Zilnic vedem subiecte aruncate în malaxoarele instituțiilor de presă, unde sursele și informațiile sunt trunchiate, glorificate sau inventate. Întreaga mașinărie de reinterpretare a realității are un singur scop: publicul trebuie să creadă, nu să cerceteze. Adevărul e că adevărul nu se simte prea bine în perioada asta. O zice Ionuț Codreanu (de la ActiveWatch), arătând câteva rețete și ingrediente prin care televiziunile din România țin publicul departe de problemele lui, îl îndoctrinează și-l alienează.
*
Prin aprilie 2006, presa din România, în special televiziunile, dezbăteau intens dacă președintele Traian Băsescu s-a urcat la volan după ce ar fi băut de bucurie că Steaua s-a calificat în semifinalele UEFA. Jurnaliștii și comentatorii analizau comportamentul primului om din stat și, în funcție de agenda patronatului, se indignau sau încercau să minimizeze evenimentul. Într-un vox-pop realizat la acea vreme de Antena 3, un cetățean era cât se poate de categoric: „Da, domne, normal c-a băut. Eram acolo, l-am văzut cu ochii mei când l-au dat pe televizor!”. [citat aproximativ, sensibil și minor influențat de trecerea timpului peste memoria autorului]. Răspunsul dintr-o suflare pe care l-a dat acel om ne arată cât de mare este încrederea unor semeni de-ai noștri în ce prezintă presa ca fiind adevărat. Nu mai este loc de tăgadă și supoziția devine informație, care nici măcar nu mai are nevoie de verificare sau de confirmare. Pentru că România are cea mai variată ofertă de televiziuni de știri, dar și pentru că peste 80% dintre români încă mai consideră TV-ul ca principală sursă de informare. Dacă a apărut la televizor este adevărat. Important este ca personajele principale să fie oameni de sau din stat.
Iar la televizor apar zilnic multe subiecte transformate bombastic în breaking-news sau în subiectul zilei. Orice poate întrerupe rutina din programul TV: un status de Facebook, un răspuns mai neaoș dat într-un interviu, niște înregistrări care apar din negura timpurilor sau un material de presă obscur, scos în prim-plan pentru a demola sau pentru a peria vreun personaj al zilei. De regulă, agenda media și, în secundar, agenda publică sunt impregnate cu tot felul de colaje făcute din crâmpeie de declarații sau de informații, a căror autenticitate este greu de verificat. N-ai de ales și mergi pe mâna și intuiția oamenilor care se scandalizează în prime-time. Pe scurt, avem de ales între o gamă variată de opinii și emoții ale actorilor care aruncă pe piață diferite subiecte și o gamă sărăcăcioasă de informații și fapte verificate. Și mai pe scurt: România a ajuns și ea în post-adevăr.
Când dușmanul dușmanului mi-e sursă (prietenoasă)
Odată cu boom-ul pieței media din România (prin anii 2006-2007), nu ne-am trezit doar cu o ofertă foarte diversificată de surse de informare, ci și cu orientări editoriale foarte clare. În funcție de momentul istoric, mereu au existat clinciuri între politicieni și presă, boicotul fiind reciproc. În anii de glorie prezidențială a lui Traian Băsescu, posturi precum Antena 3 sau România TV și-au consolidat brandul și poziția pe piață doar din criticarea aproape exclusivă a fostului președinte. Relația dintre Băsescu și aceste televiziuni era proastă și devenise o obișnuință ca jurnaliștii acestor posturi să-și organizeze execuțiile mediatice fără să prezinte și vocea primului vinovat al țării sau a apropiaților lui. De notorietate a fost și relația fostului premier, Victor Ponta, cu jurnaliștii și publicațiile care îi erau ostile. Pentru Ponta, jurnaliștii care nu-l mângâiau pe creștet erau fie băsiști, fie securiști, fie ambele. Aparent, actorii politici și actorii media erau pe poziții ireconciliabile, dușmani pe viață.
Până în urmă cu doi ani, când, din cauza schimbărilor din politică și din societate, foștii dușmani și-au reevaluat strategiile și au început să își vorbească din nou. Cine ar fi crezut că o să-l vadă pe Traian Băsescu într-un studio al România TV sau pe Victor Ponta acordându-i un amplu interviu lui Dan Tapalagă, „acoperitul” de la Hotnews? Și-ar fi imaginat cineva că, într-o bună zi, Elena Udrea își va anunța în exclusivitate sarcina gemelară la Antena 3, postul care o înlocuise în dezbateri cu o păpușă gonflabilă în urmă cu vreo cinci ani? Așa se face că astăzi vedem prin fața ochilor cum se încheie noi mezalianțe între presă și politicieni, care își amintesc brusc tot felul de detalii picante din culisele puterii pe care au avut-o cândva. Omul de acasă vede, dintr-odată, cum politicieni care erau terfeliți, zi de zi, în campanii și materiale de presă sunt reciclați în surse credibile și indubitabile.
Împăcări și colaborări dubioase găsim zilele acestea și între instituții de presă care, teoretic, erau în competiție directă. În urmă cu cinci ani, Antena 3 anunța public că va da în judecată România TV, după ce postul concurent a realizat o emisiune în care câteva vedete de la Antena 3 erau acuzate că iau în vizor anumiți membri ai Guvernului, la comanda patronului Dan Voiculescu. La acea vreme, Antena 3 acuza România TV de „manipulare” și „intoxicare”. Astăzi vedem însă adevărate duplexuri între cele două televiziuni cândva certate. Împăcarea pare să se fi produs la sfârșitul anului 2016, când fostul patron al României TV a fugit din țară, în plină urmărire penală, lăsând în urma sa un serial de înregistrări cu dezvăluiri despre servicii secrete, procurori și politicieni care îi puseseră gând rău. Timp de mai multe săptămâni, România TV și Antena 3 s-au sincronizat perfect în difuzarea acelor dezvăluiri, validându-se reciproc. Concordia din conținutul și politica editoriale s-a reflectat și în comportamentul foștilor patroni. În toamna anului trecut, Dan Voiculescu, fondatorul Antena 3, acorda primul său interviu, de la eliberarea sa din închisoare, taman postului România TV. Gestul lui Voiculescu nu a scăpat nerăsplătit, iar la distanță de câteva luni Sebastian Ghiță, fost patron și fondator al România TV, și-a întrerupt exilul din Serbia pentru a acorda un interviu telefonic postului Antena 3, pentru a confirma și valida niște dezvăluiri difuzate, din nou, în tandem, de posturile România TV și Antena 3.
În situațiile descrise aici, problema nu este lipsa de consecvență a presei în relația cu sursele, ci faptul că sursele care au fost reevaluate și reciclate sunt co-interesate ca informațiile pe care le livrează acum să alcătuiască un singur adevăr. Adevărul lor.
Adevărul prins între încadrări și înscenări
În post-adevăr, limita dintre încadrare (eng. framing) și înscenare este destul de fragilă. Avem nevoie de framing pentru a înțelege contextul, pentru a structura informațiile și avem nevoie și de puțin ajutor din partea jurnaliștilor pentru a înțelege de ce un subiect este important. Însă atunci când subiectul este prezentat într-o singură nuanță, deja miroase a punere în scenă, cu scopul de a obține doar un anumit tip de reacție: pro sau contra. Nu există nuanțe intermediare, iar publicul nici măcar nu este avertizat că ar exista și alte opinii sau surse pe lumea aceasta (cum ar fi în cazul ăsta).
A devenit deja o obișnuință pentru România ca agenda publică să fie sufocată ori deturnată de diferite campanii de presă care generează controverse în spațiul public. Un sondaj realizat de CURS în luna ianuarie și prezentat de Antena 3, ne arată că populația este mai preocupată de siguranța economică și că, paradoxal, are mai multă încredere în instituțiile și personajele pe care jurnaliștii postului le demonizează în fiecare zi. În mod normal, acel studiu ar fi trebuit să le dea de gândit celor de la Antena 3 și să-și adapteze politica editorială la nevoile publicului. Dar acest lucru nu s-a întâmplat și nici nu sunt speranțe.
Aceste campanii media, care nu au legătură cu interesul public, sunt validate nu doar de persoane direct interesate să-și impună punctul de vedere în media, ci și de instituții ale statului care se autosesizează și se pun pe investigat diferite bârfe și declarații din platourile de televiziune. Bulgărele de zăpadă începe să crească de la primele ore ale zilei, în diferite comisii parlamentare de anchetă, iar seara ni se sparge direct în față, când la televizor vântură bucăți de informații menite să ne buimăcească și mai tare. La cât de absurdă și lipsită de conținut pare toată această regie, pare că scenariștii din House of Card se întâlnesc zilnic cu Caragiale și mai încropesc câte un episod menit să ne aducă pseudo-revelații despre politica dâmbovițeană.
Mai gravă, însă, decât trunchierea adevărului este confecționarea adevărului din praful de pe tobă. Sub pretextul că pun în dezbatere subiecte pe care adversarii ideologici le vor cenzurate, unele instituții de presă sunt capabile să construiască de la zero subiecte de laborator, chiar cu riscul de a fi penibile (vezi cazul ăsta). Sunt subiecte care mor în doar câteva ore de la difuzare, pentru că nu au consistență, dar le consolidează convingerile telespectatorilor din nucleul dur, care nu au nevoie de confirmări din alte surse. Exact ca domnul din 2006, care era ferm convins că a fost martor la fața locului atunci când Traian Băsescu s-ar fi urcat băut la volan. Pentru nucleul dur, privitul la televizor este echivalent cu participarea directă, în linia întâi, la evenimentele prezentate de idolii de pe ecran.
Oricât de desuet sună în 2018, principiile care guvernează jurnalismul nu s-au schimbat radical. Încă mai există școli de jurnalism în lumea asta și instituții de presă care se ghidează după niște reguli elementare. În cazul selecției surselor, este important să ne întrebăm: ce câștigă sursa din dezvăluirile pe care le face cu atâta generozitate? Dacă sursa ar câștiga, de exemplu, bunăvoința publicului sau a unor autorități judiciare, poate ar trebui să fim mai reticenți, mai puțin creduli. Aceeași întrebare de control poate fi pusă și în cazul instituțiilor de presă. Dincolo de notorietate și audiență ce mai câștigă atunci când aleg să prezinte un subiect? Dacă instituția de presă ar câștiga, de exemplu, o relație privilegiată cu establishment-ul sau niște contracte de publicitate din bani publici, poate că ar trebui să ne întrebăm de ce adevărul lor seamănă atât de mult cu adevărul autorităților. Despre ce are de câștigat publicul nu mai are rost să ne întrebăm. Câștigă ce privește.
Imagine principală: Ilustrație realizată cu GetStencil.
