Ca în fiecare an, Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS), ediția a 31-a (21 – 30 iunie), a avut un program eclectic și bogat, presărat cu staruri – John Malkovici, Isabelle Adjani, Jan Fabre (asupra căruia voi reveni mai jos) – dar, pentru mine, atracția în acest an a fost regizoarea germană Susanne Kennedy, prezentă cu spectacolul Angela (o buclă în timp) / Angela (a strange loop).
Kennedy este una dintre cele mai inovatoare regizoare europene, cu producții care explorează omul / umanitatea în relație cu universul virtual tot mai acaparator, această supratemă regăsindu-se în estetica spectacolelor sale multimedia, o combinație de video și teatru live sudate într-o asemenea măsură încât devine dificil de separat ce e real de ceea ce e înregistrat. Și asta pentru că vocile actorilor sunt, de regulă, preînregistrate, jocul este robotic, detașat (nici vorbă de distanțarea brechtiană, aici se practică mecanizarea expresiei), scenariul include replici repetitive, personajele au alter ego-uri virtuale, creațiile digitale au amploarea și calitatea tehnică a jocurilor video (Kennedy colaborează constant cu artistul vizual Markus Selg, coautor al spectacolelor sale și creator al scenografiei, inclusiv cea digitală).
Ceea ce rezultă este un spectacol cu o narațiune în logica visului, mai degrabă un coșmar, cu o minimă acțiune (personaje care intră și ies din scenă, fără a exista însă o acțiune convențională), un scenariu cu afinități lirice, având forma unui poem. Kennedy creează un univers coerent, cu propriile sale reguli, bazat pe repetiție, mecanicitate, detașare, pe care îl arată publicului, fără însă să îl invite să i se alăture. Distanța dintre spectacol și spectator o reface pe cea dintre lumea virtuală și om: deși ne poate captura mental, noi nu trăim complet în mediul digital, corpul nostru rămâne în planul fizic.
Angela (o buclă în timp) face parte dintr-o serie de spectacole create de Kennedy, împreună cu Women in Trouble și Jessica, an incarnation, ambele produse la Volksbühne Berlin.
Angela (Ixchel Mendoza Hernández) este o tânără creatoare de conținut video (tik tok-ăriță / youtuberă) care se filmează zilnic în camera ei, expunându-și rutina banală până când este diagnosticată cu o boală autoimună (nenumită) care duce la degradarea ei fizică. În cea mai mare parte din timp, Angela își contemplă singură dezintegrarea, rareori fiind vizitată de iubitul ei, Brad (Dominic Santia), de prietena ei, Susie (Tarren Johnson) și de mama ei (Suzan Boogaerdt). Mai mult, Angela nu iese niciodată din camera ei, universul ei fizic fiind augmentat în plan digital prin postările zilnice pe internet. Iar digitalul este spectaculos vizual într-o logică diferită de banala ilustrare / reflectare / detaliere a jocului scenic prin video / filmare în timp real, așa cum se practică de regulă în spectacole.
Markus Selg folosește pentru decor lumini albastre și un verde-lime fluorescent pentru uși și fundaluri, care devin ecrane de proiecții, ceea ce blurează granița dintre realitate și digital, unele elemente aparent reale dovedindu-se virtuale – de exemplu, bucătăria în care Angela petrece mult timp, deși nu gătește, și care mi-a amintit de spectacolul lui Kornel Mundruczo, Parallax, este virtuală. Decorul este redus în plan fizic la masă, scaune simple și o saltea, în timp ce planul digital este un colaj cu benzi de știri pe care curg diferite informații despre spectacol, susceptibile a trimite spectatorul pe piste false (vezi începutul, care informează că povestea este „reală”, dar și cu un insistent „EXIT” care rulează în buclă), ecrane pe care apar diverse imagini, în special un urs polar (sau motan sau așa ceva) vorbitor, o dublură animată a jucăriei de pluș a Angelei, și un fundal pe care sunt proiectate imagini de realitate alternativă, care aduc cu jocurile video (o pădure în flăcări, un ponton care nu duce nicăieri sau cu peisaje artificiale create prin grafică video).
În lipsa unei narațiuni convenționale, spectacolul este încarcat cu informații, uneori contradictorii sau în contradicție cu ceea ce se vede pe scenă. Care este adevărul într-o lume postumană, invadată și definită de tehnologie? Vocile actorilor sunt preînregistrate și ei mimează cu precizie vorbirea. Figurile lor sunt impasibile, vidate de emoție chiar și când vobesc despre emoții (precum îngrijorarea celorlalte personaje pentru starea Angelei). „Povestea este reală”, dar ursul animat insistă că ceea ce vedem este teatru, chiar dacă nu unul așa cum suntem obișnuiți (deși aș zice că Kennedy lucrează cu teorii vechi și aplică biomecanica lui Meyerhold actualizată, de la interpretarea realității ca antiteză a realismului la logica visului și hibridizarea artisticului cu tehnologia).
Brad mușcă dintr-un măr și spune că e de plastic, dar mai târziu îl mânâncă, contestând astfel enunțul anterior. Nu este vorba doar de ce este real și ce nu, ci și de cum și cine definește realul. Și nu este vorba nici de cronologie în timp, căci granițele sunt blurate între prezent, trecut și viitor, dar și între mediul digital și cel analog, între viață și moarte. Există o puternică senzație de bidimensionalitate, ca și cum lumea Angelei nu ar avea adâncime, ar fi doar o interfață (pentru ce?). Universul sonor creat de Richard Alexander amplifică sunetele actorilor (de exemplu, mușcătura de măr a lui Brad), adaugă scrâșnituri, sunete metalice etc. în straturi suprapuse.
Cum nu suntem într-o logică realistă, nu există nici relații între personaje și nici o construcție realistă a lor. De exemplu, raportul de vârstă între Angela și mama ei nu se susține realist, cele două actrițe par a fi de aceeași vârstă. Există în spectacol un moment al nașterii, Angela naște pe gură „un copil” (în logica postumanului, acesta nu este o ființă). Un fel de înger păzitor asexuat (Diamanda La Berge Dramm) o veghează și îi cântă la vioară Angelei pe măsură ce corpul său se dezintegrează până la disoluție. Rolul său pare să aibă o componentă ritualică, cu tușe funebre – o bună parte din spectacol, el / ea este așezat/ă lângă un fals foc de tabără și cântă. Cu mare economie de mișcare (în bună parte, el/ea nu se mișcă), această creatură este un personaj hibrid, la jumătatea distanței dintre celest și digital.
În ciuda prezenței sale fizice pe scenă, personajul pare ieșit dintr-un joc video, fascinează și obsedează deopotrivă. În timp ce Angela dispare în propriul apartament – trupul ei devine spasmodic și camera, ca o piele, vibrează odată cu el, luminile pâlpâie, sunetul se dezarticulează, imaginile pe care le-am crezut reale se dovedesc digitale, inclusiv niște statuete brâncușiene la intersecția dintre „Cumințenia pământului” și „Sărutul” –, imaginația ei digitală devine luxuriantă, peisaje digitale sumbre, apăsătoare, chiar apocaliptice se succed în fundal. Întregul univers scenic este definit de ecrane, cu lumini și culori produse de LED-uri. Când la final luminile se sting brusc, ecranul telefonului mobil al Angelei rămâne aprins. Viața se termină în universul fizic, nu și în cel digital.
Și totuși, despre ce este vorba în acest spectacol? „Doar mor, asta-i tot”, zice Angela. Dacă informațiile, scrise, orale, vizuale din spectacol sunt căi alunecoase pe care adevărul se contorsionează, atunci care este valoarea de adevăr a acestei replici? Viața și moartea Angelei transmise virtual ridică întrebarea cum se vede / este văzută o femeie în mediul online? Iar bucla din titlu este în strânsă conexiune cu repetitivitatea, mecanicitatea și banalitatea existențială a Angelei (somn, internet, boală, vindecare, naștere, moarte). Viața este o arhivă de secvențe repetitive, iar Angela este ea însăși o secvență din umanitate.
Susanne Kennedy este una dintre cele mai profunde analiste ale dependenței umane de tehnologie și a capturării omului de către rețelele sociale. Abisurile spre care ne poartă spectacolele ei sunt mai aproape de realitate decât lasă să se vadă limbajul scenic non-narativ, non-convențional și non-logic. Dar dacă încetezi să filtrezi spectacolele lui Kennedy prin logica standard, ele se pot revela ca emoționante (chiar așa) poeme futuriste coșmarești.
***
Cu piesa sa, Carpații ca niște pete pe pielea mea, premiată cu premiul Retzhofer în 2019 și cu premiul Nestroy în 2023, Thomas Perle, dramaturg născut în Vișeu de Sus, emigrat la 4 ani în Germania și stabilit astăzi în Austria, face o incursiune în istoria seculară a unei localități maramureșene din Munții Carpați, clădită de emigranți austrieci și care a traversat timpul sub diferite stăpâniri, de la Imperiul Habsburgic la România Mare, de la Ungaria Hortystă la România comunistă. Populația diversă etnic, germani, austrieci, evrei, români, unguri, slavi, se așează în relații în care ierarhizarea urmează regimul politic al momentului (în funcție de grupul etnic de la conducere), stabilindu-se discriminări „tolerabile” (pentru bunica cu origini germane, căsătoria cu un român sau ungur era inacceptabilă, iar germanii erau cu toți „hitleriști”, deci tot indezirabili) și intolerabile (antisemitismul din Al Doilea Război Mondial). Conviețuirea atâtor etnii, cu amestecarea lor naturală, se realizează pașnic, dincolo de umorile personale, până în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când se produce fractura între ele.
Unul dintre lucrurile interesante aici este faptul că personajele vorbesc în mai multe limbi, „trilingvismul” (germană, maghiară, română, fiecare cu diferite dialecte) fiind o marcă a comunității. Nu aș risca să numesc exact dialectele folosite de Thomas Perle, unele dispărute astăzi (combinații de germană cu idiș, variante de germană vorbită în diferite regiuni din Austria etc.), dar prezența lor în text ca etalare a multiculturalității locale are un revers în prezent, când nepoata traduce în germana actuală dialectul german vorbit de bunică și maghiara mătușii. Cei care au fost cândva fundamentul unei așezări devin astăzi minoritatea, cei diferiți și asta se simte atunci când germana cu accent străin a nepoatei o izolează în Germania de astăzi ca pe o străină, peiorativ identificată ca est-europeană (replica ce dă titlul piesei îi aparține acestui personaj). De aici, cei emigrați în Germania înfrumusețează nostalgic locurile de origine în amintiri, unde războaiele și comunismul se diluează în memorie în favoarea senzației de apartenență, pierdută în noua patrie. Nu mi-e clar dacă apartenența după care tânjesc este a locului natal sau a poziției de putere pe care o aveau acolo. Și tot această nostalgie după rădăcini poate avea și consecințe neașteptate precum decizia mătușii, rezidentă astăzi în Ungaria, de a vota un politician populist, Viktor Orbán, care hrănește iluzia unei Ungarii mari.
Thomas Perle formatează istoria unui spațiu prin prisma oamenilor, dar și a naturii. În producția de la Burgtheater Viena, regizată de Mira Stadler, muntele și pădurea sunt antropomorfizate și apar în copertele spectacolului, cu reflecții asupra relației lor cu oamenii, văzuți ca o „ciumă”. Aș zice că pasiunea românilor pentru defrișări susține și acum această caracterizare, deși în spectacol, ea este atenuată, lăsând să se întrevadă o posibilă reconectare între om și natură. Perle folosește în text elemente din istoria familiei personale, pe care le topește în ficțiune, depersonalizându-le.
Spetacolul este documentat, dar nu urmează rigorile realismului. Povestea locului este spusă prin povestea a trei generații de femei, bunica și sora ei, născute în Regatul României, fiica, născută în Republica Populară Română, și nepoata, născută în Republica Socialistă România, cu flash-back-uri în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Indiferent de etnie, română, maghiară sau germană, de momentul și locul emigrării, personajele păstrează o conexiune cu locul de origine ca „acasă”. Spectacolul are o structură simplă, între copertele deja amintite, scenele se succed în semiîntuneric, cu un fundal de diapozitive cu imagini vechi, un univers al memoriei, în care prezentul se raportează tot timpul la trecut. Trei actrițe, Alexandra Henkel, bunica, Stefanie Dvorak, fiica și mătușa, și Lena Kalisch, nepoata, susțin această construcție performativă printr-o atenție fină la detalii, ton și la manevrarea recuzitei și a elementelor de costum care marchează timpul și spațiul. Dar calitatea esențială a spectacolului este textul, Thomas Perle fiind nu doar un abil jongleur cu limbajul, ci și un dramaturg care operează la intersecția perspectivelor est și vest-europene asupra istoriei comune.
***
Not once. este o instalație multimedia creată de Jan Fabre cu Mihail Barîșnikov despre corpul uman, investigat liric în 11 episoade („camere”), cu ecranul divizat astfel încât imaginea dublă a performerului arată perspective diferite. Reflecție asupra corpului și îmbătrânirii lui, asupra dansului în relație cu corpul degradabil, asupra expunerii publice și a nevoii de a fi privit, instalația se bazează pe forța performativă și carisma lui Barîșnikov, un artist capabil de auto-expunere, auto-reflecție și auto-vulnerabilizare. Altfel, imaginile cu chipul său dat cu o cremă albă care se cojește și încadrat de pene, tot albe, care se derulează cu foarte mici variațiuni timp de o oră și 10 minute eșuează rapid în monotonie. Nici textul, liricoid și fără să spună concret mare lucru, nu ajută. Și în mod sigur, căldura dărâmătoare din sala de proiecție a avut un efect negativ asupra receptării producției, determinând mulți spectatori să plece înainte de final. Cum schimbarea climatică galopantă include perioade lungi cu temperaturi caniculare, dotarea spațiilor de spectacole cu sisteme de climatizare care să facă față căldurii este imperios necesară, un gest de respect pentru artiști și spectatori deopotrivă. Într-o sală în care actorii și publicul se topesc de căldură nu se poate produce / juca / dansa nicio capodoperă.
Revenind la Jan Fabre, trebuie reamintit că artistul a fost condamnat în 2022 pentru crearea unui mediu ostil în propria companie, Troubleyn (care a produs și Not once), bullying, abuz de putere și sexual (despre cazul Fabre am scris aici. Condamnarea este de 18 luni de închisoare cu suspendare dacă timp de 5 ani nu mai comite nicio infracțiune și 5 ani suspendarea drepturilor civile. În acest context, este chestionabilă nu doar invitarea în persoană a lui Jan Fabre la FITS, ci și acordarea unei stele pe Aleea Celebrităților. Nu că Fabre, un artist fabulos, care a influențat semnificativ dansul și performance-ul mondial, nu ar merita asta, ci pentru că elogierea sa în condițiile unei condamnări pentru comportament neetic riscă să relativizeze gravitatea faptelor sale, mai ales într-o țară în care abuzurile în mediul artistic sunt încă percepute fie ca niște cazuri izolate, fie ca incidente nesemnificative. Oricine are dreptul la reabilitare după o condamnare, dar pedeapsa ar trebui întâi executată (Fabre se află încă în cei cinci ani de probațiune).
Corecție: Jan Fabre nu a primit o stea pe Aleea Celebrităților din Sibiu. Artistul a fost prezent la deschiderea oficială a FITS alături de Constantin Chiriac, președintele FITS, și Raluca Turcan, ministra Culturii.
ANGELA (o buclă în timp)
Concept, text și regie: Susanne Kennedy
Concept și scenografie: Markus Selg
Performeri: Diamanda La Berge Dramm, Ixchel Mendoza Hernandez, Suzan Boogaerdt, Tarren Johnson, Dominic Santia
Voci: Diamanda La Berge Dramm, Cathal Sheerin, Suzan Boogaerdt, Rita Kahn Chen, Rubina Schuth, Tarren Johnson, Susanne Kennedy, Ethan Braun, Dominic Santia, Ixchel Mendoza Hernández, Marie Schleef, Ruth Rosenfeld
Sunet și montaj: Richard Alexander
Soundtrack: Richard Alexander, Diamanda La Berge Dramm
Muzica live: Diamanda La Berge Dramm
Video design: Rodrik Biersteker, Markus Selg
Costume design: Andra Dumitrascu
Dramaturgia: Helena Eckert
Lumini: Rainer Casper
Colaborare artistică și coordonare turneu: Friederike Kötter
Asistent scenă & regie turneu: Lili Süper
Asistent artistic costume: Anastasia Pilepchuk, Anna Jannicke
Stagiar regie: Tobias Klett
Manager tehnic turneu: Hendrik Borowski
Operator video: Catalina Fernandez
Opetator lumini: Sebastian Zamponi
Operator sunet: Thorsten Hoppe
Mulțumiri Nick Drnaso, Rikke Villadsen & David OReilly pentru inspirație și citate
Producție: ULTRAWORLD PRODUCTIONS, Germania
Co-producători: Wiener Festwochen (Viena), Festival d'Automne à Paris & Odéon - Théâtre de l'Europe (Paris), Festival d'Avignon (Avignon), Holland Festival (Amsterdam), Kunstenfestivaldesarts (Bruxelles), National Theatre Drama / Prague Crossroads Festival (Praga), Romaeuropa Festival (Roma), Teatro Nacional de São João (Porto), Volksbühne am Rosa-Luxemburg-Platz (Berlin).
Burgtheater Viena, Austria
Carpații ca niște pete pe pielea mea
De Thomas Perle
Regia: Mira Stadler
Scenografie: Moritz Müller
Costume: Elena Kreuzberger
Muzică: Bernhard Eder
Lumini: Enrico Zych
Dramaturgie: Alexander Kerlin
Distribuția: Alexandra Henkel, Stefanie Dvorak, Lena Kalisch
Not Once.
Belgia, SUA
Conceput și scris: Jan Fabre
Interpretat de: Mikhail Baryshnikov
Film regizat de: Jan Fabre & Phil Griffin
Muzica și sound design: Stef Kamil Carlens
Dramaturgie: Miet Martens
Regia secundară și montajul: Giulio Boato
Post-producție și gradație: Tom Aston
Înregistrări vocale: Foley Stef Kamil Carlens, Lorenzo Danesin
Mastering voce și muzică: Gilles Martin
Regie tehnică: Matteo Massocco
Un proiect de: Angelos (Antwerp BE), Jan Fabre/Troubleyn (Antwerp BE), Baryshnikov Productions (NY, USA)
Producător executive: EdM Productions
Fotografia din deschidere este realizată de Julian Röder.
Deplasare susținută de Scena9.
