După întâlnirile pe care le-am avut cu mai mulți ucraineni stabiliți recent în Rabka, o mică stațiune balneoclimaterică din Polonia, am petrecut câteva zile și în Cracovia, oraș cu o populație de 750.000 de oameni și în care se află acum aproape 200.000 de refugiați din Ucraina. Am stat de vorbă cu ucraineni care au intrat în Polonia prin punctul de frontieră Medika, cu voluntari & oameni din diverse ONG-uri pentru a vedea cum se transformă orașul în aceste momente istorice.
La fel ca alte orașe mari din Polonia, și Cracovia trece acum printr-o schimbare la față. O schimbare care implică, evident, și numeroase contraste. Orașul a atins un punct-limită și aproape nu mai poate primi refugiați din Ucraina, dar în același timp colcăie de studenți și localnici puși pe chefuit. Peste tot sunt steaguri ale Ucrainei și refugiați ce stau la cozi lungi în așteptarea unei mese calde la corturile din zona gării, iar mai încolo — grupuri gălăgioase care fac pub crawl prin centrul vechi. Contrastul ăsta e și mai vizibil în hostelul în care stau: sunt dormitoare cu paturi suprapuse în care sunt cazați deopotrivă turiști, dar și ucraineni (ce-i drept, mai puțini în perioada asta decât în săptămânile precedente). Sunt seri în care vezi mame care calcă haine și pregătesc masa pentru cei mici în bucătăria comună, în timp ce în jurul lor roiesc grupuri de tineri cu baxuri de bere și sticle de Jagermeister, gata să iasă în oraș.
Forfota cea mai mare e în gara din Cracovia. Aici ajung cei care au intrat în Polonia prin punctul de frontieră Medika și care au prins trenuri și autocare din Przemyśl, un oraș cu o lungă istorie multietnică, aflat aproape de granița cu Ucraina. Intrarea în această nouă gară (deschisă în 2014) se face prin subteran, după ce treci prin Galeria Krakowska, un mare centru comercial. Pentru sutele de mii de refugiați care au trecut în ultimele săptămâni pe aici, a contat enorm faptul că au ajuns într-un spațiu foarte bine întreținut și încălzit, în care are loc o impresionantă mobilizare a voluntarilor. Sunt mai multe puncte de ajutor în incinta gării, unde oamenii stau la rând pentru sandvișuri, fructe, cafele, cartele telefonice, scutece ș.a. Tot aici se află și o sală în care sunt amplasate zeci de paturi pliante și unde oamenii se pot odihni timp de câteva ore (sau chiar zile) înainte să plece spre alte destinații. Și afară, în piața din fața vechii gări, au fost montate corturi în care se prepară mese calde (cam 20.000 pe zi, din estimările unor voluntari) și unde refugiații pot găsi haine, alimente și produse de igienă.
După ce stau la cozi, mulți se retrag pe banchetele colorate din spațiile de așteptare, acolo de unde urmează să fie preluați de cunoscuți, voluntari sau rude. Printre ei e și Olga, o femeie din Kiev venită aici cu fiica ei și cu nepoata, și care azi împlinește 57 de ani. Unul dintre voluntari a aflat că e ziua ei, așa că i-a mobilizat și pe colegii lui, i-au adus flori și i-au cântat la mulți ani împreună cu alți oameni din gară, care s-au nimerit să fie pe acolo. „E emoționant să vezi cum îți cântă niște necunoscuți așa în mijlocul gării, dar mi-e greu să o văd ca o zi de sărbătoare. Un singur lucru mi-aș fi dorit de ziua mea: să fie pace”, zice Olga zâmbind amar.
Tot aici îi întâlnesc pe Ian și Galina, un cuplu format dintr-un englez și o ucraineană plecată din țară în urmă cu 7 ani. Amândoi sunt pensionari și trăiesc în Liverpool. Sunt de câteva ore aici, în gară, și o așteaptă pe Oxana, nepoata Galinei, care a trecut granița în Polonia în dimineața asta. Nerăbdătoare, Galina dă ture dintr-o parte în alta. Tresare dintr-odată, când o vede pe nepoata ei alergând spre ea dintr-un căpăt al gării. Galina și Oxana se strâng în brațe și izbucnesc amândouă în plâns. „Doamne, nu-mi vine să cred că ai reușit să scapi de acolo!”, îi spune mătușa tremurând de emoție.
Oxana, o femeie în jur de 30 de ani, e de loc din Nikolaev, un important oraș port din sudul Ucrainei, care a fost grav afectat de bombardamentele rusești.
„Era dezastru acolo”, spune Oksana. „La fel de rău ca în Harkov. Am reușit să plec cu un autobuz, iar apoi am prins un tren spre Liov. Doar că la un moment dat au început bombardamentele în timp ce eram pe drum, așa că trenul s-a oprit și am stat așa în câmp timp de zece ore. A fost cumplită așteptarea, se auzeau explozii în zonă, credeam că nu o să mai ajung aici. Soțul și fratele meu au rămas acolo, sunt prinși în lupte grele.”
Tot astăzi a ajuns în Cracovia și Sabina (25 de ani) împreună cu fratele și mama ei. Ei au plecat din Dnipro (oraș în care Sabina studia medicina) la începutul lunii martie. Până să plece de tot din Ucraina, au mai stat câteva săptămâni în Liov, unde se simțeau mai în siguranță (între timp, aeroportul din Dnipro a fost complet distrus de bombardamentele armatei ruse). Sabina spune că ei au aplicat pentru viză în Marea Britanie încă de acum o lună, dar, la fel ca mulți alți ucraineni, nu au primit niciun răspuns. „Cred că prin amânarea asta și prin faptul că nu-ți dau niciun semn legat de viză, ei nu urmăresc decât să te descurajeze”, spune Sabina. „Pentru că nu poți să aștepți o veșnicie și, atunci când vezi că nu ești binevenit în Anglia, cauți alte locuri în care să mergi. Aș putea să încerc și în alte țări, dar asta ar însemna să o iau cu totul de la zero și mi-ar lua ani buni până aș învăța limba din țara respectivă. Cel mai mult îmi doresc să-mi pot continua studiile în Ucraina, la universitatea mea.” La rândul ei, Lala, mama Sabinei, se simte complet debusolată și nu știe ce să facă. În Dnipro, ea lucra ca doctoriță, dar acum simte că nu poate să facă nimic aici cu experiența ei de acolo. În mai multe orașe din Polonia, inclusiv în Cracovia, se încearcă găsirea unor soluții pentru angajarea doctorilor ucraineni, dar asta presupune învățarea limbii. Ceea ce e și mai dificil pentru cineva ca Lala, care e trecută de 50 de ani.
Stau de vorbă și cu câțiva dintre voluntarii care fac ture lungi aici încă de când a început războiul și astfel îi cunosc pe Maxim, din Belarus, și pe Stanislav, un tânăr ucrainean de 22 de ani care s-a mutat în Cracovia în urmă cu trei ani pentru a studia Științe Politice. „Dacă o să mergi prin mai multe gări și autogări din Polonia, o să găsești mai mulți tineri ca mine, oameni din Belarus care studiază sau muncesc aici și care fac voluntariat de când a început războiul”, spune Maxim. „Asta ca să înțelegi că suntem mulți din Belarus care nu susținem acest război.” Ca și Maxim, Stanislav a început să facă voluntariat în gară la sfârșitul lui februarie și de atunci ajută în principal cu traducerile (vorbește fluent patru limbi străine).
„Toată familia mea e în Herson, unde situația devine tragică”, mărturisește Stanislav. „Văd că deja am și probleme și în a comunica cu ei. Plus că rămâne orașul fără alimente și cele necesare. Părinții mei și celelalte rude au vrut să plece, dar acum e prea mare frica. Am prieteni ai căror părinți au fost împușcați în timp ce încercau să iasă din Herson. Așa că acum așteaptă… Într-un fel pot să zic că voluntariatul mă ajută și pe mine, pentru că nu am timp să mă gândesc la ce e mai rău. Și după prima săptămână petrecută aici, eram complet terminat emoțional. Dar am ieșit din faza aia, acum mă simt ca într-un fel de transă.”
Sunt și mulți voluntari veniți din UK sau SUA, printre care și pensionari care s-au mobilizat după ce au văzut știrile din prima săptămână de război. Unul dintre aceștia este Michael, un bărbat de 72 de ani, dintr-un sat din Anglia, care a lucrat toată viața ca steward. „Am hotărât să vin aici în clipa în care l-am văzut la televizor pe acel copil care trecea granița de unul singur", povestește Michael, care acum face voluntariat la unul dintre corturile din piața gării. „Nu știu cum să explic, dar în momentul ăla mi-a fost clar că trebuie să vin în Polonia. Fac diverse lucruri, ajut cum pot, dar partea pe care mă concentrez în special e legată de strângerea banilor. Sunt și alții care fac asta. Pentru că, deși ajung mulți bani în Polonia, acest lucru se derulează pe trasee complicate, cu birocrație, întârzieri. Iar aici, la corturile astea, e nevoie de bani — de cash! — în permanență. Felul în care procedez este următorul: stau câte o săptămână aici, timp în care vorbesc cu prieteni din Anglia și din alte țări, care îmi trimit mie banii lor și ce mai adună și ei; apoi mă duc și stau câteva zile în Anglia, unde încerc să găsesc alți cunoscuți, alte surse, după care mă întorc și stau iar o săptămână aici. Și mai facem ceva: vorbim cu posturi de radio sau ziare locale ca să ne facem auziți. Presa e de mare ajutor.”
Michael spune că, de când a venit în Cracovia, a trecut prin niște stări emoționale intense, dar a încercat să nu se gândească prea mult la ele. „Dar recunosc că azi mă simt copleșit”, zice el. „Ieri a murit unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, iar azi ar fi fost ziua soției mele, care a murit acum câțiva ani. Asta e, mergem înainte și ne facem treaba."
Stau de vorbă și cu Bob, un alt pensionar din Anglia (74 de ani), care taie fructe într-unul din corturile prin care trec zilnic mii de refugiați. „Auzi, la mine povestea e simplă'', zice el. „Am ieșit cu soția mea într-o seară la pub și ne-am îmbătat foarte rău amândoi. Și atunci ne-am zis așa brusc: gata, trebuie să mergem în Polonia ca voluntari. Și uite că de două săptămâni suntem aici. Nu prea mai avem cum să dăm înapoi acum.”
Supa care te readuce acasă
O nouă zi cu cer sumbru. Se face din ce în ce mai frig în Cracovia și se anunță ninsori în toată regiunea, inclusiv în localitațile de lângă graniță. O iau la pas prin centrul vechi al orașului, unde mă întâlnesc cu Anna Kaźmierczak, traducătoare și ghid turistic. Anna vorbește perfect limba română (în 2001, ea a înființat Societatea Polono-Română) și face în general tururi ghidate pentru turiștii veniți din România, cărora le povestește despre istoria și secretele Cracoviei. În mod previzibil, turismul a scăzut foarte mult aici, iar acum autoritățile locale lansează o campanie prin care să atragă vizitatori și să ofere o imagine a Poloniei ca un loc sigur și pașnic. Mulți dintre ghizii turistici din Cracovia, printre care și Anna, s-au implicat într-un fel sau altul în ajutorarea refugiaților din Ucraina, mai ales că ei au contacte la hosteluri, pensiuni și în stațiuni. Anna este însă dezamăgită de felul în care acționează guvernul și spune că nu există o strategie coerentă și pe termen lung. „Da, există o mare mobilizare la nivelul populației, dar asta nu înseamnă că e meritul guvernului, care e preocupat mai mult de chestiuni de imagine”, spune ea. De asemenea, ea e intrigată de faptul că nimeni nu mai vorbește despre criza umanitară care are loc la granița cu Belarus, care a început încă din toamna lui 2021. „E și multă ipocrizie. Pe de o parte, autoritățile zic: noi îi primim cu brațele deschise pe cei din Ucraina, pe de altă parte, fac tot posibilul pentru a bloca accesul celor care vin din Irak sau Afganistan.” Ea îmi dă exemplul Grupului Granica, organizație care, de 8 luni încoace, monitorizează abuzurile care au loc la granița cu Belarus. Mesajul celor de la Granica adresat guvernului este următorul: e nevoie urgentă de ajutor umanitar pe toată frontiera de est & pentru toți cei care fug de război și persecuții, indiferent de locul din care vin și de culoarea pielii.
Din centrul vechi mă îndrept prin ploaie spre Kazimierz, cartierul evreiesc, unde îți sare imediat în ochi combinația de albastru și galben de pe drapelul ucrainean, afișat pe zidurile multor instituții, magazine și restaurante. Trec pe lângă Jewish Community Centre, acolo unde așteaptă zeci de mame cu copii pachete cu alimente și îmbrăcăminte, și mă îndrept spre malul râului Vistula. Aici se află o veche clădire albă cu o istorie stranie: pe vremuri era depozit de sare, în ultimii ani a fost un fel de centru cultural activisto-artistic, iar acum e depozitul de supă (Zupa dla Ukrainy). La scurt timp după ce a început războiul, unii dintre activiștii și artiștii care au ateliere aici au început să facă supe și să le trimită la graniță. În câteva săptămâni lucrurile au luat amploare și acum trec pe aici câteva mii de borcane pe zi. Sunt aduse de localnici (care le prepară acasă), voluntari, restaurante, etc. Sunt doar supe vegane/vegetariene (ca să reziste mai mult) și pasteurizate în prealabil. Apoi sunt trimise mai departe: la graniță și chiar în sate și orașe din Ucraina, dar sunt duse și direct la familiile din zona Cracoviei care găzduiesc refugiați. Și, pentru că locul a ajuns să fie atât de cunoscut, acum vin chiar ucraineni aici, împreună cu copiii, ca să-și aleagă supele.
E o vânzoleală continuă, sunt mulți voluntari studenți, dar și persoane aflate în tratament pentru diverse dependențe care muncesc de dimineață până seara.
„Supa e importantă în general pentru noi, polonezii, dar și pentru ucraineni, face parte parte din cultura zonei”, îmi zice Kasia, o traducătoare care face voluntariat aici. „Ca să nu mai zic că e cu atât mai necesară atunci când e frig, e pentru toată familia, inclusiv pentru copii. Și nu e vorba doar de hrana în sine, dar supa îți dă o senzație — fie ea și scurtă — că ești încă acasă.”
Care e parola?
Fundația Wolno Nam (Avem voie) își are sediul într-o clădire veche care a aparținut cândva Universității Jagiellonă (înființată în 1364). Ajung aici într-o zi pe la prânz, într-un moment în care orașul s-a mai înviorat cât de cât odată cu primele raze de soare. De câteva săptămâni încoace, Wolno Nam s-a transformat într-un Intervention Hostel și s-a făcut remarcată ca o organizație atipică din mai multe puncte de vedere. Acest hostel e gândit în primul rând ca un spațiu de cazare pentru mame și copii din Ucraina, inclusiv pentru familii de romi, dar și pentru migranți care vin din alte țări prin Belarus. Ei sunt foarte activi încă din toamna anului trecut, când au început să găzduiască refugiați din Afganistan și Irak, pe care i-au ajutat să-și găsească locuri de muncă. Spre deosebire ce se întâmplă în alte locuri, aici nu se impun niște limite de timp și le este permis oamenilor să stea cât vor. Apoi, se pune accentul pe ideea de mare familie, care se traduce în primul rând prin împărțirea unui spațiu comun și a unui sentiment de bună-dispoziție colectivă.
Spre exemplu, în birourile în care lucrează coordonatorii, poți să vezi copii care se joacă sau care ascultă muzică și mame care vin să-i ajute pe voluntari la ambalarea pachetelor cu ajutoare și în alte chestiuni organizatorice. Sunt seri în care gătesc cu toții rețete ucrainene (borș, colțunași ș.a) și în care iau masa împreună. Toate spațiile sunt folosite într-un fel de altul, iar adolescenții sunt încurajați să-și exerseze abilitățile artistice (recent, Nikita, o adolescentă din Harkov pasionată de graffiti, a făcut desene pe coridoarele hostelului.). Activitatea celor de la Wolno Nam nu se rezumă doar la acest spațiu, ci presupune și multiple deplasări în Ucraina, dar și la granița cu Belarus, acolo unde duc pachete cu ajutoare.
În mod surprinzător atmosfera e foarte veselă aici, mai ales printre copii, care par să fie mereu puși pe glume. Anton, un puști de 13 ani, stă pe o canapea alături de Victoria, verișoara lui, cu un an mai mare decât el, și amândoi se distrează uitându-se la clipuri pe YouTube. Victoria e și ea veselă și histrionică, dar în clipa în care Anton spune ceva de tații lor, aflați pe front, ei îi dau lacrimile instant. Îl roagă pe vărul ei să schimbe subiectul, iar acesta se întoarce la micile sale numere comice. Într-unul din ele, el se prezintă drept rus, apoi ucrainean, apoi din nou rus urmărind astfel să-și zăpăcească audiența. „Și poate că totuși sunt rus”, încheie el în râsetele celorlalți.
La plecare, observ o foaie lipită pe un perete, printre zeci de desene făcute de copii, pe care e scrisă parola la WiFi: hope (speranță).
*
Câteva zile mai târziu, când eram deja în România, a apărut și știrea despre atacul asupra gării din Kramatorsk, în urma căruia și-au pierdut viața peste 50 de oameni (civili), printre care și câțiva copii. Pe una dintre rachetele rusești care au lovit gara era inscripționat mesajul: „pentru copii”. Asta s-a întâmplat în aceeași gară prin care au plecat Anton și Victoria în urmă cu câteva săptămâni.
Foto main: Pakkin Leung/Wikimedia Commons
Foto interior: Ionuț Sociu
