurii Art) a stat la baza scenariului filmului cu același nume din 2022, cu Florence Pugh în rolul principal. 

---

În visul ei, ca întotdeauna, bărbaţii strigau după tutun. Înfometaţi, nespălaţi, cu părul colcăind de păduchi, cu membrele distruse, cu puroi supurând prin bandaje, picurând pe niște perne tari, dar tot ce cereau era ceva cu care să-şi umple pipele. Bărbaţii îşi întindeau braţele către Lib în timp ce ea mătura salonul. Prin ferestrele crăpate pătrundea zăpada Crimeii, iar o uşă se izbea neîncetat…

— Domnişoară Wright!

— Aici, a bombănit Lib. 

— E patru şi un sfert, aţi cerut să fiţi trezită.

Aceasta era camera de deasupra prăvăliei de spirtoase, chiar în inima Irlandei. Aşadar, vocea care se auzea prin uşa crăpată era cea a lui Maggie Ryan. Lib îşi drese vocea. 

— Da.

Odată ce termină cu îmbrăcatul, scoase Însemnări privind îngrijirea bolnavilor şi o lăsă să se deschidă la întâmplare; degetul ei se opri asupra unui pasaj oarecare. (Ca acel joc de prezicere a viitorului cu ajutorul Bibliei pe care obişnuise să-l joace împreună cu sora ei în duminicile posomorâte.) Femeile, citi ea, erau adesea mai riguroase şi mai atente decât reprezentanţii sexului tare, ceea ce le permitea să evite greşelile de inadvertenţă.

Dar cu toată grija de care Lib dăduse dovadă ieri, tot nu reuşise să descopere încă mecanismul înșelătoriei, nu-i aşa? Sora Michael stătuse toată noaptea acolo; rezolvase ea oare enigma? Lib se cam îndoia de asta. Probabil că măicuţa stătuse acolo cu ochii pe jumătate închişi, jucându-se cu rozariul.

Ei bine, Lib refuza să se lase înşelată de o copilă de unsprezece ani. Astăzi va trebui să fie şi mai riguroasă şi atentă decât ieri, pentru a se arăta demnă de cele scrise în carte. Reciti acum frumoasele cuvinte ale domnişoarei N.: Domnişoarei Wright, care are cu adevărat chemarea de a fi infirmieră.

Cât de mult se temuse Lib de ea, şi nu doar la prima întâlnire. Fiecare cuvânt rostit de domnişoara N. răsuna ca de la un măreţ amvon. „N-aveţi nicio scuză“, le spusese ea proaspetelor ei recrute. „Munciţi din greu şi nu-i refuzaţi nimic Domnului. Faceţi-vă treaba în timp ce lumea clocotește. Nu vă plângeţi, nu disperaţi. Mai bine să te îneci în valuri decât să aştepţi degeaba la mal.“ 

În timpul unei întrevederi private, domnişoara N. făcuse o remarcă neobişnuită. „Ai un mare avantaj asupra multora dintre colegele dumitale infirmiere, domnişoară Wright: nu ai parte de dragoste. Eşti liberă.

Lib îşi privise atunci mâinile. Nelegată la cap. Suflet pustiu.

„Spune-mi, aşadar, eşti pregătită pentru această mare luptă? Eşti dispusă să te dedici trup şi suflet unei meserii pe care nimeni altcineva nu e în stare s-o facă?“

„Da“, spusese ea, „sunt dispusă.“

Încă mai era întuneric. Doar o lună în primul pătrar lumina drumul lui Lib de-a lungul singurei străzi a satului. O luă la dreapta pe uliță, trecând pe lângă pietrele funerare căzute într-o rână şi acoperite de muşchi. Noroc că nu credea nici măcar un pic în superstiţii. Dacă n-ar fi fost lumina lunii, n-ar fi nimerit în veci poteca abia vizibilă care ducea spre gospodăria O’Donnell, pentru că toate aceste bordeie arătau cam toate la fel. Era deja cinci fără un sfert când a bătut la uşă.

Niciun răspuns.

Lib n-ar fi vrut să bată mai tare ca să nu-i deranjeze pe membrii familiei. Din dreapta ei, dinspre uşa grajdului se strecura lumină. A, probabil că femeile mulgeau vitele. Câteva acorduri ale unui cântec; oare una dintre ele le cânta vacilor? De data aceasta nu era vorba de un imn, ci de un fel de baladă tânguitoare care lui Lib nu-i plăcuse niciodată.

Dar lumina Raiului îţi strălucea în ochi,
Mie mireasă să-mi fii,
Şi-un înger pretindea că eşti al lui 
Şi te luă din Lough Ree. 

Lib împinse uşa de la intrarea în bordei, iar partea de sus a acesteia se deschise.

În bucătăria pustie ardea focul. Ceva se agita într-un colţ – să fie un şobolan? Anul petrecut în detestabilele saloane de la Scutari o căliseră pe Lib în privinţa dăunătorilor. Orbecăi după încuietoare ca să deschidă partea de jos a uşii. Trecu pragul şi se aplecă ca să inspecteze partea de jos, cea zăbrelită, a bufetului.

Zări ochiul ca mărgeaua al unei găini. Din spatele primeia, vreo zece alte păsări începură să dea glas unei nemulţumiri subţiri. Lib presupuse că fuseseră închise în casă pentru a le apăra de vulpi.

Descoperi un ou proaspăt făcut. Îi trecu prin cap că s-ar putea ca Anna O’Donnell să le soarbă în timpul nopţii şi să le mănânce cojile, fără să lase vreo urmă.

Făcând un pas în spate, Lib aproape că se împiedică de ceva alb. O farfurioară a cărei margine ieşea de sub bufet. Cum era posibil ca slujnica să fie atât de neglijentă? Când Lib o ridică, pe mâini i se vărsă un lichid, udându-i mâneca. Scoase un şuierat şi duse farfuria până la masă.

Abia atunci băgă de seamă. Îşi atinse mâna udă cu limba: gust de lapte. Aşadar, într-atât de simplă era marea înşelătorie? Copila n-avea de ce să caute ouăle, din moment ce îi era pregătită o farfurioară cu lapte din care să lipăie în întuneric asemenea unui câine.

Lib simţi mai mult dezamăgire decât triumf. Ca să dai aşa ceva în vileag nu era nevoie de o infirmieră cu pregătire. Părea că treaba ei aici se încheiase deja şi că până la răsăritul soarelui avea să se afle deja în brișcă, în drum spre gară.

Uşa se deschise, iar Lib se răsuci ca şi cum ea ar fi fost cea care avea ceva de ascuns. 

— Doamnă O’Donnell.

Femeia irlandeză confundă tonul acuzator cu cel obişnuit pentru salut.

— Bună dimineaţa, domnişoară Wright, sper c-aţi apucat să trageţi un pui de somn.

În spatele ei se afla Kitty, cu umerii ei înguşti traşi în jos de două găleţi. 

Lib ridică în aer farfurioara şi observă că era ciobită în două locuri. 

— Cineva din casa asta ascunde lapte sub bufet. 

Rosaleen O’Donnell îşi desfăcu buzele într-un început de râs mut. 

— Nu pot decât să presupun că fiica dumneavoastră iese pe furiş ca să-l bea.

— Păi atunci, presupuneți prea mult. În ce gospodărie din ţinutul ăsta ați văzut dumneavoastră să nu fie o farfurie de lapte lăsată afară pe timpul nopţii? 

— Pentru ăia mici, spuse Kitty cu o jumătate de zâmbet, ca şi cum s-ar fi minunat de ignoranţa englezoaicei. Altfel, s-ar supăra şi-ar isca ceartă. 

— Vă așteptați să cred că laptele ăsta e pentru spiriduşi?

Rosaleen O’Donnell îşi încrucişă braţele osoase pe piept. 

— Puteţi să credeți ce vreți sau puteţi să nu credeți nimic, doamnă. Să laşi o ţâră de lapte afară nu face rău nimănui.

Mintea lui Lib lucra cu fervoare. Atât servitoarea, cât şi stăpâna casei puteau fi într-adevăr suficient de credule încât să fie convinse că acela era motivul pentru care laptele se afla sub bufet, dar asta nu însemna că Anna O’Donnell nu sorbea din farfuria spiriduşilor de patru luni încoace.

Kitty se aplecă să deschidă bufetul. 

— Afară cu voi. N-are iarba destui melci? 

Uşui găinile spre uşă scuturându-și fustele.

Uşa dormitorului se deschise şi măicuţa aruncă o privire în bucătărie. În felul ei șoptit, zise: 

— S-a întâmplat ceva?

— Nici vorbă, spuse Lib, care nu avea de gând să-i explice suspiciunile pe care le avea. Cum aţi petrecut noaptea?

— Paşnic, slavă Domnului.

Ceea ce probabil însemna că sora Michael nu o prinsese încă pe copilă mâncând. Dar cât de mult a încercat oare, dată fiind încrederea ei în căile misterioase ale Domnului? Oare măicuţa avea să-i fie de vreun ajutor lui Lib, sau avea să fie doar o piedică?

Doamna O’Donnell dădu acum la o parte ceaunul de fier de pe foc. Cu mătura în mână, Kitty curăţă bufetul de găinaţul verzui al orătăniilor.

Măicuţa dispăru la loc în dormitor, lăsând uşa întredeschisă.

Lib tocmai îşi desfăcea pelerina, când, din curtea gospodăriei, Malachy O’Donnell apăru cu un braţ de turbă.

— Domnişoară Wright.

Aruncă bucăţile lângă şemineu şi apoi se întoarse din nou spre ieşire.

Lib îşi aduse aminte să întrebe:

— Aveţi cumva pe aici un cântar cu platformă cu care s-o cântăresc pe Anna?

— Ă, îmi pare rău, dar n-avem.

— Atunci cum vă cântăriţi animalele?

Bărbatul îşi scărpină nasul ce bătea în purpuriu.

— Din ochi, presupun.

Din cameră se auzi o voce de copil. 

— S-a şi trezit? întrebă tatăl cu faţa îndreptată către lumină.

Doamna O’Donnell trecu prin spatele lui şi se duse în camera fiicei ei, tocmai când sora Michael ieşea, cu geanta în mână.

Lib intenţionă s-o urmeze pe mamă, dar tatăl îşi ridică mâna. 

— Mai aveaţi o, ă, întrebare.

— Da?

Ar fi trebuit deja să fie lângă copilă ca să nu existe niciun moment liber între cele două schimburi. Dar consideră că era imposibil să plece în mijlocul unei conversaţii. 

— Legat de pereţi, mi-a zis Kitty c-aţi vrut să într¬baţi ceva.

— Pereţii, da. 

— E şi ceva bălegar amestecat cu noroiul. Şi buruieni şi păr, să-i ţină împreună, spuse Malachy O’Donnell. 

— Păr, chiar așa?

Privirea lui Lib alunecă spre dormitor. E posibil ca acest ins aparent candid să fie o momeală? E posibil ca nevasta lui să fi ascuns în palmă ceva din oala de pe foc înainte să intre în grabă să-și salute fiica? 

— Şi sânge şi un strop de zer, adăugă el. 

Lib se holbă la el. Sânge şi zer – turnate parcă pe un altar primitiv.

Când ajunse în sfârşit în dormitor, o găsi pe Rosa¬leen O’Donnell stând pe acel pat mic, iar pe Anna în genunchi lângă mama ei. Trecuse suficient de mult timp ca fata să fi avut ocazia să înfulece câteva clătite. Lib se blestemă pentru politeţea care o făcuse să stea la sporovăieli cu țăranul. Şi o blestemă şi pe măicuţă pentru c-o ştersese atât de repede; ţinând cont că Lib stătuse la toate rugăciunile cu o seară înainte, oare sora Michael n-ar fi putut să mai întârzie un minut în dimineaţa aceea? Cu toate că nu aveau voie să facă schimb de impresii despre fată, măicuţa ar fi trebuit, fără doar şi poate, să-i furnizeze lui Lib – infirmiera mai experimentată dintre cele două – un raport privind întâmplările relevante petrecute în timpul schimbului de noapte.

Vocea Annei era joasă, dar limpede, nu părea să fi înfulecat mâncare cu o clipă în urmă.

— Dragostea-i a mea, iar eu sunt a Lui, în mine sălăşluieşte El, întru El trăiesc. 

Asta suna a poezie, dar ştiind-o pe copilă, trebuie să fi fost din Biblie.

Mama nu se ruga, doar dădea din cap, asemenea unui admirator ce stă în balcon.

— Doamnă O’Donnell, spuse Lib.

Rosaleen O’Donnell îşi duse un deget în dreptul buzelor uscate. 

— N-ar trebui să fiţi aici, spuse Lib.

Imagine de deschidere din filmul The Wonder, bazat pe cartea Emmei Donoghue.