Atenție! Acest articol este o ficțiune științifică. Nu este recomandat persoanelor sensibile: poate provoca atacuri de panică. (n. trad.).
Suni un prieten și stabiliți să luați prânzul împreună. Afară e neobișnuit de cald pentru perioada asta a anului, așa că alegi un loc cu terasă, care pare să fie mai sigur. Ca de obicei, îți iei toate măsurile rezonabile de precauție. Folosești dezinfectant de mâini, te așezi la o distanță semnificativă față de ceilalți clienți și încerci să nu-ți atingi fața, deși asta-i ceva mai greu. O parte din tine suspectează că toată treaba asta s-ar putea să fie exagerată.
Ce nu știi tu e că, în urmă cu zece zile, tatăl prietenului tău a fost invitat de partenerul lui de afaceri la Clubul Universității, unde a contractat noul coronavirus de la soția unui investitor în criptomonede. Trei zile mai târziu, a tușit în palmă înainte să deschidă ușa apartamentului pentru a-și primi fiul în casă. O linguriță de salivă a pacienților COVID-19 poate să găzduiască jumătate de trilion de particule de virus, iar o simplă tuse le poate răspândi prin atmosferă ca pe o ceață difuză. Când prietenul tău a intrat pe ușă, a tras aer în piept, iar 32.456 de particule de virus s-au așternut pe mucoasa gurii și a gâtului său.
Virusul i s-a tot multiplicat în corp de atunci. Când vorbește, respirația lui trece peste căptușeala umedă a faringelui și creează picături minuscule din mucusul virusat care plutesc deasupra mesei voastre. Unele se așază pe mâncarea încă neatinsă din farfuria ta, unele se depun pe degetele tale, altele sunt inhalate în sinusurile nazale sau ajung în gâtul tău. Până întinzi mâna să vă salutați la despărțire, corpul tău găzduiește 43.654 de particule de virus. Până la finalul strângerii de mână, numărul lor a crescut la 312.405.
Una dintre picături este aspirată prin canalele ramificate ale plămânilor tăi și se așază pe suprafața lor caldă și umedă, iar particulele de virus se depun pe mucusul care îmbracă țesutul. Fiecare particulă este rotundă și foarte mică; dacă ai mări la microscop un fir de păr până la dimensiunea unui teren de fotbal, atunci o particulă de virus ar avea cam zece centimetri. Membrana exterioară a virusului este compusă dintr-un strat uleios în care sunt integrate molecule zimțate numite proteine spike (cunoscute în termeni de specialitate și drept „spicule glicoproteinice S” sau, mai simplu, „proteine S”). Acestea ies în afară ca protuberanțele unei mingi de jucărie pentru căței. În mijlocul acestei particule de virus se află o șuviță spiralată de ARN, materialul genetic al virusului. Încărcătura lui utilă.
În timp ce virusul alunecă prin mucusul plămânului, se lovește de una dintre celulele care îmbracă suprafața acestuia. Celula este considerabil mai mare decât virusul; la scara unui teren de fotbal, are vreo 8 metri lungime. Un miliard de ani de evoluție au echipat-o să facă față atacatorilor. Însă are o vulnerabilitate — o intrare secretă. De pe suprafața sa iese în afară o bucată de proteină numită enzima de conversie a angiotensinei 2 (sau receptorul ECA2). În mod normal, această moleculă joacă un rol în modularea activității hormonale din corp. Astăzi, ea va servi drept ancoră pentru coronavirus.
În momentul în care proteina S se lovește de suprafața celulei pulmonare, forma sa se potrivește atât de bine cu cea a ECA2, încât se lipește de ea ca un adeziv. Membrana virusului fuzionează apoi cu membrana celulei, vărsând conținutul ARN în interiorul celulei pulmonare. Virusul e înăuntru.
ARN-ul viral se pune pe treabă. Celula are propriul ei material genetic, ADN, care produce fragmente din ea însăși, copiate sub formă de ARN. Acestea sunt replicate continuu și trimise în corpul principal al celulei, unde dau instrucțiuni despre cum să se producă proteinele care execută toate funcțiile ei. E ca în atelierul lui Moș Crăciun, unde elfii produc conștiincios jucării după cum le dictează Moșul. Aici, complexe de ARN și proteine numite ribozomi joacă rolul elfilor.
Imediat ce ARN-ul viral întâlnește un ribozom, acel ribozom începe să-l citească și să producă proteine virale. Aceste proteine ajută apoi ARN-ul viral să se replice, iar aceste copii deturnează apoi și mai mulți ribozomi ai celulei. Alte proteine virale împiedică celula să se apere. În scurt timp, funcționarea normală a celulei este copleșită de solicitările ARN-ului viral, pe măsură ce propria ei energie și mecanismele implicate sunt ocupate să construiască nenumărate copii ale componentelor virale.
Odată construite, aceste componente sunt transferate pe un fel de bandă rulantă celulară către suprafața celulei. Membrana virusului și proteinele S se înfășoară în jurul lanțurilor de ARN — și o nouă particulă e gata. Acestea se adună în bule interne, numite vezicule, care se mișcă spre suprafață, sparg membrana și eliberează noi particule de virus în corpul tău cu zecile și sutele de mii.
Între timp, proteinele S care nu au fost încorporate în virusuri noi se fixează direct în membrana celulei gazdă și se agață astfel de suprafața unei celule adiacente, ca o corabie de pirați care se prind de un vas comercial neajutorat. Cele două celule se contopesc și o întreagă turmă de ARN viral năvălește în noua celulă gazdă.
Peste tot în plămânii, gâtul și gura ta scena se repetă din nou și din nou, pe măsură ce celulă după celulă e penetrată și deturnată. Presupunând că virusul se comportă ca ruda lui, SARS, fiecare generație nouă de infecție ia naștere în circa o zi și poate multiplica virusul de milioane de ori. Virusul astfel replicat se varsă în mucus, invadează fluxul sanguin și curge prin sistemul digestiv.
Tu nu simți nimic din toate astea. De fapt, încă te simți foarte bine. Dacă ar fi să te plângi de ceva, e că te plictisești. Ai fost un cetățean responsabil, ai stat acasă, ai păstrat distanța socială și, după două zile în care te-ai uitat la toată seria Fast & Furious, decizi că sănătatea ta mentală e în pericol dacă nu ieși pe afară.
Suni o fostă prietenă și ea acceptă să vă vedeți la o plimbare pe malul râului. Speri că perioada asta apocaliptică ar putea aprinde dorința pentru o după-amiază de nebunii, dar masca pe care o poartă îți taie pofta. Pe lângă asta, îți spune că s-a hotărât să se mute cu un tip pe care l-a cunoscut la un curs de dezvoltare personală. Nici nu știai că îi plac cursurile de dezvoltare personală. Te îmbrățișează călduros la despărțire, tu îi spui că te bucuri că v-ați văzut, dar pleci cam dezumflat. Ce nu știe ea este că ai fost la baie cu o oră înainte și nu te-ai spălat pe mâini după. Urma invizibilă de fecale pe care o lași pe mâneca gecii ei conține 893.405 de particule ale virusului. Patruzeci și șapte de secunde după ce ajunge acasă, o să-și pună geaca în cuier și apoi o să se scarpine la baza nasului chiar înainte să se spele pe mâini. În acel moment, 9.404 de particule virale o să-i ajungă pe față. În cinci zile, o ambulanță o s-o ducă la spital.
La fel ca niște fabrici înghițite de privatizare, vândute pe bucăți și apoi date la fier vechi, celulele tale infectate vomită particule de virus până se epuizează și mor. Pe măsură ce fragmente de celule dezintegrate se răspândesc prin sânge, sistemul tău imunitar simte în sfârșit că ceva nu e în regulă. Leucocitele detectează fragmente de celule moarte și eliberează substanțe chimice numite citokine, care trag semnale de alarmă, activând alte părți ale sistemului imunitar ca să intre în acțiune. Când celulele imunitare detectează o celulă care a fost infectată, o atacă și o distrug. Microscopice bătălii de la Mărăști-Mărășești-Oituz fac ravagii în corp, în timp ce sistemul tău imunitar își îndreaptă piesele grele de artilerie atât asupra inamicilor, cât și asupra propriilor trupe. Pe măsură ce carnagiul crește în dimensiuni, temperatura corpului se ridică și zona infectată se inflamează.
Două zile mai târziu, te așezi la masă și-ți dai seama că doar gândul la mâncare îți face greață. Te pui în pat și dormi câteva ore. Când te trezești, realizezi că te simți și mai rău. Ai o apăsare în piept și o tuse uscată care nu se mai oprește. Te întrebi: oare așa se simte? Scormonești în zadar prin cutia cu medicamente și, într-un final, găsești un termometru prin fundul dulapului cu așternuturi. Îl ții la subraț un minut și apoi citești rezultatul: 38,8. Nasol, te gândești, și te târăști înapoi în pat. Îți spui singur că ar putea fi doar o gripă obișnuită și, chiar dac-ar fi să se-ntâmple ce-i mai rău, ești încă tânăr și, de altfel, destul de sănătos. Nu ești în categoria de mare risc.
Desigur, ai dreptate într-un fel. Pentru cei mai mulți oameni infectați cu coronavirus, asta e tot ce se întâmplă. După ce stau un pic la pat, își revin. Dar, din motive pe care oamenii de știință încă nu le înțeleg, cam 20% dintre cei infectați ajung grav bolnavi. În ciuda relativei tale tinereți, tu ești unul dintre ei.
După patru zile de febră violentă și dureri în tot corpul, îți dai seama că ești mai bolnav decât ai fost vreodată. O tuse seacă te zguduie atât de tare că te doare spatele. Te lupți pentru fiecare respirație, dar reușești să comanzi un Uber și pornești către cea mai apropiată cameră de urgență. (Lași 376.345.090 particule de virus mânjite pe diferite suprafețe ale taxiului și încă 323.443.865 care plutesc în aerosolii din mașină.)
La Urgențe, ești examinat și trimis într-o secție de izolare. În timp ce doctorii așteaptă rezultatul testului de coronavirus, îți fac o radiografie pulmonară care arată opacități caracteristice de tip „geam mat”, puncte neclare cauzate de lichidul acumulat în locurile unde lupta sistemului imunitar este cea mai intensă. Nu doar că ai COVID-19, infecția a dus la un fel de pneumonie puternică și periculoasă numită Sindrom de Detresă Respiratorie Acută (sau SDRA).
Cum toate paturile din saloane sunt deja ocupate de cei care suferă de COVID-19, primești un pat pliabil pe hol, alături de alți cinci pacienți. Doctorii îți pun o perfuzie pentru a-ți hrăni corpul cu nutrienți și lichide, pe lângă medicamentele antivirale. La mai puțin de o zi de când ai ajuns, starea ta se deteriorează. Frecvența cardiacă îți scade la 50 de bătăi pe minut. Vomiți câteva zile și începi să ai halucinații. Când un pacient din salonul alăturat moare, doctorii îți aduc ție ventilatorul lui și te conectează la el. Până când asistenta îți bagă tubul endotraheal pe gât, tu mai ești doar pe jumătate conștient de senzația că îți șerpuiește tot mai adânc spre plămâni. Nu faci decât să zaci în timp ce asistenta îți lipește tubul de gură, ca să nu alunece afară.
Ești în colaps. Sistemul tău imunitar a lansat o „furtună de citokine” — o suprasolicitare atât de intensă încât nu se mai luptă doar cu infecția virală, ci și cu celulele propriului corp. Leucocitele îți invadează plămânii și îi distrug țesuturile. Lichidul umple alveolele pulmonare minuscule, care în mod normal permit sângelui să absoarbă oxigen. Te îneci, efectiv, chiar și cu ventilatorul care pompează aer oxigenat în plămânii tăi.
Și asta nu e partea cea mai rea. Intensitatea răspunsului tău imunitar este atât de puternică încât, în timpul asaltului, organele din tot corpul tău încep să cedeze, un proces cunoscut drept Sindromul de Disfuncție Multiplă de Organ (SDMO). Când ficatul tău cedează, nu mai poate să elimine toxinele din sânge, așa că doctorii se grăbesc să te conecteze la un aparat de dializă care funcționează non-stop. Lipsite de oxigen, celulele creierului tău încep să moară.
Te zbați între viață și moarte. Acum, că ai intrat în SDMO, șansele tale de supraviețuire sunt 50-50 sau mai mici. Cum pandemia a pus presiune pe resursele spitalului peste capacități, perspectiva ta e și mai sumbră.
Întins în patul tău pliabil, abia dacă mai auzi cum doctorii te cuplează la un aparat de oxigenare extracorporală arterio-venoasă (ECMO). Acesta va prelua funcțiile inimii și ale plămânilor tăi, în speranța că te va ține în viață până când corpul tău își va putea regăsi echilibrul.
Apoi, ești inundat de o senzație copleșitoare de calm. Simți că ai atins nadirul luptei tale. Pericolul cel mai mare a trecut. Odată ce atacul viral va fi fost învins, sistemul tău imunitar se va retrage și vei începe călătoria înceată și dureroasă către recuperarea completă. Câteva săptămâni mai târziu, doctorii îți vor scoate tubul din gât și vor îndepărta ventilatorul. Pofta ta de mâncare va reveni, la fel și culoarea din obraji, iar într-o dimineață de vară vei ieși în aerul proaspăt și-ți vei chema un taxi spre casă. Ceva mai târziu, vei întâlni fata care-ți va deveni soție și vei avea trei copii, doi dintre ei vor avea la rândul lor copii, care te vor vizita la casa ta de la țară.
Asta e ceea ce mintea ta își spune singură, oricum, în timp ce ultimele celule ale cortexului tău cerebral explodează în unde luminoase, ca o ploaie de stele într-o noapte senină. În salonul de izolare, EKG-ul tău capătă un ton prelung. Doctorii iau ventilatorul și îl duc unui pacient care a ajuns în dimineața asta. În dosarele oficiale ale pandemiei COVID-19, vei fi înregistrat ca victima nr. 592.
Traducerea și adaptarea: Anamaria Laura Trică & Cristian Neagoe. Articolul original a apărut în publicația New York Magazine (Intelligencer).
Foto: Shutterstock
