Fenomenul rock Porcupine Tree, formație revenită pe scenă după un hiatus de mai bine de zece ani, va cânta în 29 iulie la Sibiu, la ARTmania 2023. În așteptarea evenimentului, Scena9 prezintă argumentele câtorva cunoscători care îți spun de ce trebuie să fii acolo, să-i asculți și să-i vezi.
Deschide seria Andrei Ilie, toboșarul trupei Byron și colaborator în multe alte proiecte muzicale, instrumentist de studio și ascultător de muzică.
Ce iese când un compozitor genial se întâlnește cu un toboșar extraterestru? Iese Porcupine Tree
Luni, 1 noiembrie 2021. Eram încă în pandemie, trecuse puțin timp de când concertele fuseseră interzise din nou. Începeam o zi în care masa mea de lucru era dovada clară că activitatea mea de muzician avea să se reașeze, pentru cel puțin o jumătate de an, în jurul lungilor ore de înregistrat tobe în studio: între mine și publicul meu rămăseseră, din nou, doar ferestrele de social media.
Lucram atunci pentru un artist prog-rock din Springfield, Missouri, care îmi devenise client la începutul anului. Ne-a unit rapid pasiunea comună pentru Rush. În perioada respectivă, el pregătea un album de cover-uri cu piese din mai multe zone muzicale, iar acum eu trebuia să-i înregistrez tobele pentru variantele lui la „Learn to Fly” de la Foo Fighters, „Exit Music (for a Film)” de la Radiohead, „Knights of Cydonia” de la Muse si „The Scientist” de la Coldplay.
Mă pregăteam să și filmez câteva dintre piese, pe care să le postez apoi pe social media într-o serie numită „Name That Song,” ca un îndemn la interacțiune cu pasionații de instrument într-o perioadă în care nevoia de a rămâne conectat devenise esențială.
Taman atunci m-a lovit știrea: Porcupine Tree se reuneau, aveau un nou single, pregăteau un album pentru anul următor și aveau să plece într-un nou turneu.
Am lăsat instantaneu deoparte orice plan cu piesele la care trebuia sa lucrez și, într-o frenezie demnă de vârsta liceului, m-am înregistrat și filmat cântând primele câteva măsuri din piesa cu probabil cel mai memorabil riff de la Porcupine Tree.
Am postat clipul, i-am dat lui titlul „Name That Song #1”, i-am pus descrierea (în română) - „cine știe piesa, mâna sus!” - și, câteva ore mai târziu, pe langa multe view-uri, like-uri și reacții de la colegi de breaslă, am primit un comentariu pe Instagram de la @hihat64 cu răspunsul „Blackest Eyes… By Porcupine Tree”.
@hihat64 era Bill Ransom, toboșarul lui Beth Hart 🙂
Dincolo de nevoia de a ne conecta, care la momentul respectiv era în mod clar resimțită de toată planeta, mi-a fost evident că vestea noului turneu Porcupine Tree capta serios atenția întregii comunități muzicale de pe glob. De la simplii fani ai muzicii rock, la muzicieni ca mine, până la cei cu notorietate, precum Bill Ransom, și chiar dincolo de ei, ideea că un asemenea proiect înghețat urma să ne aducă un nou album și apoi să iasă iarăși pe scenă după un hiatus de 11 ani părea să preocupe, literalmente, pe toata lumea.
În săptămâna următoare, pe 12 noiembrie, din banii pe care-i strânsesem în timpul pandemiei din înregistrările de studio îmi luam de Black Friday un microfon Telefunken M80 pentru premier, dar și bilet la concertul Porcupine Tree de la Le Zenith, Paris, de pe 2 noiembrie 2022. Simțeam din nou freamătul vieții, după multe zile și nopți de catatonie.
Când impresiile greșite ajung să se schimbe
Nu am fost mereu fan Porcupine Tree. Primisem, în anii de gimnaziu, părerea că Gavin Harrison este unul dintre acei toboșari la care se cunoaște un studiu exagerat, a cărui exprimare la instrument este mult prea planificată și, din cauza asta, cântatul lui este încărcat mult mai mult cu gândire decât cu emoție. Cumva achiesam la ideea asta, cum că Gavin Harrison era „sub” alți toboșari care își dau frâu liber improvizației și sunt plini de muzică.
Ani mai târziu, la momentul la care scriu acest text, tocmai am avut un concert cu Byron pe terasa Mall Promenada, la finalul căruia prima apreciere primită din partea cuiva din public a fost „foarte Gavin Harrison ce faci tu acolo la tobe!”
Mai mult, sunt pe punctul de a lansa un nou album cu Byron, un album care, în procesul de lucru la părțile mele de tobe, m-a adus, aveam să realizez, surprinzător de aproape, ca opțiuni de compoziție și gândire la instrument, de Gavin Harrison. Sunt sigur că la fel simt și pentru mulți alți toboșari de pe planetă. Vorbim, totuși, de un baterist a cărui amprentă este extrem de puternică și de molipsitoare.
În mod cert, mai am până la acel nivel de măiestrie. Și îmi place sa cred că alegerile mele sunt vizibile și în ideea mai înaltă a conturării unei voci distincte la instrument, însă probabil că influența lui Gavin Harrison asupra mea chiar e vizibilă, mai ales pentru cei care sunt fani Porcupine Tree și sunt, deci, echipați pentru a-i recunoaște imediat „urmele” în creația mea.
Impresiile, iată, se pot schimba. Chiar total.
Gavin Harrison are, fără îndoială, un loc aparte în liga mare a toboșarilor din muzica progressive. Este exemplul perfect al unui muzician care, de-a lungul anilor, dincolo de simpla lui apartenență la diverse conjuncturi, a fost constant dedicat scopului mult mai elevat al obținerii unei personalități unice, distincte.
Este un toboșar de studio prolific încă din 1979, a înregistrat pentru nume precum Lisa Stansfield, Iggy Pop, Incognito sau Gail Ann Dorsey (cunoscuta basistă a lui David Bowie), toți artiști foarte diferiți față de direcția pe care a urmat-o ulterior.
Inclusiv cu Porcupine Tree, el a înregistrat albumul In Absentia în 2002 în aceeași calitate de toboșar „de închiriat”, la invitația lui Richard Barbieri, care lucrase cu el în 1992 pentru albumul din acel an al cântăreței pop italiene Alice.
Doar că, la momentul din 2002, caracterul lui la instrument era deja atât de bine dezvoltat și conturat de tot acel lucru intens în diverse formule și stiluri încât nu mai avea nevoie decât de piesele care să-l facă să strălucească.
Reorientarea trupei spre metal progresiv și compozițiile extrem de solide cu care a venit frontmanul Porcupine Tree, Steven Wilson, împreună cu șansa dată de un fost toboșar nemulțumit și concediat chiar în timpul pregătirilor pentru album, i-au dat lui Gavin Harrison un context perfect să arate tuturor talentul lui uriaș.
Este un toboșar extrem de atent. Partiturile lui, în perfect acord cu piesele trupei, sunt complexe fără să pară complicate. Ritmurile lui sunt întortocheate, însă fără să piardă din consistența mișcării constante. Sunt surprinzătoare, fără să fie obositoare. Limbajul lui este încărcat, fără să îi lipsească aerisirea și „spațiul”. Pune mereu tehnica în scopul muzicii, e melodic si are alegeri mereu inteligente, fără a fi superficial pentru măcar o lovitură. Și are un sunet al lui, unic, extrem de recognoscibil, venit dintr-o dozare foarte fin ajustată între forță și eleganță. Este, pe scurt, un colos al instrumentului, cu un echilibru neverosimil între CE cântă și CUM cântă.
Culmea, nu Gavin Harrison a fost cel care m-a atras spre Porcupine Tree, ci genialul lui coleg Steven Wilson, care mi-a îndreptat atenția spre trupă - aproape absurd, știu! - prin intermediul carierei lui solo.
L-am descoperit pe Steven Wilson în 2015, cu albumul Hand. Cannot. Erase, pe care l-am absorbit ca pe un The Wall modern.
Eram angajat atunci. Eram în acel an teribil de deprimant în care am lucrat ca programator - supărare mare pentru cineva ambițios de când se știe să trăiască din muzică - și, în același timp, o meserie extrem de anostă pentru cineva care își dorea să își cultive cat mai mult creativitatea, la instrument și nu numai.
Liniile de cod C# pentru programele de gestiune a pompelor de benzinării sau pentru aplicația de update-uri automate la stațiile din țară trebuiau scrise cu multe kilograme de lămâie și mulți decibeli în căști ca sa poată coborî mai ușor de pe vârfurile degetelor de toboșar.
Momentul în care am dat play la Hand. Cannot. Erase m-a transformat dintr-un programator mediocru într-unul total iresponsabil. Zilele mele de birou au devenit pline de ore nelucrate, petrecute cu YouTube-ul deschis în spatele unei ferestre mari si statice de Visual Studio 2013, sub care rulau obsesiv, de multe ori pe zi, cele zece minute de la „3 Years Older” pe care încercam, cu urechile pâlnie, să o pătrund în toate detaliile posibile.
Sunt fan al albumelor prog șaptezeciste, cărora Hand. Cannot. Erase le aduce un tribut modern, cu piese extrem de laborioase, peisaje sonice stufoase și teme muzicale alambicate, dar deloc nedigerabile.
Am văzut de la început în acest album o corespondență directă cu The Wall. Ambele au imprimate direct în tempo-urile pieselor vitezele secolelor în care au fost create. Au circulația informațiilor înscrisă în rapiditatea succesiunilor de teme și în maniera de dezvoltare a aranjamentelor. Au complexitățile traiului fiecărui deceniu traduse în straturile armonice utilizate în orchestrații. Până și solo-urile de chitară evocă aceleași caracteristici. Ambele abordează alienarea individuală din perspectiva propriei perioade istorice.
Pur întâmplător, acesta din urma este un subiect care mă preocupa puternic atunci. Nicolas Carr, în cartea Superficialii, puncta cum, în acest secol, deși avem cele mai multe surse de zâmbete, suntem mai triști ca oricând. Deși suntem mai conectați ca niciodată, suntem mai singuri decât am fost vreodată. Și, deși avem nenumarate metode de a ne face văzuți, suntem, majoritatea, anonimi de succes. Fabulos cum Hand. Cannot. Erase evocă fix asta.
Anul următor, în 29 aprilie, plecam de la birou nu către casă, ca de obicei, ci către autogara Filaret, de unde urma să iau un autobuz spre Sofia. A doua zi, fix în seara de Înviere, aveam bilet la un concert cu Steven Wilson, la Palatul Național al Culturii din Sofia, într-o sală de cel mult câteva sute de oameni.
A fost unul dintre acele concerte la care m-am dus pregătit, dar de la care am plecat ca și când ceva m-ar fi lovit profund și de nicăieri. Nu anticipasem nicidecum așa această primă întâlnire cu un asemenea creator. Abundența muzicală perfect completată cu video-urile din fundal mi-a încurcat pur și simplu mintea.
Concertul fost cântat impecabil, de o trupă de instrumentiști-vedetă: Dave Kilminster, chitaristul din turneele lui Roger Waters - că tot vorbeam de The Wall, - Nick Beggs, fost basist la Kajagoogoo, Adam Holzman, pianist despre care am aflat ulterior că a cântat cu Miles Davis, și toboșarul Craig Blundell, clinician uriaș în zona de prog/fusion. Se cunoaște că domnul Wilson ține serios să-și prezinte creațiile la cel mai înalt nivel artistic.
Steven Wilson este el însuși o vedetă, cu o atitudine care lasă să se înțeleagă că e conștient de valoarea lui, fără să se confunde însă cu aroganța. Este un personaj cu o forță deosebită și o apariție foarte sigură pe sine, însă cu relaxarea de a trata scena ca pe propria sufragerie, caracteristică pe care o regăsesc la majoritatea legendelor muzicii.
E vorbăreț, glumeț și, îndrăznesc să spun, furtunos. Fiecare pasaj te surprinde și este fie încărcat cu o efervescență enervant de coerentă, fie cu o eliberare de o frumusețe incredibilă.
Am citit undeva ca Steven Wilson ar fi „mama și tata muzicii bune a zilelor noastre.” Piesele lui confirmă asta cu vârf și îndesat. După un set fabulos de o oră și-un pic cu Hand. Cannot. Erase și o pauză de un sfert de oră, concertul de la Sofia s-a dus și spre repertoriul Porcupine Tree, ceea ce a fost o surpriză extrem de faină. S-au strecurat în setlistul acelui concert „Lazarus”, dedicată lui David Bowie, „Dark Matter”, „Don’t Hate Me”, prezentă și pe EP-ul tocmai lansat de el la acea vreme, 4½, „Sleep Together” si faimoasa „Sound of Muzak”. Cu piesele astea am intrat eu în universul PT.
Cam în aceleași note a fost și al doilea concert în care l-am văzut pe Steven Wilson, de data asta la Hamburg, în februarie 2018, în turneul „To the Bone”. Prinsesem bilet la a doua lui seară de concert în Hamburg, prima fiind sold-out de săptămâni bune când m-am trezit eu.
În ziua concertului, o privire pe playlistul din seara precedentă publicat pe setlist.fm mă blegise un pic. Am văzut că majoritatea pieselor erau de pe „To the Bone,” album care, cu excepția câtorva piese - între ele și faimoasa „Pariah” - nu m-a prins prea tare. Întâmplarea a făcut însă ca un Steven Wilson la fel de vorbăreț si cuprins de autoironie, care râdea la ideea ca organizatorul concertului a fost un pic prea îndrăzneț cu această a doua seară, vândută destul de slab, a ținut morțiș să nu cânte același repertoriu ca în seara precedentă. Așa am ajuns să primesc un setlist plin de piese de pe Hand. Cannot. Erase, deci o seară ideală pentru mine.
Sunet mult mai curat decât în Sofia, într-o sală mult mai mare și mai ofertantă pentru producții mari și o trupă mult mai bine închegată, în formă maximă, au dus experiența spre perfecțiune.
Nu m-a mai surprins atât de tare, îl mai văzusem o dată, însă acuratețea mult crescută a interpretării și a întregului show m-a convins pe deplin că Wilson este un artist mare și un compozitor genial, extrem de inspirat, cu tone de bun gust și pricepere în arta muzicii.
În același an, Steven Wilson a venit pentru prima dată și în România. Tot la Sibiu, tot la ARTmania, unde vine și peste doar câteva zile, de data asta cu Porcupine Tree.
Am mers și-atunci să-l văd. Era o zi de sâmbătă, în toiul verii, o zi în care, în mod normal, majoritatea muzicienilor activi din România să aibă programate concerte. Cu toate astea, în acea sâmbătă i-am văzut în public la Sibiu pe majoritatea colegilor mei de scenă. Mulți dintre ei au refuzat în mod deliberat cântări ca să poată veni să-l vadă pe Wilson. Inclusiv eu.
Ca de obicei la Sibiu, am putut vedea și soundcheck-ul. Doar două piese, „Nowhere Now” și „Pariah”. Am putut vedea oboseala multor zile de turneu, dar doar la soundcheck.
La concert am avut un set de doar 75 minute, însa o prezentare formidabilă a celor mai bune piese scrise de Wilson în ultimii ani, culminând cu cel mai bun „The Raven that Refused to Sing” pe care l-am auzit vreodată cântat de el. O încheiere excelentă a unui turneu foarte extins, care a cuprins doar două piese Porcupine Tree, „Lazarus” și „Sleep Together”.
M-am întrebat mereu ce îl face pe Wilson aproape o figură cult. Și cred că asta e: îți place mai mult sau mai puțin, cert este că nu-i poți rămâne indiferent. Da, muzica lui pur și simplu este atât de bună.
Recent, am avut o conversație despre o altă piesă, caracterizată laudativ drept un punct în care se pot întâlni mai multe generații. Am protestat puțin: eu cred că nu ăsta ar trebui să fie scopul inițial al creațiilor unui artist, ci cel mult un rezultat. Totuși, reflectând un pic, îmi dau seama că acest efect, premeditat sau nu, are o anumită importanță. Că punțile de legatură între generații ar putea fi principala atracție pentru muzica lui Wilson.
Acest lucru este, într-un punct creativ de mijloc, sinonim cu echilibrul aproape perfect al lui Gavin Harrison la instrument. Steven Wilson evocă trecutul, dar îl folosește într-un mod proaspăt și-l îmbracă în actualitate. Privește înainte și merge în față cu determinare și viteză, dar fără să preia din superficialitatea trendurilor sau din naftalina nostalgiei. Este grozav de riguros în alegeri, extrem de selectiv cu propriile idei și nu lasă să treacă spre ascultător decât ceea ce are în substrat scriitură muzicală de calitate, de substanță, menită să rămână.
Wilson este un om care muncește cu el însuși fenomenal de mult. Se simte din muzica lui faptul că nu-și îngăduie letargie, plictis sau conservatorism. Se autoprovoacă la a-și ridica permanent limitele și la a fi surprinzător, cu riscul comentariilor acide din partea fanilor. Riscând, transcende genuri și estetici, îndrăznește, are curaj, iar asta, de-a lungul multor ani de lucru, i-a asigurat un loc vizibil în cartea de istorie a muzicii.
Puțini, chiar și dintre legende, exersează un asemenea nivel de constantă performanță. Nu este într-o întrecere cu nimeni altcineva decât cu el însuși, iar întrecerile acestea le câștigă constant. Una cate una. De o viață întreagă.
Continuation?
Probabil că singurul moment în care Steven Wilson și-a îngăduit un pic de nostalgie, o spune chiar el, a fost cel în care s-a reunit Porcupine Tree. Deși termenul de „reuniune” este impropriu folosit, fiindcă ei de fapt nu s-au despărțit niciodată, un hiatus de 11 ani se simte ca o ruptură importantă, iar pauza asta face ca momentul să capete izul unei reîntoarceri.
Sunt bucuros să anunț că au revenit glorios. Fix când oamenii își pierduseră orice speranță de a revedea Porcupine Tree pe scena, fix când începusem să ne obișnuim cu ideea că Steven Wilson se concentrează asupra carierei solo, iar Gavin Harrison are foarte mare succes ca baterist în legendarul grup King Crimson sau în moderna trupă The Pineapple Thief, exact atunci au reapărut.
Și cu ce album au revenit! Closure/Continuation este, pentru mine, un album excelent, cântat și scris cu aceeași atenție care îi caracterizează permanent pe principalii protagoniști. Compus în formula de trio, care îi exclude pe John Wesley si Colin Edwin, din păcate sau nu, albumul este o suită de piese ce pune extrem de bine în lumină chimia dintre Steven Wilson, Gavin Harrison si Richard Barbieri.
Compozițiile sunt foarte puternice și aduc noutate în peisajul trupei, ceea ce chiar Wilson scrie în autobiografia lui, Limited Edition of One, că a urmărit cu precădere să obțină de la un eventual nou album Porcupine Tree.
Mixajul este excelent, iar cantitatea de talent la instrumente este formidabilă. Trupa asta s-a maturizat ca un vin bun.
Un comeback excelent al unei trupe care nu urmărește nicidecum vreo creștere a sumelor din conturi. Un comeback adevărat, true, nu cum am mai tot văzut: trupe aflate în pană de idei care suflă praful de pe gloria de altădată. Closure/Continuation demonstrează încă o dată devotament față de relevanță, creativitate, noutate și progres constant.
Pe 2 noiembrie 2022, eram în Paris de câteva zile, cazat la un AirBnb foarte drăguț în zona Jaures, la câteva stații de metrou de Parc de la Villette, unde este Le Zenith, sala unde se ținea concertul Porcupine Tree.
Am ajuns în rândurile din fața scenei, în picioare, în mijlocul unei populații ce părea exclusiv locală. Pe ecranul din mijlocul scenei stătea scrisă, impunător, în franceză, rugămintea trupei ca fanii să se abțină de la a filma sau fotografia pe toata durata concertului.
Câteva minute după ora 20:00, concertul a început cu exact aceeași piesă care a dat și startul aventurii mele cu Porcupine Tree din urmă cu un an. Riff-ul de la “Blackest Eyes” s-a auzit un pic difuz, din cauza unui sunet evident în lucru, însă chiar și-așa s-a simțit ca un început hotărât, ca un statement răspicat din partea unor muzicieni de Liga Mare.
Senzația primelor minute, pentru un fan, a fost extraordinară, în sensul că părea ireal că se întâmplă de-adevăratelea, fix în fața ta, un concert cu o trupă pe care nu credeai că o sa o mai vezi live.
Bucuria serii a fost enormă. Steven Wilson, ca de obicei, relaxat și sigur pe el, a prezentat noul album cu aceeași modestie a omului conștient de valoarea creației lui, invitând publicul să îl asculte. „Noi credem că e destul de bun”, a zis el.
Este, într-adevăr, foarte bun. „Harridan” a deschis în toamnă, la Paris, seria pieselor de pe noul album, cu acel groove subdivizat de secție ritmică în 5/4 care împinge hotărât în tine, explodând apoi contrastant și absolut eliberator în refrene surprinzător de melodice și luminoase. „Of the New Day” mizează apoi pe spații largi și lirism, într-o manieră ce pare să evoce confesiunea foarte sensibilă și personală de pe Blackfield V numită „44 to 48”. Iar „Rats Return”, care deja avea o presiune serioasă încă din scriitură, este absolut năucitoare în concert.
Se cântă extrem de adunat, cu acel limbaj complex a cărui impresie de simplitate cere dexteritate, investiție, fluență și atenție la detaliu. Relaxarea apare pe piesele mai ușoare, printre care se strecoară si câteva de pe albumele mai vechi, ca „Even Less” de pe Stupid Dream sau „Buying New Soul” și „Last Chance to Evacuate Planet Earth” de pe Lightbulb Sun.
Bucuria maximă apare când încep piesele clasice, de care ne era tuturor dor de mai bine de 11 ani. „Sound of Muzak”, „Fear of a Blank Planet”, apoi, spre extazul absolut al întregii săli și mai ales al meu, extravaganța de 17 minute numită „Anesthetize”, un moment incredibil. Totul s-a calmat la „Trains”, cântată la unison de întregul public după o rundă de „Happy Birthday”, căci a doua zi era ziua de naștere a lui Steven Wilson.
Porcupine Tree este azi un succes indiscutabil. E una dintre cele mai importante trupe rock din lume acum în turneu. Oamenii ăștia, separat, dar mai ales împreună, sunt printre cele mai importante personalități ale scenei rock mondiale, iar noi suntem norocoși să fim contemporani cu ei. Există și o veste proastă: sunt șanse (mari) ca Porcupine Tree să își încheie activitatea ca trupă odată cu acest turneu, este, deci, foarte posibil să nu mai avem ocazia să îi vedem împreună.
Totuși, Porcupine Tree ajung, în 29 iulie, pe scena din Piața Mare din Sibiu, la ARTmania. Vă sfătuiesc călduros să nu ratați acest concert, indiferent dacă sunteți fani sau nu.
Veți avea în fața voastră o pagină importantă din istoria recentă a rock-ului. Nu vreți să nu o fi citit.
Editor: Ovidiu Vanghele (jurnalist la Centrul de Investigații Media)
Fotografie principală: Steven Wilson & Gavin Harrison (Porcupine Tree) la sala Orbita, Wrocław 2009. Via Wikimedia Commons.
