În dezbaterea despre rasismul lui Bogdan-Alexandru Stănescu, pare mai simplu să faci cascadorii formaliste decât să îi dai pur și simplu dreptate lui Valeriu Nicolae. Sub stindardul „libertății de expresie”, ne-am trezit într-o poziție bizară, în care toată lumea promovează autonomia esteticului. Aș vrea să repornesc discuția tocmai din locul unde s-a rupt firul și să afirm: da, textul lui BAS este rasist. Dar ce spune asta despre sistemul nostru literar, despre politicile formelor artistice și, mai ales, despre textul primar: Copilăria lui Kaspar Hauser (Polirom, 2017)?
Cred că nu are rost să mai fac o prezentare a scandalului din ultimele zile. Bibliografia este următoarea: Valeriu Nicolae denunță rasismul din Copilăria lui Kaspar Hauser în ziarul Libertatea, lumea literară se inflamează pe rețelele de socializare, iar BAS îi răspunde defensiv din Sinaia cu mâinile tremurânde. La scurt timp, apar Mihai Iovănel cu un take foarte cuminte și relativist în Scena9, unde refuză să „suprainterpreteze” denominatorii etnici din descrierile de personaje din Copilăria…, respectiv Iulian Bocai, cu un eseu foarte amestecat despre morală, literatură and everything in between. Între timp, Valeriu Nicolae scandalizează din nou lumea literară cu o serie de screenshoturi din conversațiile sale extrem de palpitante cu Marius Chivu, care, din fericire (pentru noi, vreau să zic), au fost date jos. În timp ce scriu aceste rânduri, Ileana Năchescu deja pune punctul pe „i” în Libertatea. Nu aș vrea să repet ce spune aceasta, vreau doar să remarc că încă lipsește o discuție matură din partea criticii litere: BAS a devenit peste noapte martirul autonomiei esteticului și al apărătorilor ei de pe Facebook, toți experți în naratologie și nuanțe. Evident, nu mi se pare utilă nici insistența altora pe vina individuală a persoanei. Problema este sistemică, iar Valeriu Nicolae a spus-o foarte bine: „Cum e posibil ca nimeni să nu fi reacționat? Cum e posibil să nu fie nicio discuție pe marginea fragmentelor de mai sus? Cum a luat premiile pe care le-a luat? Au citit oamenii ăia tot cartea pe care am citit-o eu și li s-a părut de premiat?”. Remarc faptul că Nicolae nu se întreabă cum de nu a fost lapidat BAS în stradă de apărătorii cancel culture, ci doar cum de nimeni nu a pomenit nimic (nici măcar într-un mod neutru, descriptiv!) despre aceste atitudini (ficționale au ba) ale naratorului din roman/colecția de proze scurte/ce-o fi.
S-a mai zis, interpretarea unui text depinde, în mod fundamental, de receptor. Dar receptorul nu este o instanță abstractă, ci o entitate materială, „modelată” să vadă într-un anumit fel prin educație, socializare și noroc. Și noi, și VN suntem supuși acestei legi, din păcate, universale. BAS spune într-un fel asta atunci când afirmă, în răspunsul său din Libertatea, că „atunci când ai un ciocan în mână, vezi în jurul tău un ocean de cuie”: așadar, activistul rom din fostul PLUS ar suferi de o disonanță cognitivă implementată prin obișnuință – el doar s-a obișnuit, în urma anilor de traumă și activism, să vadă rasism peste tot. Eu zic că ne-ar prinde bine să vedem situația din cealaltă perspectivă: poate că ciocanul este la noi. Prin „ciocan” vreau să spun „rasism internalizat”. Ne-am obișnuit atât de mult cu autonomia noastră lipsită de responsabilitate, încât ne atacăm la orice problematizare mai incisivă (vorba vine: Nicolae a fost soft) a propriei conștiințe. Așadar, consider că este timpul să încetăm cu fuga în jurul cozii: proza lui BAS este rasistă. Da, rasismul este distorsionat prin mecanismele încetățenite ale textului literar, care privilegiază ambiguitatea tensionată în detrimentul clarității didactice, însă el este acolo. Și mie mi-a fost greu să accept: Copilăria lui Kaspar Hauser a fost și este una dintre cărțile mele preferate din literatura română (deci mă încadrez, la rându-mi, în categoria oamenilor care n-au văzut rasismul de copaci), încă plăcerea estetică este și va rămâne un criteriu perisabil. Odată ce acceptăm acest lucru, lucrurile devin incomode, dar și interesante. Vorba englezului: zic să nu aruncăm bebelușul din cadă odată cu apa. Așadar, ce facem cu această informație?
Ei bine, răspunsul e simplu: orice, dar nu să invocăm teoria literară de secol XX ca să îl scoatem pe BAS din încurcătură. Într-adevăr, convenția literară spune că naratorul nu este același lucru cu autorul, cum nici avatarul virtual al gamerului Bobiță din capitolul „Ninge în Tyria” nu este una cu personajul. Cu toate acestea, naratorul nu va funcționa independent de autor, într-o lume îndepărtată a ideilor pure, ci va îndeplini o funcție pragmatică, proiectată de acesta din urmă. E decizia autorului ce funcție efectuează naratorul. În acest moment, forma devine importantă: trebuie să stabilim ce anume face instanța narativă din Copilăria lui Kaspar Hauser, mai mult decât ce zice. Aici, analiza minuțioasă și rezistentă la aluzii extratextuale pe care a întreprins-o Iovănel nu ajută mai deloc (deși, recunosc, mi se pare teribil de amuzantă ipoteza că personajul Balkan din proza omonimă ar fi fost descris ca fiind „negru” pe baza bronzului…).
Ca să analizăm Copilăria lui Kaspar Hauser așa cum se cuvine, cred că trebuie să renunțăm cu totul la ipoteza că am avea de-a face cu un material autobiografic, deci să acceptăm în mod plenar ipoteza argumentului lui BAS. Consider că ideea se susține: Copilăria… nu este o mărturisire personală a autorului, ci o parabolă, un „act simbolic social”, cum ar zice Fredric Jameson. Problema este următoarea: da, este o parabolă, dar despre ce este parabola asta? Am fi tentați, la o primă lectură, să spunem că reprezintă o sociografie a anilor 1990, cu toată violența exacerbată a acelei perioade, un „melting pot” invocat de însuși autor în finalul intervenției sale din Libertatea. Dacă acceptăm asta, înseamnă că rasismul este o parte inerentă a acelei lumi sociale, iar BAS nu face decât să ne prezinte realitatea „așa cum este ea”, adică rea, puturoasă ș.a.m.d. Cu toate acestea, n-aș fi atât de sigur de realismul acestei proze (sau de ideea de realism pur în general). După ce i-a oferit premiul „Nepotu’ lui Thoreau”, moderatorul de atunci al clubului de lectură, Ovio Olaru, afirma într-o cronică din 2018 că romanul lui BAS nu este „unul politic, nici proză frustă cu ambiții detabuizante, nici măcar vreo narațiune auxiliară celebrului caz al lui Kaspar Hauser, cum am putea deduce din titlu, ci un roman al formării, pur și simplu, sentimental și patetic” (am scos judecata de valoare la montaj). Tind să îi dau dreptate: avem de a face cu un roman al mitologiei personale sau, de ce nu?, un roman psihologic, existențialist. Naratorul este un intelectual alcoolic, în pragul ratării biografice, a cărui unică salvare este utopia literaturii (a se vedea capitolul „Scriu despre Ashbery”). Din acest punct de vedere, BAS este foarte apropiat de Mircea Cărtărescu, un alt specialist în evaziune estetică. Odată ce observăm acest fir roșu al prozelor din Copilăria…, realizăm că tot efectul scontat de autor este de a crea o tensiune între două planuri: cel „realist”, al violenței și al lipsei de orizonturi din periferiile Capitalei, și cel „idealist”, al proiecțiilor salvatoare și transcendente (de aceea crima din ultima proză a volumului este „spălată” într-un mod dubios printr-un periplu imaginar prin mitologia greacă). Evident, polarizarea nu este atât de simplă, dar las cartografierea ei unor cititori mai ageri. Ce vreau să zic este că, în acest punct, nu este clară nici măcar semnificația metaforei din titlu: este Bobiță un Kaspar Hauser fiindcă a trăit printre „lupii” de pe străzile Bucureștiului, sau doar pentru că a stat un pic cam departe de „civilizația” cosmopolită din Republica Mondială a Literelor?
Astfel, într-un context în care naratorul primește atâta empatie naratologică (prin prisma excepționalității sale), mi se pare cel puțin bizară frecvența și modalitatea cu care apar personajele rome: adică aproape în fiecare capitol și mereu într-un context fie violent (vezi bătaia dintre Suraj și Atofane din „Popa Mihai”), fie sexual („Te-am privit în ochi, încercând să fac abstracție de toți cei din jur, de acei oameni care forfoteau prin casa ta, în timp ce negociai cu o tânără țigancă «să i-o sugă lu’ ăsta micu’»”). N-am să insist cu exemplele: în umbra observației lui Nicolae, pasajele de genul răsar în timpul lecturii ca ciupercile după ploaie. În schimb, am să fac o observație „stilistică”: de fiecare dată când apar personaje rome, naratorul – sau autorul? – utilizează un imaginar hiper-naturalist sau, dacă vreți, un „turbomizerabilism” care frizează grotescul. Două exemple scurte: la moartea sa în lac, Balkan lasă în urmă „bulbuci roșii la suprafață și ceva uleios, gălbui”, iar, după bătaia cu Suraj, Atofane avea pieptul „plin de sânge și de materie cleioasă”. Aceste detalii senzoriale (amestecul de sânge cu încă „ceva”: o substanță murdară, elementară și non-umană) nu sunt inocente, ele scot la iveală o animalitate de substrat, vizibilă și în scenele exagerate cu organele genitale ale bărbaților romi („pe aleea din spatele meu treceau doi țigani, erau mai mari ca mine, iar unul dintre ei își scosese penisul la soare, mergea cu el așa, ieșit din prohab” etc.). Această animalitate nu este scoasă în față din ură vădită față de etnia cu pricina, ci cel mult ca element de decor sau de atmosferă. Or, tocmai aici e problema: faptul că romii sunt utilizați pentru a accentua mizeria socială în care se scaldă protagonistul; și cam atât. Abia această lipsă de psihologie și de agentivitate a personajelor rome ar trebui să ne pună probleme naratologice: avem de a face cu ceea de Gayatri Spivak numește, într-o analiză a romanului Disgrace a lui J. M. Coetzee, „contrafocalizare” – adică refuzul conștient al naratorului de a le oferi unor personaje reflectorul narativ în momente-cheie ale narațiunii (la Coetzee, unei femei în contextul experienței unui abuz sexual; aici: romilor în momente de violență stereotipică). O să zică cineva că BAS nici nu voia să fac asta, dar mi se pare că această observație doar îmi întărește argumentul.
În cele din urmă, cred că acest rasism naratologic spune ceva foarte important. Copilăria lui Kaspar Hauser poate fi citit și ca un roman despre etnie și „albitate” în context românesc sau, mai specific, în cel bucureștean. Mai mult, textul lui BAS devoalează, citit din această perspectivă, ochelarii de cal ai cititorilor locali. Deși aparent „invizibili” (nici măcar noi, criticii atenți, nu i-am văzut!), romii și cultura Romani populează întreg textul lui BAS, ba chiar se pare că Bobiță – metalistul furios dintr-o familie destrămată de IMGBiști care trăiesc într-o zona periurbană și multietnică a Capitalei – se formează prin și din contradicțiile acestui mediu. Din păcate, BAS nu face vizibile aceste tensiuni din interiorul conștiinței personajului (în care mai mulți vectori – de clasă, de rasă și de mobilitate socială – se intersectează), preferând să parieze totul pe cartea literaturocentrismului. În fine, cazul BAS nu este singurul care face uz de o imagologie vetustă despre minorități: mi-e și groază de momentul când o să privim cărțile altor autori contemporani ca să analizăm imaginarul romilor din literatura română actuală. Dar timpul nu este pierdut: încă putem să scoatem la iveală aceste probleme și să le discutăm deschis, cu responsabilitate și simț critic. Nu e cancel, e o oportunitate.
Imagine principală generată cu Midjourney
