Conceptul anti-globalist de suveranitate alimentară pare să devină un instrument folosit pentru câștigarea voturilor de dreapta, încălcarea regulilor de mediu și menținerea agrobusiness-ului cel de toate zilele. 

În centrul puterilor agricole europene, Franța și Italia, coace o dezbatere: în ce măsură este suveranitatea alimentară un concept de dreapta?

În urmă cu două săptămâni, noul guvern de dreapta al Italiei a schimbat numele Ministerului Agriculturii Alimentare și Politicilor Silvice în Ministerul Agriculturii și Suveranității Alimentare.

Noul ministru, Francesco Lollobrigida de la Fratelli d’Italia, a apărat schimbarea numelui declarând „Suveranitatea alimentară nu este un concept de dreapta... Dacă ceva funcționează pentru noi, e destul, nu trebuie să aibă conotații ideologice”.

Schimbarea numelor ministerelor pentru a include acest termen nu este o mișcare politică nouă. În luna mai a acestui an, după victoria lui Emmanuel Macron asupra liderului de extremă dreapta Rassemblement National, Marine Le Pen, guvernul de centru al Franței a schimbat și numele Ministerului Agriculturii și Alimentației în Ministerul Agriculturii și Suveranității Alimentare.

Pentru Lollobrigida, faptul că un alt executiv european, dintr-o altă zonă politică, susține același concept ajută la legitimarea deciziei sale. 

Dar limbajul are încărcătura sa. „Termenul de suveranitate alimentară este foarte drag extremei drepte franceze”, spune expertul în sisteme alimentare Nicolas Bricas de la IPES-Food, un grup de experți independenți în sisteme alimentare sustenabile.

În martie anul trecut, în miezul campaniei sale electorale, Marine Le Pen a vizitat Salonul Internațional de Agricultură de la Paris și a spus că suveranitatea alimentară a Franței „unul dintre pilonii libertății noastre”.

„Rassemblement National își are rădăcinile în zona rurală”, adaugă Bricas. „Macron trebuia să seducă acel electorat, așa că a încercat să-i facă pe plac.”

Cu toate acestea, termenul de „suveranitate alimentară” nu-și are originea în dreapta politică, ci în rândul anti-globaliștilor din anii 1990.

Prima definiție a conceptului a fost propusă în 1996 de mișcarea fermierilor Via Campesina, ce punea accent pe sudul global. Pentru organizația cu sediul în Belgia, suveranitatea alimentară înseamnă „dreptul popoarelor, comunităților și țărilor de a-și defini propriile politici agricole, de pescuit, alimentare, funciare și de muncă, ce sunt adecvate din punct de vedere ecologic, social, economic și cultural realităților lor unice”.

Riccardo Bocci, directorul tehnic al rețelei italiene de semințe sustenabile Rete Semi Rurali, a rezumat recent această gândire în revista Altreconomia: „Ideea era simplă, dar poate puțin nebunească în comparație cu acele vremuri: dezvoltarea economică și agricolă, ce se suprapune în multe țări, nu poate fi realizată pur și simplu prin liberalizarea piețelor și ruperea barierelor tarifare.”

Suveranitatea alimentară înseamnă, prin urmare, o agricultură durabilă din punct de vedere economic, social și ecologic. Cât loc mai este astăzi în UE pentru această idee? Cât de diferit este acest termen în vogă diferit de intenția sa inițială?

Pentru a răspunde, trebuie să ne uităm la ceea ce s-a întâmplat de când Rusia a invadat Ucraina, declanșând un conflict între doi dintre cei mai importanți exportatori de produse agricole din lume.

Suveranitatea alimentară: instrument de stat și Big Biz

La începutul lunii martie 2022, termenul de suveranitate alimentară a apărut într-un document al Consiliului Uniunii Europene, condus la acea vreme de președinția rotativă a Franței. Miniștrii agriculturii din blocul de 27 de membri au spus că doresc „îmbunătățirea rezistenței și suveranitatea alimentară a UE” și „încorporarea suveranității alimentare în politica agricolă a UE”.

Câteva zile mai târziu, Copa-Cogeca, cea mai mare organizație de fermieri de pe continent, a cerut „cultivarea întregului teren disponibil în 2022 pentru a compensa blocajul producției ruse și ucrainene, pentru a evita întreruperile în lanțurile de aprovizionare, care vor duce inevitabil la penurie în unele părți ale lumii. Aceasta este o problemă esențială a suveranității alimentare și a stabilității democratice”.

La sfârșitul lunii martie, Comisia UE a aprobat intervenții pe termen scurt și mediu în sectorul agroalimentar. Unele dintre acestea s-au potrivit cu solicitările Copa-Cogeca, cum ar fi „o scutire excepțională și temporară” pentru a permite fermierilor să cultive terenuri care sunt de obicei lăsate pârloagă din motive de mediu. Măsura a acoperit întregul an 2022, dar în iulie Comisia a aprobat o nouă scutire pentru întregul an 2023, care acoperă și regulile de rotație a culturilor, menite să protejeze solul și biodiversitatea.

Răspunsul UE la criza din Ucraina a fost, prin urmare, clar: blocul trebuie să intensifice producția de alimente, chiar dacă mediul are de suferit.

Acum riscul este ca termenul „suveranitate alimentară” să fie interpretat pur ca „securitate alimentară” – un sens mult îndepărtat de scopul său inițial.

Strategia Farm to Fork, în pericol de deraiere

Pandemia de Covid-19 și conflictul din Ucraina au venit într-un moment crucial pentru agricultura europeană. Sectorul este responsabil pentru aproximativ 10% din emisiile de gaze cu efect de seră ale UE, din care 7% țin de creșterea animalelor. Prin urmare, pentru a combate schimbările climatice, agricultura trebuie să devină mai sustenabilă. De aceea, în mai 2020, Comisia europeană, în cadrul European Green Deal, a prezentat strategia „Farm to Fork – de la producător la consumator” (F2F).

În esență, obiectivele acestui document includ reducerea utilizării pesticidelor chimice și creșterea suprafețelor agricole cultivate ecologic. O parte din principii au fost parțial încorporate de legislatorii UE în noua Politică Agricolă Comună (PAC), care intră în vigoare în ianuarie 2023. Cu toate acestea, instituțiile europene trebuie să negocieze noi legi bazate pe recomandările de politici din cadrul F2F.

Cu alte cuvinte, jocul implementării strategiei F2F nu e jucat. Dar izbucnirea războiului din Ucraina i-a înarmat pe criticii care ar dori să limiteze aplicarea F2F în numele suveranității alimentare.

În iulie anul trecut, ONG-ul Corporate European Observatory a denunțat modul în care industriile europene agricole și chimice „au încercat să deraieze Farm to Fork, folosind criza ucraineană pentru a revigora argumentele împotriva practicilor agricole mai ecologice” și modul în care Copa-Cogeca a „colaborat cu Partidul Popular European (PPE) pentru a slăbi și a bloca regulile vitale pentru implementarea obiectivelor climatice și a socilitat o evaluare a impactului propunerii” care tinde să „privilegieze factorii economici în fața celor sociali și de mediu”.

Potrivit fermierilor, regulile F2F propuse ar putea duce la o scădere a producției agricole din UE, creșterea prețurilor pentru clientul final și ar face Europa dependentă de importuri.

„Există riscul ca noile reglementări să aibă un efect de bumerang”, susține Vincenzo Lenucci, director pentru politici europene și internaționale la Confagricoltura, una dintre cele mai importante asociații de fermieri din Italia. „Ar putea face ca UE să aibă acces mai greu la alimente suficiente, sănătoase și la prețuri accesibile.”

Mediu versus producție

Potrivit ecologiștilor, sistemul agroindustrial actual trebuie înlocuit cu producții mai sustenabile și transformarea sursei și destinației produselor cultivate în UE.

Astăzi, 52% din cerealele atât produse, cât și importate în UE sunt folosite pentru hrănirea animalelor și doar 19% pentru oameni.

„Ne confruntăm cu o problemă de solidaritate și de organizare a pieței, nu cu o problemă de volum”, argumentează Benoît Biteau, fermier ecologic francez, europarlamentar al Verzilor și vicepreședinte al Comisiei pentru agricultură a Parlamentului European. Potrivit acestuia, îngrijorarea în UE nu este lipsa alimentelor, ci faptul că ele sunt produse în mod nesustenabil, iar prețurile acestora sunt inaccesibile pentru cei săraci.

În opinia sa, decizia Comisiei de a suspenda temporar anumite standarde de mediu este o decizie politică „foarte discutabilă”. Potrivit lui Biteau, în loc să se producă mai mult, ar fi necesar să fie ținută sub control speculația prețurilor, să fie impozitate super-profiturile marilor jucători internaționali și să fie redirecționate o parte din stocurile destinate creșterii animalelor către consumul uman, compensând fermierii penalizați din punct de vedere economic.

Pentru Bricas, scutirea decisă în martie dezvăluie „o ciocnire internă” în cadrul Comisiei Europene. „Pe de o parte, sunt cei care vor să crească producția de cereale pentru a recupera cota de piață [a UE] și a evita o criză globală. Pe de altă parte sunt cei care vor să apere strategia Farm to Fork”, explică expertul în alimentație.

În tabere opuse din cadrul executivului UE se află olandezul Frans Timmermans, vicepreședintele socialist al Comisiei și responsabil pentru Green Deal, și Janusz Wojciechowski, comisarul polonez pentru agricultură din cadrul partidului de guvernare PiS. Olandezul susține ferm F2F, în timp ce polonezul vrea să sporească producția.

Cearta de la Bruxelles-ul pune în umbră dezastrul climatic

Ciocnirea nu se încheie pe coridoarele palatelor de sticlă de la Bruxelles, ci se va intensifica în următoarele luni, din mai multe motive. Una dintre acestea este vara 2022. Seceta care a lovit Europa în acest an a fost atât de alarmantă încât, potrivit cercetătorilor de la Joint Research Centre, s-ar putea transforma în cea mai gravă din ultima jumătate de mileniu. Agricultura este o victimă majoră.

Cele mai recente prognoze arată că producția de cereale din UE în 2022 este de așteptat să fie mai mică decât cea de anul trecut și decât media ultimelor cinci ani, cu 7,8%, respectiv 5,1%. Printre țările cu cele mai proaste performanțe, în comparație cei cinci ani dinainte, se numără Ungaria, România, Spania, Franța și Italia. Într-un punct de vedere publicat recent, Comisia susține că acest rezultat are de-a face „în principal cu seceta din vară”.

Cu toate acestea, lucrarea susține că disponibilitatea alimentelor „nu este în pericol în UE”. Dimpotrivă, datorită stocurilor existente, este de așteptat ca UE să exporte cereale în valoare de „51 de milioane de tone, o creștere cu 6,5% față de sezonul trecut și cu 20,9% peste media pe cinci ani”.

Decizia UE de a suspenda reglementările de mediu, așadar, nu a obținut până acum rezultatele dorite, din cauza schimbărilor climatice. Au fost de vină lipsa apei, prețurile mari la energie și, ca urmare, creșterea costurilor de producție. Deoarece Comisia a decis să facă scutiri abia în martie, acestea nu și-au arătat încă efectele. Cele două tabere interpretează asta în moduri diferite.

Pe de-o parte, unele organizații de fermieri susțin că dificultățile create de secetă reprezintă un motiv suplimentar pentru a nu aproba măsuri de mediu care le-ar putea complica și mai mult viața și le-ar putea limita și mai mult producția. Pe de altă parte, susținătorii Farm to Fork spun că o agricultură mai sustenabilă servește scopului de a nu agrava criza climatică, care provoacă evenimente extreme fără precedent, precum cele de vara trecută.

După cum a declarat Timmermans în aprilie, chiar înainte de seceta severă, că strategia F2F „este o încercare de a salva agricultura, nu de a o pedepsi, în contextul efectelor devastatoare ale pierderii biodiversității și ale schimbărilor climatice asupra producției alimentare globale”.

Cu toate acestea, în ciuda apelurilor vicepreședintelui, drumul F2F e dificil, pe fondul întârzierilor și eșecurilor.

Unul dintre cele mai bune exemple este reforma propusă a regulamentului cu privire la pesticide.

Textul legislativ ce prevede reducerea la jumătate a utilizării pesticidelor chimice până în 2030 a fost programat pentru primul trimestru al anului 2022 și a fost anunțat pentru martie, iar apoi a fost amânat până la sfârșitul lunii iunie. Când l-a prezentat, Timmermans a declarat că „a folosi războiul din Ucraina pentru a dilua propunerile și pentru a-i speria pe europeni să creadă că sustenabilitatea înseamnă mai puțină hrană este de-a dreptul iresponsabil”. Cu toate acestea, atunci când propunerea a ajuns în Parlamentul European în septembrie, a fost aspru criticată de vocile populare și liberale din cauza efectului său asupra securității alimentare europene și a lipsei unei evaluări a impactului.

Procesul de aprobare pare a fi lung și complex, iar timpul disponibil este scurt.

„Propunerea de produse de protecție a plantelor (pesticide) a venit prea târziu. Nu știm dacă va fi aprobat înainte de sfârșitul mandatului parlamentar”, argumentează Ellen Hof, director de operațiuni și expert în agribusiness pentru organizația #SustainablePublicAffairs din Bruxelles.

Termenul poate părea încă îndepărtat, dar negocierile privind reglementările europene cer timp, deoarece trebuie făcute compromisuri între diferitele forțe politice și diferite instituții ale UE, Parlamentul și Consiliul având votul final. Pentru a face o comparație, legislația cu privire la încetarea vânzărilor de autovehicule cu motor cu ardere internă (ICEV) a fost prezentată în iulie 2021. Abia în următoarele câteva săptămâni este așteptat ca plenul Parlamentului UE să voteze pentru ultima oară intrarea sa în vigoare. Asta înseamnă aproape un an și jumătate, cam cât mai rămâne până la viitoarele alegeri europene.

UE renunță la politicile ecologice, în timp ce planeta se încălzește

Din cauza apropierii campaniei pentru alegerile europarlamentare din primăvara anului 2024, inițiativele legislative care vor apărea în următoarele câteva luni sunt „puțin probabil să fie aprobate”, adaugă Hof. Cei care sunt împotriva strategiei Farm to Fork sau, în general, a acordului ecologic european, s-ar putea, așadar, să nu lupte prea mult în timpul negocierilor de modificare a textelor legislative, ci pot folosi pur și simplu o tactică de întârziere.

„Situația nu este una bună”, comentează Thomas Waitz, europarlamentar austriac și copreședinte al Partidului Verzilor Europeni. „Următorii câțiva ani vor fi cruciali pentru a atinge obiectivele climatice. Aceasta înseamnă că multe industrii vor trebui să-și schimbe modelul de afaceri, s-ar putea să nu câștige la fel de mulți bani cum făceau înainte și vor face totul pentru a preveni acest lucru.”

Italia bagă cuțitul în Farm to Fork

Noii lideri ai Italiei știu clar unde se află politica țării. Într-un interviu recent, ministrul Agriculturii și Suveranității Alimentare Francesco Lollobrigida a declarat că „este nevoie de o reformă a PAC care să scape de ideologia intrinsecă Farm to Fork” și să ridice limita terenurilor necultivate pentru că „ceea ce ne oferă Europa nu este suficient”. Deși vagă, această ultimă propunere se referă la solicitările făcute și de alți actori europeni de a extinde în continuare scutirile de la standardele de mediu până la sfârșitul actualului program PAC, în 2027.

O astfel de decizie ar reprezenta un nou regres pentru tranziția ecologică a agriculturii europene.

În același timp, ar putea fi o mișcare electorală abilă a conservatorilor și reformiștilor europeni (ECR), grup european ai cărui membri sunt Lollobrigida și Fratelli d’Italia. De asemenea, l-ar favoriza pe comisarul polonez pentru agricultură Wojciechowski și președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene, care este în mâinile guvernului conservator ceh până la începutul anului viitor.

Grupul ECR de astăzi nu face parte din majoritatea popular-liberal-socialistă care susține comisia Von der Leyen din Parlamentul European, dar acest lucru s-ar putea schimba după alegerile din 2024. Unii observatori cred că ar putea fi create noi alianțe în partea dreaptă a hemiciclului continental. Se pare că există semne în acest sens, cum ar fi numirea unui membru al ECR, letonul Roberts Zīle, printre vicepreședinții Parlamentului European, în ianuarie anul trecut.

Deocamdată sunt doar speculații, dar la Bruxelles, reia Hof, oamenii încep să se întrebe ce va fi European Green Deal și toate măsurile legate de acesta, inclusiv în agricultură. „Ce se va întâmpla după vot [în 2024]?”, se întreabă directorul operațional al #SustainablePublicAffairs cu oarecare îngrijorare.

În așteptarea lui 2024, agricultura ar putea deveni un teren fertil pentru cultivarea unor înțelegeri politice fără precedent. Suveranitatea alimentară ar putea fi un concept în jurul căruia să fie testate noi alianțe, întrucât termenul se transformă dintr-o critică la adresa sistemului într-o tactică de menținere a status quo-ului: a produce cât mai mult posibil astăzi, indiferent de implicațiile asupra generațiilor viitoare.

Credite:

Text de Paolo Riva

Fotografia de deschidere: Luca Quagliato

Acest articol este parte dintr-o serie intitulată The Grainkeepers, susținută de un grant acordat de Journalism Fund.