Fenomenul rock Porcupine Tree, formație revenită pe scenă după un hiatus de mai bine de zece ani, va cânta în 29 iulie la Sibiu, la ARTmania 2023. În așteptarea evenimentului, Scena9 prezintă argumentele câtorva cunoscători care îți spun de ce trebuie să fii acolo, să-i asculți și să-i vezi.
Scena9 publică astăzi declarația de dragoste pentru trupa-cult Porcupine Tree a lui Alex Mușat, baterist în importante proiecte muzicale - între care și tribute-band-ul românesc Dream Theater - și jurnalist muzical.
Într-o dimineață din 2022, în timp ce mă plimbam prin Piața Mare din Sibiu, m-am împiedicat de Gavin Harrison. Venise la Sibiu cu trupa lui de-atunci, Pineapple Thief. „Putem să facem o poză?”, l-am întrebat. A fost de acord, așa că mi-am scos telefonul și am făcut unul dintre multele selfie-uri din acel weekend, poze alături de muzicieni care au construit felul în care cânt și gândesc.
Ăsta este unul dintre multele farmece ale festivalului Artmania: în timp ce sibienii își văd de-ale lor, printre oameni care se grăbesc la muncă, în diminețile toride de iulie poți da nas în nas cu muzicieni legendari, toți căscând ochii fascinați de locul unde urmează să cânte.
„Thank you. Beautiful day, isn’t it?”, îmi spune, de pildă, basistul Pete Trewavas de la Transatlantic, după ce îi urez succes la concertul din acea seară (de la distanță, ce-i drept, căci abia ce terminasem de băut o cafea, tolănit sub o umbrelă). Omul cântă de zeci de ani cu Marillion, a cântat pe scenă cu Freddie Mercury și a avut câteva turnee cu Rush, asta ca să fie clar despre cine vorbim.
Cu câteva minute înainte, tocmai ce schimbasem câteva cuvinte cu prolificul Neal Morse. Încă nu-mi dau seama cum compune atât de bine, atât de repede și atât de… mult! De altfel, în noaptea precedentă m-am împiedicat chiar de Mike Portnoy, și el plimbându-se minunat prin centrul Sibiului.
Una peste alta, nici nu știi cu cine dai nas în nas dimineața, mai ales când simți că ești martorul unui lucru aproape interzis, născut doar pentru ochii tăi. Nu de alta, dar nu se întâmplă foarte des să vezi un King Diamond nemachiat, coborând dintr-o dubă, în timp ce turiști pasivi înfulecă înghețate.
Și totuși, Gavin Harrison
Când mă gândesc la Gavin - îmi vine să-i spun doar așa, familiar, căci tocmai mi-am făcut un selfie cu el - îmi dau seama cât de multă meserie am furat de la el.
Gavin este relaxat, muzical, foarte tehnic, însă mereu cu gândul la piesă. Așa cum mi-a spus cândva Liberty DeVitto, legendarul baterist al marelui Billy Joel: „un baterist bun cântă ceea ce este mai bine pentru cântec”.
Desigur, în cazul celor de la Porcupine Tree, cântecele sunt complexe, pline de măsuri compuse alternate rapid, discursuri melodice și armonice năucitoare și solo-uri de mare anvergură. Chiar și așa, în complexitatea rock-ului progresiv, Gavin Harrison este un muzician ce nu cântă din ego, ci își canalizează toate forțele creative înspre a acompania benefic întregul cântec.
Dacă l-aș compara cu Mike Portnoy, altă figură legendară a rockului progresiv, aș spune că Mike este un performer mult mai teatral, mult mai puțin șlefuit, al cărui ego pare că își scoate capul mai des în cântare. Uneori mă gândesc la faptul că Mike și-a greșit instrumentul. Sigur doarme gândindu-se la ce ar putea să facă dacă și-ar lua toba de gât și s-ar plimba cu ea prin mulțime. Din păcate pentru el, cele două-trei tobe mari și multitudinea de tumuri și cinele îi fac această fantezie imposibilă.
Gavin Harrison, cu precizia lui de ceas elvețian, pare un anti-showman. Nu scuipă (spre disperarea celorlalți membri ai trupei, cum făcea pe vremuri Portnoy la Dream Theater), nu aruncă bețele în aer și nici nu dirijează mulțimea cu farmecul unui Leonard Bernstein îndrăgostit de orchestră. Cu ochii mai mereu în instrument și cu mintea în propria lume, Gavin este un meșteșugar desăvârșit al tobelor, care cântă cu o timiditate și o lipsă de expresie facială absolut fascinante.
„Dar el nu se bucură?”, mă întreb uneori, gândindu-mă la fericirea care i se citește mai mereu pe fața lui Portnoy. „Sigur o face și el”, ajung mereu să-mi spun, însă nu cred că se simte foarte confortabil să o arate.
Prima oară când l-am auzit pe Gavin Harrison cântând a fost în momentul în care am ascultat „The Sound of Muzak”. Nu este ușor să faci un set de tobe să „plângă” și să îți cânte după bunul tău plac, însă felul în care acest baterist și-a construit ritmurile, balansul său incredibil și capacitatea de a acompania fără să aglomereze m-au fascinat.
Am știut de la început că aveam de-a face cu un percuționist meticulos, preocupat de muzicalitatea setului de tobe, cu un sunet modern și totodată, tributar trecutului. Încă mă fascinează felul în care Gavin acompaniază solo-ul de chitară pe „The Sound of Muzak”, oferind spațiu de desfășurare, fără a se introduce cu forța în prim-plan. Ușor de zis, dar foarte greu de făcut.
„The Sound of Muzak” a fost și prima piesa Porcupine Tree pe care am auzit-o vreodată. Știu și unde: în apartamentul celui mai bun prieten de-al meu, în vara lui 2012. Aveam 17 ani și visul nostru era să lansăm un album de rock progresiv.
Am și făcut asta un an mai târziu, deși, uitându-mă în urmă, poate că ar fi trebuit să mai așteptăm maturizarea muzicală. În 2012 însă, în timp ce terasele din Brăila alternau între house și manele, noi eram blocați în lumea fantastică a rock-ului progresiv. Nu de alta, dar mereu mă amuz teribil la gândul că, în 2009, am cântat o variantă instrumentală a piesei „The Root Of All Evil”, a celor de la Dream Theater, în deschiderea concertului trupei Taxi, în timp ce ultima piesă din setlist-ul concertelor noastre de la balurile de boboci era o prelucrare a riff-ului final al cântecului „The Dark Eternal Night”, compus tot de Dream Theater. Nu știu, zău, ce înțelegeau trecătorii, elevii sau profesorii, însă noi ne simțeam bine. Cântam prog și uneori eram și plătiți pentru asta. Cum să nu-ți placă?
Țin minte cât de mult s-a chinuit Silviu, prietenul meu, să învețe solo-ul de la „The Sound Of Muzak”. Într-un final, i-a ieșit foarte bine. Eu însă m-am chinuit și mai mult. Mă simțeam mult mai confortabil să interpretez partiturile lui Mike Portnoy, căci, deși îl iubeam nespus, știam că „mângâiatul” tobelor nu era punctul lui forte.
Orice toboșar poate confirma faptul că este mult mai ușor să cânți tare și repede, decât încet și lent. Nu că Mike nu ar face și el asta, dar mereu am considerat că muzicalitatea lui Gavin este la un nivel mult superior. Harrison rămâne, de altfel, unul dintre toboșarii pe care încă mi-e frică să îi „atac”, așa că momentan încă mă bucur să stau pe bară și să îl urmăresc de la distanță.
Deși „The Sound Of Muzak” este un triumf al compoziției prog-rock, după ce m-am maturizat puțin, am realizat că nu este doar un cântec uimitor din punct de vedere ritmic, melodic și armonic. Este și o privire înspre viitorul distopic al controlului caselor de discuri, unde muzica devine un amalgam de sunete fără sens, care nici măcar nu te mai distrează, ci te controlează pe toate planurile. „The music of rebellion makes you wanna rage / But it’s made by millionaires who are nearly twice your age”, spune explicit asta.
Deși compuse în 2002, versurile sunt cât se poate de adevărate în lumea lui 2023. Cât de des ne împiedicăm de tricouri cu Kurt Cobain în magazine de fast fashion? Cât de profitabilă este astăzi reîmpachetarea pop a punk-ului, un gen care prin definiție urăște consumerismul? Rebeliunea vinde, iar casele de discuri își numără milioanele de dolari, oferind adolescenților iluzia muzicii răzvrătite.
Puțin deprimant, ar putea spune unii, însă Steven Wilson și-a petrecut o bună parte din carieră navigând lumi distopice, mai ales dacă luăm în considerare cel mai recent album solo al său, The Future Bites. Consumerismul, obsesia față de propria persoană și prezența invazivă a corporațiilor în fiecare aspect al vieții de zi cu zi sunt subiecte pe care Wilson le tratează fără rețineri, înconjurat de beat-uri sintetice, futuriste, pline de arome distopice.
Wilson nu se dezice de comentarii crude nici în contextul Porcupine Tree, căci după ce am ascultat de multe ori cap-coadă In Absentia, am descoperit „Fear Of A Blank Planet”. M-a fascinat din primul moment coperta lui Lasse Hoile: copilul cu ochii pierduți, adânciți în lumina unui device care controlează fiecare aspect al vieții sale.
Așa cum aveam să înțeleg până la urmă, Porcupine Tree sunt melancolici și agresivi, fără a se teme de a introduce ascultătorul într-o lume a tristeții sau a lipsei de speranță. Încă mi se întâmplă să mă scufund timp de o oră în lumea albumului Deadwing, doar pentru a realiza ulterior faptul că nu mă pot desprinde de acel univers, căci Wilson compune mereu cinematic, cu personaje diverse, ale căror povești te țin captiv, cu mult timp după ce ai terminat de ascultat albumul.
Muzica vieții
În filmul Elvis & Nixon (2016), Elvis, interpretat de Michael Shannon, îi spune asistentului său, Jerry Shilling, intepretat de Alex Pettyfer: „Jerry, când intri într-o cameră și oamenii se uită la tine, îl văd pe Jerry. Când eu intru într-o cameră, oamenii nu mă văd pe mine. Ei văd primul dans cu soția lor sau o aniversare”.
Știm cu toții acum că introvertitul Steven Wilson nu și-ar dori succesul fantastic al regelui rock’n’roll. Totuși, exact ca în cazul muzicii lui Elvis, piesele Porcupine Tree sunt de fapt povești care ne-au însoțit în diverse momente ale vieții, fie că vorbim despre copilărie, adolescență sau vârsta maturității. De multe ori nici nu îi mai vedem propriu-zis pe cei din formație, căci aceștia se transformă în avatare care ne conduc către momente cheie ale propriei vieți, atunci când muzica Porcupine Tree era coloana sonoră perfectă.
„The Sound of Muzak”, de pildă, m-a însoțit în momentele în care visam cu ochii deschiși la viața de muzician profesionist, „Time Flies” era prezentă în momentul primului meu crush adolescentin, iar „Arriving Somewhere But Not Here” cântă - întâmplător, zău! - pe boxele din casă în momentul în care scriu acest text.
Porcupine Tree sunt curajoși, experimentali și neînfricați în comentarii despre viață pe care le transmit prin muzica lor, fapt ce îi transformă în artiștii pe care mulți i-ar considera ideali: devotați propriei misiuni artistice, suficient de mainstream încât să vorbim despre ei, însă destul de underground încât să simțim că ascultăm ceva aproape ascuns, gata să ne schimbe perspectiva asupra artei sunetelor. Că facem parte dintr-o societate secretă în care ne e bine.
The real deal
„Gavin Harrison?”, m-a întrebat cineva recent, la scurt timp după ce m-am dat jos de pe scenă. „Da!”, i-am răspuns, entuziasmat de faptul că influențele lui Gavin se văd, sau cel puțin așa sper eu.
În iulie, o să mă uit și eu înspre scenă și o să urlu „Gavin Harrison!”, de data aceasta convins că văd the real deal. La peste zece ani de când i-am descoperit pe Porcupine Tree, aștept să îi văd pentru prima dată.
Ar fi bine să nu ratați concertul Porcupine Tree. Cunoscându-i deja temperamentul lui Steven Wilson, creierul trupei, nu știm cât mai avem șansa să îi vedem live până când frontman-ul îl trage din nou pe dreapta.
Orice-ar fi, săptămâna viitoare presimt că am să mă transform în adolescentul care visa cu ochii deschiși la stadioane pline, măsuri compuse și solo-uri de tobe. Gavin cu Porcupine Tree reprezintă o continuare logică a weekend-ului ARTmania din 2022, care a fost, practic, raiul toboșarilor: i-am putut vedea într-un interval de 48 de ore pe Mike Portnoy, Dave Lombardo, Thomas Haake și Gavin Harrison, cu Pineapple Thief. Dacă mă gândesc că în 2022 i-am mai văzut live și pe Ian Paice, Nick Mason și Chad Smith, pot spune fără exagerare că anul trecut a fost unul excelent pentru toboșarul din mine.
Editor: Ovidiu Vanghele (jurnalist la Centrul de Investigații Media)
Imagine principală: Gavin Harrison la Drum Clinic 2011 Verona, de Davide Leonardi, via Wikimedia Commons
