Am fost până la Cluj ca să fiu martoră la procesul din spatele expoziției documentare „Exerciții informale”, organizată de Arhiva Minerva și dedicată fotoreporterului prea puțin cunoscut, Deák Ferenc (1941-2021). Expoziția, care poate fi vizitată la spațiul de proiecte Aluvial, pornește de la portretele realizate de Deák, intelectualilor maghiari și români din Transilvania din anii ‘60-‘70. Portretele au fost mărite în laborator, folosind negativele originale, și completează alte 14.000 de fotografii donate de Deák și digitalizate de Arhiva Minerva în ultimele șase luni.
În laboratorul media al Arhivei Minerva, sunt patru mese unite pe care stau răsfirate cutii, negative sortate în plicuri, un proiector, un lightbox și o parte din arhiva revistelor Dolgozó Nő (Femeia Muncitoare, 1945-1989). Printre altele, zăresc cartea filosofului Jean-Luc Nancy, L’Autre Portrait (Celălalt portret, 2014). Întorc cartea și citesc:
Si le portrait insiste et résiste aujourd’hui dans les pratiques des formes visuelles c’est simplement parce qu’en lui insiste et résiste, obsédant, à peine visible, le plus intime de ce qu’on nomme „art ”. (Dacă portretul insistă și rezistă astăzi în practica formelor vizuale, este pur și simplu pentru că în el insistă și rezistă, obsedant, abia vizibil, cel mai intim din ceea ce numim „artă”.)
Las cartea pe masă și urc scările până la primul nivel, unde se află o mică încăpere transformată temporar într-un laborator foto, dedicată metodelor clasice de imprimare a portretelor realizate de fotoreporterul Deák Ferenc (1941-2021). În spațiu e o liniște deplină, întreruptă din când în când de sunetul care vine de afară, din turnul primăriei; un sistem electronic programat să sune de cinci ori pe zi, la ore fixe, cu primele acorduri ale „Rapsodiei Române", de George Enescu.
Când intru în laborator, Răzvan Anton, artist vizual și membru co-fondator al Arhivei Minerva, se pregătește să imprime portretele folosind negativele originale. În mod paradoxal, deși este cel mai simplu mod de a ajunge la imagine atunci când ai un negativ la îndemână, procesul necesită multă atenție și răbdare. Durează în jur de 4 ore pentru a imprima aproximativ 7 fotografii. „Dacă continui să faci mai mult, riști să faci greșeli pentru că obosești”, îmi spune Răzvan.
Imprimarea pe hârtia foto are calitatea unui document unic, care păstrează toate informațiile, la fel ca o mostră de ADN. În plus, păstrezi o legătură fizică cu imaginea și ești complice la etapele prin care capătă formă și contrast, într-un interval de timp determinat de procesele tehnice.
Altfel, motivația alegerii de a imprima imaginile în laborator, ține și de un aspect practic, îmi explică Răzvan. „Ești în controlul imagini, îți alegi tonurile, nuanțele, nu depinzi de un laborator care ți le livrează într-un plic.”
„Pe cine mai interesează aceste fotografii ale perioadei comuniste?”
Povestea Arhivei Minerva a-nceput în 2010, atunci când Tibori Zoltán-Szabó, istoric, jurnalist și președinte al Asociației Culturală Minerva, a salvat de la gunoi clișeele fotografice ale reporterilor care au lucrat în redacțiile cotidianelor Făclia (1946-1989) și Igazság (Adevărul, 1922-1989). Redacția Făclia, devenită mai târziu Adevărul de Cluj, nu a mai vrut să păstreze negativele atunci când s-a închis laboratorul foto destinat celor două ziare și s-a gândit să scape de ele. „Pe cine mai interesează aceste fotografii ale perioadei comuniste?”, ar fi spus un reporter de la Făclia.
În 2014, interesul pentru această colecție fotografică de presă, din 1963 până în 1993, s-a activat în jurul unor artiști, istorici și voluntari care, pe parcursul unui an, au pus bazele unui sistem de arhivare și digitalizare a peste 33.000 de imagini. În fotografii, care au fost folosite în mare parte ca scut pentru propaganda regimului comunist, apar lideri de partid, evoluția arhitecturală a unor cartiere clujene, oameni la muncile câmpului, în spațiul privat sau la locul de muncă în fostele uzine și unități agricole din Cluj.
Mi-au captat atenția trei fotografii alb negru pe care le-am deschis la întâmplare din arsenalul de imagini disponibile pe pagina Arhivei Minerva. Un bărbat cățărat pe un stâlp electric. Doi copii cocoțați pe o scară într-un loc de joacă. Sau peisajul de iarnă cu un bărbat care stă cu spatele. Distanța dintre fotograf și subiect poate fi măsurată după urmele de pași în zăpadă care au intrat în cadru. Sunt imagini de pretutindeni și de nicăieri care nu spun prea multe și care, cel mai probabil, au rămas nepublicate la vremea respectivă.
Numele arhivei de imagini „Minerva” a fost preluat după denumirea celei mai importante edituri maghiare din perioada interbelică. Arhiva se află acum într-o clădire naționalizată, pe strada Napoca 16, unde își desfășoară activitatea un convoi de inițiative variate: crâșma Zama, galeria Quadro și spațiul de proiecte Aluvial (unde înainte era cantina de partid), o bibliotecă cu colecția de cărți ale editurii Minerva, sediul Asociației Culturale Minerva, redacția ziarului maghiar Szabadság („Libertate”), laboratorul Arhivei Minerva și un spațiu destinat rezidențelor tranzit.ro/Cluj. Sub același acoperiș au coexistat și ziarele Făclia, Igazság și Dolgozó No.
Alte proiecte de recuperare a unor arhive vizuale sunt cele ale Salonului de Proiecte care, în 2018, a lansat platforma colecției private de fotografii a lui Mihai Oroveanu (1946-2013), istoric, critic de artă și fotograf. Arhivele Litoralului, un proiect demarat de Asociația Forumul Artelor Vizuale (FAV), care își dorește să construiască un muzeu virtual al Litoralului românesc. Sau arhiva online Azopan, cu o colecție impresionantă de fotografii pe film din România, din perioada 1900 - 2000. Toate urmăresc același scop: să deschidă arhivele către public.
O astfel de inițiativă, de recuperare a arhivelor de imagini, este absolut lăudabilă și necesară pentru a lega sensuri și povești prin care să-nțelegem mai bine ce ni se întâmplă în prezent. În același timp nu pot să nu mă întreb în ce fel va servi această muncă generațiilor viitoare, desprinsă din pliurile pestrițe ale istoriei, sau dacă acest efort colectiv de sistematizare va deschide în continuare întrebări legate de modul în care ne raportăm la trecut. Vreau să las deschisă întrebarea dacă există sau nu o cunoaștere latentă în ideea de lucru cu arhivele, care poate fi activată prin intervenție artistică.
Cei doi artiști arhiviști
Artiștii Răzvan Anton și Miklósi Dénes sunt membrii fondatori ai Arhivei Minerva. Pe lângă activitatea de profesori la Universitatea de Artă și Design din Cluj, își dedică timpul salvând de la dispariție tipul acesta de materiale, printr-un efort similar cu cel al săpăturilor arheologice. Un fel de „recuperatori de trecut”, cum i-a numit jurnalista Diana Meseșan, într-un articol apărut în primul număr tipărit din Scena9.
Răzvan și Dénes, mai mult decât orice altceva, se ocupă cu „privitul fotografiilor” și cunosc arhiva mai bine decât oricine altcineva. Cunosc subiectele, cunosc oamenii din imagini și încearcă să înțeleagă, prin diferite coduri de limbaj, cum a funcționat societatea în afara contextului ideologic în care au fost reproduse imaginile. Au deprins un fel de a privi care îi obligă să se uite și la alte lucruri decât ceea ce au în față. Răzvan mi-a dat ca exemplu o imagine din fabrica Unirea, unde muncitorii pozează în spatele unui utilaj. „Era o chestiune de ierarhizare. Într-un fel utilajul era mai important decât ei. Încercăm să vedem tot timpul cum sunt organizați oamenii în imagini și cât din programul ideologic se confirmă în fotografii.”
I-am întrebat, în timp ce luam prânzul împreună la Café Bulgakov, dacă lucrul cu Arhiva Minerva le-a influențat propria practică artistică.
Dénes e interesat, printre altele, în proiectele sale de modul în care fotografia este folosită ca instrument de putere în raportul dintre memorie și istorie. În plus, lucrează „independent de scenă” sau cu ideea de „non-atelier”. Adică găsește mai mult sens să se implice în proiecte colaborative decât în producții individuale care sunt strâns legate de ideea că trebuie să faci ceva ce strict e al tău pentru a fi artist.
Pentru Răzvan, un artist care lucrează la limita fină dintre reprezentare și memoria colectivă sau personală, atât prin fotografie, cât și prin desen, criteriul de reflecție și perspectiva asupra imaginilor s-a dezvoltat de-a lungul anilor. Experiența cu Minerva l-a ajutat, după o lungă perioadă de timp, să prindă curajul de a se apropia de colecția de filme a tatălui său. Niște filmări pe peliculă 8mm, din anii 70’-80’, pe care Răzvan le-a inclus în cea mai recentă lucrare video a sa, Archival Study („Locuri și portrete”), 2022.
Discuția cu ei mi-a întărit și mai mult ideea că arhivele de imagini, în esența lor, nu sunt doar punți de legătură între o fantomă a trecutului și un viitor posibil, ci și deschizătoare de drumuri care ne pot aduce mai aproape de noi.
Fotoreporterul
În ultimele șase luni, Răzvan și Dénes (ajutați de colegii lor mai tineri Öllerer Áron și Jancsik Gergő) au digitalizat aproximativ 14.000 de imagini din arhiva fotoreporterului Deák Ferenc, care a învățat meserie lucrând cot la cot cu tatăl său într-un studio foto din Cluj.
O bună parte din negativele digitalizate sunt din colaborările lui Deák cu cotidianele Adevărul, Făclia, Előre, Năzuința, Utunk și Új Élet. După 1965, timp de doi ani, a lucrat pentru Institutul de Medicină și Farmacie, unde a fotografiat intervenții medicale. A colaborat de asemenea și cu Teatrul Maghiar de Stat din Cluj unde a făcut fotografii de spectacol.
Un sfert din tot acest parcurs ca fotoreporter, Deák a trecut prin casele și atelierele intelectualilor maghiari și români din Transilvania și a făcut zeci de portrete care astăzi formează coregrafia identitară a scenei culturale locale și regionale.
Deák a plecat din Cluj în 1978 și s-a stabilit cu soția lui în America, unde a continuat să lucreze ca fotograf pentru Societatea Numismatică Americană (ANA), sub numele de Frank Deak. În 2021, s-a sinucis la New York. În ultimii ani de viață, Deák a avut grijă să trimită peste ocean negative originale din arhiva sa personală lui Tibori Szabó Zoltán. O parte din ele s-au rătăcit pe drum și n-au mai ajuns niciodată la destinație, o parte au ajuns sub aripa Arhivei Minerva. Nouă mii de fotografii sunt acum accesibile online, printre care și un autoportret de studio a lui Deak. Un trucaj compus din cinci imagini diferite și apoi refotografiat.
Alegerea portretelor
Pentru expoziția „Exerciții informale”, dedicată lui Deák, Răzvan și Dénes au selectat aproximativ o sută de portrete realizate de el în perioada anilor 60’-70’. Sunt scriitoare/scriitori, actrițe/actori, medici, oameni de știință sau artiste/artiști fotografiați în atelierele lor. Unele portrete erau comenzi venite de la instituții precum Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, iar altele erau realizate unor apropiați din scena culturală locală, pe care fotograful îi cunoștea îndeaproape.
Singurele figuri pe care le-am recunoscut sunt ale artistei Ana Lupaș, care încă trăiește la Cluj, și ale actorului Dem Rădulescu. Alte exemple de personalități cunoscute la vremea lor, dar mai puțin de generațiile tinere, sunt pictorul Nagy Albert sau actrița Lujza Orosz.
Imaginile ne arată că Deák a fost în contact direct cu „societatea clasei intelectuale și a felului în care această clasă a fost reprezentată” – un aspect important pe care Răzvan și Dénes și-au dorit să îl scoată în evidență prin acest proiect și expoziție.
Criteriile de selecție ale portretelor au pornit de la joaca cu privirea. Spre deosebire de alte medii artistice, fotografia este mai pregnantă datorită modul în care tu, ca privitor, ești privit înapoi, îmi spune Răzvan. „Portretul pictat sau desenat este totuși o construcție sau fabricație. E mai degrabă o ficțiune. Portretul fotografiat este în schimb o probă sau un document al prezenței sau existenței acelei persoane. Poate de aici fascinația privirii fotografiilor vechi.”
Inițial, artiștii arhiviști s-au orientat spre portrete în care oamenii priveau direct în aparat, dar apoi și-au dat seama că nu au de ce să fie rigizi în procesul de selecție și au ales și alt tip de imagini.
Fiecare portret are mai multe secvențe de cadre, dintre care le-au ales pe cele unde au simțit că cei din fața camerei nu dețin cu totul controlul, că nu există niciun filtru sau artificiu în modul în care aceștia privesc. „În teatru, când joacă, actorii trec prin mai multe stări, iar asta a fost un avantaj în selectarea imaginilor”, explică Răzvan. „Când tragi mai multe cadre, persoana își schimbă starea, îți poate fi complice.”
Fișa de activitate
Pe lângă digitalizarea portretelor și imprimarea lor, Răzvan și Dénes și-au dorit să lămurească puțin și contextul istoric/social al celor care apar în portrete. Așa c-au invitat-o în expoziție pe Szabó-Reznek Eszter, o cercetătoare specializată pe zona teatrului, care a găsit în arhivele locale niște dosare din anii 50’, cu fișele de evaluare ale actorilor angajați la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.
Fișele, ca niște „portrete robot”, erau completate pe baza unui chestionar standard și trimise lunar de către actori, între 1949 și 1953, la Comitetul Județean Cluj al Partidului Muncitoresc Român. Evaluarea era făcută de Jordáky Lajos, secretarul literar al teatrului, iar numele său apărea frecvent la sfârșitul documentelor. În expoziție sunt arătate o selecție ale acestor fișe de activitate, în limbile română, maghiară și engleză, expuse pe perete și încadrate pe un fundal textil de culoare cărămizie.
Întrebările din aceste fișe sunau cam așa: „Ce piese ați văzut în alte teatre? / Ce filme ați văzut? / Ce piese de teatru ați citit? / Ce cărți ideologice ați citit? / Ce cărți sau studii de teoria artei ați citit? / Ce cărți de literatură ați citit (roman, poezie)? / Ce ziare sau reviste ați citit? / Ce articole ideologice și politice vă interesează în mod deosebit (roman, poezie)? / Ce părere aveți despre ceea ce ați văzut sau ați citit la punctele 4, 5, 6, 7, 8, 9, 9, 10, 11 (nu este necesar să fie tratate în detaliu toate punctele, dar cel puțin unul)? / Comentarii (la orice întrebare legată de Teatru).”
Un răspuns posibil: „Spectacolul Văduva cea bună vicleană; nu a transmis pe deplin mesajul ideologic al piesei. În ciuda faptului că, în adaptarea lui Révai, conținutul piesei pare a fi o comedie superficială și goală, fiind ridicat la rangul de comedie modernă prin costum, decor și interpretare, regizorul ar fi trebuit să acorde mai multă atenție conținutului deja anemic al piesei. În piesă, l-am interpretat pe le Bleu, un personaj francez bine cunoscut ca fiind golănesc și ticălos din secolul al XVIII-lea. Nu am reușit să recreez pe deplin prototipul feudalismului.” Flora Jenó, actor, 1950.
Sculpturile portret
În cadrul aceleiași expoziții, deschisă până pe 24 februarie 2024, Ladó Ágota, istoric de artă, împreună cu Székely Sebestyén György, directorul galeriei Quadro, au venit cu propunerea de a alătura portretelor lui Deák, 20 de portrete-sculpturi de mici dimensiuni realizate de sculptorul Benczédi Sándor (1912-1998).
Seria face parte dintr-o colecție de 189 de sculpturi ale unor scriitori, aduse de la Muzeul Secuiesc din Ținutul Secuiesc, create cu scopul de a fi fotografiate și publicate alături de un text al autorului respectiv, în săptămânalul literar și artistic Utunk (Drumul nostru, 1946-1989).
Primul contact al publicului cu sculpturile scriitorilor la acea vreme a fost, probabil, prin intermediul fotografiilor din revistă. Și spun „scriitorilor” pentru că, potrivit unei analize statistice a raportului de gen realizate de Ladó Ágota, doar 10% dintre cei care au publicat în Utunk au fost femei.
„Subreprezentarea femeilor poate fi explicată prin cel puțin doi factori: pe de o parte, numărul real al femeilor care s-au implicat activ în cercurile intelectuale și, pe de altă parte, subiectivitatea selecțiilor făcute de editorii revistei Utunk, Lajos Létay și Péter Marosi, precum și de artistul însuși.”
Legătura dintre portretele lui Deák și sculpturile lui Benczédi pleacă și de la ideea portretului bidimensional. „În cazul sculpturii portret ai posibilitatea de a te plimba în jurul modelului, în timp ce în fotografia de portret se aplică o tăietură aproape traumatică. Încadrarea este limitată”, îmi explică Dénes.
Arhiva Minerva, ca și în alte proiecte desfășurate în jurul arhivelor, a extins invitația de participare în expoziție și către alți artiști și cercetători contemporani care au accesat un strat mai profund de înțelegere a ceea ce se află dincolo de ideea de portret.
Ágnes-Evelin Kispál și Attila Kispál, fondatorii spațiul de artă contemporană Magma, au lucrat cu materiale audio și fotografii de supraveghere ale securității din dosarul Imre Baász, un artist din Sfântu Gheorghe. Intervenția filosofului Alexandru Polgár este un text speculativ trilingv despre poziția clasică a intelectualității. Artistul Claudiu Cobilanschi s-a lovit de dificultatea realizării unor portrete studenților la matematică și a făcut o serie de 12 portrete unor „studenți inexistenți” folosind aplicația Midjourney. Iar artistul fotograf Matei Bejenaru a răspuns invitației cu un video de 6 minute pornind de la colecția de imagini a fotografului Marcel Cahniță, care a documentat viața artiștilor vizuali din Iași, în anii ‘70-‘80.
***
Pe o masă lungă din laboratorul foto unde developează Răzvan sunt patru tăvi cu substanțe chimice, fără de care imaginile nu ar ieși la lumină. O tavă neagră conține revelator, o tavă roșie conține fixator și o altă tavă neagră conține apă. În aer plutește un miros puternic care nu știam că va persista pe hainele mele până mai târziu. Pe o altă masă se află ultimul model de aparat de mărit care a fost fabricat la mijlocul anilor '90. Răzvan l-a mai folosit și în reproducerea edițiilor foto ale altor artiști precum Geta Brătescu sau Ion Grigorescu.
Pentru cei mai puțin instruiți în tainele imprimării de fotografii analog, procesul urmărește câțiva pași: se așează hârtia fotografică sub aparatul de mărit pentru expunere, apoi se trece prin revelator, apoi prin fixator și, la final, se clătește în apă. Este un proces de coordonare în timp și spațiu printr-o lumină clarobscur roșiatică (lumină la care hârtia foto nu e sensibilă), care creează o relație palpabilă cu acest miraj numit fotografie.
Cel mai tare mă fură efectul pe care o are fotografia atunci când apare pe hârtie, când o suprafață golită de conținut devine treptat imagine. Într-o primă fază capătă o formă fantomatică, ca o pojghiță subțire de gheață, gata să crape dacă faci vreo mișcare greșită (dacă lași prea mult timp hârtia în revelator, există riscul să se întunece complet). Când imaginea prinde contur, o poți lăsa să plutescă în tava cu apă. Nu-mi pot lua ochii de la portretele care se mișcă lent prin apă. Îi spun lui Răzvan că mi-ar plăcea să le văd în expoziție fix așa.
În timp ce Răzvan imprimă portretele prin semiîntuneric, îmi notez pe o foaie câteva impresii la care văzul nu are acces. Despre sunetul produs de mișcarea hârtiei prin substanțele din tăvi, despre sunetul ventilatorului reprodus de aparatul de mărit care indică exact cât timp e nevoie ca hârtia să stea în revelator și despre sentimentul că de aici, din laborator, un spațiu al jocului și al experimentului, nu se poate întâmpla nimic rău. Mă simt ca-ntr-un spațiu sigur, în care știu că, mai devreme sau mai târziu, ochii se împrietenesc cu întunericul.
Înainte de a mă întoarce la București, am simțit să închei vizita cu un gest simbolic. Așa că l-am întrebat pe Răzvan dacă ar vrea să-mi facă un portret asemănător cu cele pe care le făcea Deák. Au ieșit 25 de portrete, pe format 6x6, din care Răzvan a selectat două imagini. Restul sunt fotografii în care mă uitam în gol pe fereastra mansardei Arhivei Minerva sau la portretele de pe masă realizate de Deák. În stânga mea era portretul actriței Lujza Orosz cu o privire blazată, distantă, iar în dreapta, actrița Vitályos Ildikó cu ochii blajini și o privire blândă.
Dincolo de privire există un gând, mai departe de gând un afect, dincolo de afect o poveste care strânge privirea și gândul într-un singur punct. Cine se uită la cine când face un portret?
***
Expoziția „Exerciții informale”, care poate fi vizitată până pe 25 februarie 2024, la Aluvial (Str. Napoca 16, Cluj), face parte dintr-un proiect mai amplu: „Fotografiile lui Deák Ferenc (1941-2021) din Arhiva Minerva. Fotograf autonom în societatea de clasă”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN).
