Cum putem trăi împreună? Cum îi putem înțelege și ajuta pe ceilalți? Cum putem construi încredere? Cum putem demonta frica? Sunt întrebări despre migrație și migranți la care proiectul „Oameni, nu cifre” încearcă să răspundă. Pentru că suntem convinși că istoriile personale pot umple golurile din istoria colectivă și ne pot da motive bune pentru acțiune și speranță.
Deschidem proiectul cu o analiză a istoricului Adrian Cioflâncă care, în anul „super-electoral”, scrie despre amenințarea populismului, care alimentează față de politicienii de sistem, bogați și experți, dar în mod special față de imigranți.
Presa internațională tratează anul electorat 2024 ca un moment de cotitură pentru democrație și soarta omenirii. Jumătate din populația adultă a globului este așteptată la urne în acest an, în peste 70 de țări, pentru a vota în alegeri prezidențiale, parlamentare sau locale. Vorbim despre cel mai amplu efort electoral din istorie. Alegerile au loc într-un climat tensionat, creat de ascensiunea forțelor iliberale și de multiple amenințări la adresa securității internaționale (cu epicentrul în Ucraina, Orientul Mijlociu - Marea Roșie și Marea Chinei de Sud).
Relatările din presă despre evoluțiile politice recente sunt, de obicei, panicarde, făcându-ne să trăim într-o stare de anxietate exacerbată. Expunerea mediatică la apocalipse profețite nu ne face neapărat mai vigilenți. Ne poate amorți sau ne poate agita până ne pierdem luciditatea. Pe de altă parte, nu avem altă soluție decât să vorbim despre vremurile pe care le trăim, în care se înregistrează, cu adevărat, mișcări tectonice care ne pot schimba ireversibil viața. Spre deosebire de dezastrele naturale, cele politice pot fi prevenite dacă vorbim despre ele.
Democrațiile sunt periclitate din interior și din exterior. Pericolul interior vine din două surse majore, dintre care una este discutată mai mult în presă în acest an superelectoral: ascensiunea populiștilor. Există posibilitatea ca jumătate din Parlamentul European și mai multe guverne și parlamente naționale din Europa și din lume să intre sub controlul populiștilor. Capacitatea acestora de a schimba regulile jocului depinde de disponibilitatea lor de a se alia (ceea ce nu este niciodată ușor între „suveraniști”) și de peisajele politice naționale, dar simplul fapt al unei victorii concomitente a mai multor forțe populiste, iliberale poate crea un efect de cohortă periculos, la fel ca în 2016, anul Brexitului, al alegerii lui Trump și al altor succese ale iliberalismului.
Cealaltă sursă majoră de pericol intern este comportamentul oportunist și/sau autoritar al partidelor de sistem ca reacție la ascensiunea populiștilor.
Mai multe partide din marile familii politice au decis că metoda cea mai eficientă de a lupta cu populiștii este de a le fura agenda.
Astfel, reușind să exporte teme către centrul sistemului, populismul înregistrează indirect victorii politice și degradează atmosfera, fără să câștige neapărat votul popular. Sau pot decide partidele mari, în numele apărării democrației, să folosească autoritar instrumentele statului pentru a limita spațiul de acțiune al opoziției, justiției, instituțiilor de control democratic, societății civile, presei și cetățeanului.
Amenințarea populistă
Dar, până la urmă, care este problema cu partidele populiste, de ce sunt considerate o amenințare la adresa democrației? Acceptă ele regulile jocului democratic? Aparent, da. Concurează la alegeri, se manifestă în cadre constituționale, participă la viața parlamentară și chiar la guvernare, deși sunt antielitiste și critică modelele clasice de reprezentare politică. Sunt partidele populiste neo-fasciste, xenofobe și adepte ale violenței politice? E mai complicat. Partidele populiste de nouă generație, din ultimele trei decenii, au fost denumite, o vreme, „neo-populiste”, pentru a fi deosebite de partidele de extremă-dreaptă postbelice. Noul populism își disimulează radicalismul în forme codate de expresie politică, este proteic, viclean, histrionic. Partidele populiste consumă multă energie pentru a se cosmetiza, pentru a trece drept frecventabile. La o privire atentă, însă, la multe dintre ele au fost identificate trimiteri eufemistice sau directe la nefasta moștenire de idei naționaliste, rasiste, antisemite care au constituit cultura politică radicală a secolului XX și au inspirat politici criminale. Discursul despre imigranți, care furnizează principala demonologie a zilelor noastre, este, evident, inspirat de această moștenire.
Cum se comportă populiștii la guvernare? Ne putem face o idee, pentru că avem deja destule exemple de formațiuni populiste care au fost acceptate în coaliții guvernamentale, după ce Partidul Libertății din Austria a deschis seria, în 1999. La vestul României, în Europa Centrală, există un cordon de state a căror guvernare a fost dominată sau populată de forțe populiste, cu derapaje iliberale, în ultimul deceniu și ceva (în Ungaria, din 2010 încoace, în Slovacia, din 2006, cu întreruperi, în Polonia, între 2015-2023, în Cehia, între 2011-2021). Între specialiștii în populism, există două curente în interpretarea efectelor pe care partidele populiste le au asupra guvernării: unii cred că prin integrarea populiștilor în guvern crește participarea democratică, iar radicalii devin mai moderați și nu au impact major asupra scorului democratic (cel mai frecvent este citat exemplul Partidului Libertății din Austria și, mai nou, cel al partidului Frații Italiei, care a ajuns anul trecut la conducerea guvernului italian); alții spun că populiștii rămân radicali la guvernare și afectează democrația (exemplele vin, cu precădere, din Europa Centrală).
Principala problemă cu populismul – după cum arată Jan-Werner Müller în cartea lui deja clasică din 2016, Ce este populismul? – este că distorsionează procesul democratic.
Noii populiști nu-și mai propun să distrugă sau să dubleze instituțiile statului, ca fasciștii, pe vremuri, dar le pot coloniza, abuzând de funcții, legiferând discriminatoriu (legea funcționând ca alibi), supunând justiția, atacând presa și ONG-urile, reducând transparența, cartelizând economia, alimentând o clientelă de masă pe care o numește „poporul adevărat”. Partidele populiste cer înlocuirea reprezentării cu democrația directă sau cu o formă misterioasă de mandatare, dar sunt extrem de personalizate, centralizate și funcționează nedemocratic.
Se bazează pe retorică anti-corupție, dar sunt unele dintre cele mai corupte partide. Fac apel la unitatea poporului, dar polarizează extrem societatea. Parazitează discursul despre drepturile omului și invocă libertăți nelimitate, reclamând frecvent cenzura și alte forme imaginare de represiune, dar sunt iliberale.
Populismul este substanța de contrast pentru democrație, iar ascensiunea spectaculoasă a populiștilor în ultimii ani este semnul că sunt lucruri care nu funcționează în formulele actuale ale unora dintre sistemele politice. Think-tank-ul Ipsos face de mai mulți ani o analiză cantitativă globală cu tema „sistemul este stricat”. În măsurătoarea din februarie 2024, realizată în 28 de țări, dedicată ascensiunii populismului în lume, sunt înregistrate rate medii de aprobare de peste 50% la afirmații precum: „Societatea țării noastre este stricată”; „Țara noastră este în declin”; „Economia este deturnată în avantajul celor bogați și puternici”; „Politicienilor și partidelor tradiționale nu le pasă de oameni ca mine”; „Experții nu înțeleg viețile unora ca mine”. Antielitismul merge mână în mână, paradoxal, cu preferința, tot majoritară, pentru lideri autoritari care „să ia înapoi țara de la cei bogați și puternici” și să fie dispuși „să încalce regulile”.
Pe lângă aversiunea față de politicienii de sistem, bogați și experți, analiza Ipsos înregistrează niveluri destul de ridicate de aprehensiune față de imigranți, totuși cu medii sub 50% și cu mari variații de la o țară la alta. De exemplu, afirmația că imigranții iau locurile de muncă ale autohtonilor are scoruri de aprobare de 75% în India și Turcia, de 52% în Ungaria și de doar 36% în SUA sau 23% în Germania, în ciuda agitației făcute de Trump și, respectiv, Alternativa pentru Germania pe acest subiect. Afirmația „Țara ar fi mai puternică dacă am opri imigrația” este susținută de 33% dintre respondenții americani și 46% dintre cei germani.
Demonologie cu imigranți
Interesant este că aversiunea față de imigranți este în creștere față de momentul 2016, când a fost apogeul crizei refugiaților și sursa disputei privind cotele de resortisanți pe care să le accepte statele europene. Motivele țin de evoluții demografice și economice resimțite de populație pe fondul atmosferei de criză și a amenințărilor la adresa securității internaționale. Ivan Krastev apreciază, în Lumina frântă. De ce pierde Occidentul lupta pentru democrație, că unul din motivele profunde ale ascensiunii populismului este „panica demografică”, alimentată de credința că forțe structurale sau oculte vor duce la scăderea ponderii autohtonilor și înlocuirea lor cu populații străine, care vor ocupa locurile de muncă, vor răspândi criminalitate și vor aliena identitățile naționale. Aceasta angoasă este resimțită cu precădere în Europa, continent îmbătrânit, cu hemoragie de populație dinspre Est spre Vest și cu deschidere față de imigranți. Conform unui Eurobarometru recent, cele mai mari provocări demografice percepute de europeni sunt îmbătrânirea populației (pentru 42%) și lipsa forței de muncă (40%). Migrația este o sursă de îngrijorare pentru 34% dintre locuitorii bătrânului continent. Aceste tendințele demografice sunt considerate o amenințare de două treimi dintre europeni. În România, pe primul loc între îngrijorări este reducerea forței de muncă disponibile (48%). Urmează îmbătrânirea populației (44%), migrația (30%), depopularea și exodul creierelor (26%).
Pe de altă parte, datele recente arată că în Europa, inclusiv în România, migrația este principala sursă a creșterii demografice. În 2022, conform datelor Institutului Național de Statistică, România a avut, pentru prima dată, o creștere a populației ca urmare a aportului imigranților. Faptul că numărul acestora a fost mai mai mare decât al românilor care au emigrat este remarcabil, dat fiind că România este în top 20 la nivel mondial al țărilor sursă de emigranți (diaspora României, formată din peste 3,5 milioane de suflete, fiind a cincea în lume și prima din UE).
În 2022, s-au stabilit în România 286.500 de străini, iar în 2023, 140.443 (sunt considerați imigranți cei care stau în țară mai mult de 12 luni). Străinii care obțin și cetățenie română anual se numără doar cu sutele. Numărul refugiaților ucraineni a scăzut sub 100.000. Având în vedere că numărul total de imigranți în Europa din țări non-UE a fost în 2022 de 5,1 milioane (stabiliți, în mare parte, în Germania, Spania, Franța și Italia) și că în UE trăiesc 27,3 de milioane de cetățeni ai unor țări non-UE, ponderea imigranților în România este minoră. Conform datelor Eurostat, proporția locuitorilor fără cetățenia țării este în România de doar 1,1%, cea mai mică din UE (față de 18,8% în Austria, 14,6% în Germania, 12,7% în Spania etc.). În majoritatea statelor central-est-europene găsim proporții scăzute ale non-naționalilor, ca urmare a politicilor restrictive privind migrația și agresivității politice pe acest subiect. Partidele populiste „naturalizează” această situație și o folosesc împotriva Occidentului, spunând că acesta este invadat de imigranți și că încearcă se impună Estului cote inacceptabile de migranți (Polonia chiar o organizat un referendum pe această temă). România, ca și alte statele din zonă, are o grad ridicat de omogenitate etnică, dar acest lucru este rezultatul naționalismului epocii moderne, Holocaustului și uniformizării comuniste. „Naturalizarea” uniformității etnice scade capacitatea populației de a gestiona diversitatea și alteritatea, făcând-o vulnerabilă la radicalism.
Mai multe analize, inclusiv din România, au observat o mare ruptură între preferințele bărbaților tineri și cele ale tinerelor, primii fiind apropiați într-o pondere mai mare de mișcările populiste, iar femeile, de cele progresiste. Panica demografică are și o componentă de gen, privind temeri legate de reașezarea rolurilor în cuplu, rolul femeii, statutul familiei, natalitatea etc. O altă ruptură se poate observa între opiniile „oamenilor obișnuiți” despre subiecte sensibile precum migrația și securitatea socială și cele ale experților.
În ciuda mitologiei populiste, nu există o corelație între șomajul autohtonilor și intrarea imigranților pe piața muncii, pentru simplul motiv că aceștia din urmă frecventează, deocamdată, zone ocupaționale care sunt evitate de autohtoni. Imigranții contribuie astfel la corectarea unor dezechilibre pe piața muncii și vin în întâmpinarea cele mai mari îngrijorări demografice din România, măsurată în Eurobarometrul pomenit.
Așadar, imigranții stârnesc frici, dar și rezolvă probleme demografice.
Din acest motiv, tema migrației și-a mai pierdut din importanță în ultimii ani, deși este supralicitată de Trump și republicanii MAGA sau de populiștii care se pregătesc pentru europarlamentare.
Într-un studiu al European Council on Foreign Relations (ECFR), deja faimos, din toamna anului trecut (cu concluzii măsurate din nou în ianuarie 2024), Ivan Krastev și Mark Leonard disting între cinci „triburi de criză”, plecând de la impactul perceput asupra viitorului a crizelor majore recente: criza climatică, criza financiară, valul migrator, pandemia și războiul din Ucraina. „Tribul migrației” este cel mai mic dintre ele, după, în ordine, tribul economic, tribul Covid, tribul războiului și cel climatic. Și în România tribul migrației este cel mai mic, îngrijorările cele mai mari fiind legate de efectele pe termen lung ale pandemiei, războiului din Ucraina (care, previzibil, stârnește temeri mai mari în toată Europa de Est), crizei financiare și crizei climatice.
În ciuda faptului că migrația nu este o preocupare majoră pentru populație, populiștii împing tema în față, agresiv. Ei cultivă ideea că partidele de sistem au capitulat iresponsabil în fața tendințelor demografice defavorabile. Tema migrației este pusă în centrul discuțiilor atât în narațiunile de diagnostic (migrații fiind făcuți vinovați pentru criminalitate, terorism, șomaj, inflație etc), cât și în cele de prognostic și mobilizare (migrația fiind profețită ca mare problemă a viitorului). Pe subiecte precum migrația, natalitatea, identitatea națională, suveranitatea, relația cu instituțiile europene și marile puteri, populiștii ocupă discreționar câmpul discursiv și dau sens realității într-un mod care suscită teamă și îi arată drept curajoși în raport cu forțele politice de sistem. Marile partide sunt în dificultate pentru că în momentul în care s-ar angaja în dezbateri pe subiecte care pot stârni mari controverse ar acționa în registrul tematic al populiștilor și ar contribui la mobilizarea lor.
Multe dintre temerile suscitate de populiști sunt, pur și simplu, exagerate, iar acest lucru poate fi folosit împotriva lor. Liderii populiști riscă enorm exploatând emoțional mari mase de oameni. Mare parte din cauzalitățile și soluțiile propuse de populiști sunt fictive și pot fi deconstruite cu ceva efort și luciditate. A crede în tsunami-ul populist, în victoria lor ineluctabilă și ireversibilă, înseamnă a acționa în registrul fricii, așa cum preferă populiștii. Datele de până acum arată și semne bune, și motive de îngrijorare. Anul electoral 2024 poate și trebuie să fie un semnal de deșteptare în fața amenințărilor la adresa democrației și libertății.
În partea a doua a acestei analize, ne vom uita la starea democrațiilor din lume în an hiperelectoral. Acest articol face parte din proiectul „Oameni, nu cifre”, o privire atentă&umană asupra fenomenului migrației în România.
