Am scris despre două volume de poezie: Nu striga niciodată ajutor de Mircea Cărtărescu și Alwarda de Ruxandra Novac. Amândouă vin oarecum neașteptat după o lungă așteptare, amândouă sunt – deși fiecare în felul său – evenimente literare.
Mircea Cărtărescu, Nu striga niciodată ajutor, Humanitas, 2020
Rating Scena9: ***
Despre cel mai recent volum de poezie al lui Mircea Cărtărescu se pot spune două lucruri aparent contradictorii, dar care împreună formează o formă mai complexă de adevăr decât separat.
Primul: Nu striga niciodată ajutor este cel mai slab volum de poezie publicat de Cărtărescu. Nimeni, apărut în 2010 dar scris la sfârșitul anilor 80 – începutul anilor 90, aducea deja o scădere de formă. Dar Nu striga niciodată ajutor este o prăbușire. Cărtărescu declara că l-a scris ca o formă de terapie; ceea ce nu explică însă de ce a ales să-l și publice.
Apare aici o poezie simplă și sentimentală, de decompresie psihologică, în care Cărtărescu, pe scurt, își plânge de milă. Doar că o face într-o formă elementară, aproape fără filtru artistic. Într-un loc și „teoretizează” această poetică:
„arunc pe foc
cuvinte mari
ce trosnesc tembele
de peste un secol
imagini
comparații
parabole
alegorii”
Mai făcuse asta și în Totul (1985), în ciclul Momente, unde scria: „până acum eram fericit când găseam o imagine sau o metaforă care-mi plăceau și scriam efectiv din inspirație, complet dominat de scrisul meu. acum simt nevoia să cercetez lumea reală și să spun adevărul despre ea, și nu să creez norișori colorați. sigur nu mai cred în poezia de efecte stilistice, dar nu găsesc alt fel de a face poezie”. Apoi o repetase în Nimeni (2010). Acum o face din nou. Doar că, contrar versurilor de mai sus, din Nu striga niciodată ajutor nu lipsesc nici parabolele, nici alegoriile. Dimpotrivă, cam toate poemele au o astfel structură. În mod curios, modelul cel mai prezent în acest volum este Marin Sorescu, adică genul de poezie pe care optzeciștii în general și Cărtărescu în particular (în Postmodernismul românesc) o luau în râs ca formă depășită de literatură.
Dar Sorescu, cu poezioarele lui ironice, bitter-sweet și sentimentale construite sub formă de scenarii terminate printr-o poantă, își ia acum revanșa.
Se dă textul:
„sunt singurul care-a venit
la-nmormântarea mea
și chiar și eu
nu plâng
mă gândesc la ale mele
dat fiindcă pe vremuri
m-am cunoscut
în împrejurări
cu care nu vreau să-mi plictisesc cititorul
de-asta am venit
să mă conduc pe ultimul drum
cum n-a venit nici popa
zic și eu ceva
deasupra sicriului
cum groparii nu sunt aici
îmi sap singur groapa
ca să cad singur în ea
îmi dau singur un prosop
și o sticlă de vin
mă rog, ce se obișnuiește
apoi îmi trec niște bănuți
dintr-o palmă într-alta
fiindcă
cerșetorii”
La un blind review, aș fi jurat că acest poem e scris de Sorescu. Și m-aș fi înșelat: e scris de Cărtărescu.
În alte părți Cărtărescu sună a wannabe douămiist care acum 20 de ani ar fi fost îmbrâncit afară din cenaclul lui Marius Ianuș sau Marin Mincu (sau al lui Cărtărescu însuși):
„când te doare prea rău
când te răzbește
fugi afară
agață-te de oameni
ei or să-și șteargă-n părul tău
noroiul de pe bocanci
sperma
sângele”
Asta când nu apar orori șaizecist-nichitastănescine de genul:
„descărnez
descărnarea
și-apoi
descărnarea
descărnată
o descărnez
din nou”.
Sau prezențe lexicale de genul „obidit” (cum se numește un poem) pe care le-aș fi asociat mai curând cu linia poetică ciobănească Aron Cotruș – Ioan Alexandru decât cu Cărtărescu.
Apar însă și poeme mai simpatice, scrise atunci când poetul reușește să obțină o simplitate reală, punând pe mute fantomele șaizeciste:
„cititorule
care cu scârbă
pufnești
la poemele mele
de doi lei
îți dau întâlnire
peste un secol
atunci
n-ai să mai pufnești
iar eu
n-am să mai scriu versuri
nici de un ban
nici de doi”.
Sau:
„un fel de viespe
cu trupul metalic
verde
pe monitorul meu
din birou
umblă de colo-colo
ce-nțelege ea
din ce am pe desktop?
(o captură
din borderlands 2)
umblă năucă
de colo-colo
triumfător de verde
în rest
înspăimântată
și neajutorată
ca mine
și ca tine”.
Al doilea lucru care se poate spune despre poemele lui Cărtărescu este că sunt scrise totuși de Cărtărescu. Deși poeziile sunt slabe în sine, faptul că au fost scrise de Cărtărescu și că apar în contextul operei lui le dă, ca în jocurile video, vieți suplimentare. Un vers prost de Marius Tucă și același vers prost de Cărtărescu nu sunt egale. Cărtărescu este probabil, alături de Angela Marinescu, cel mai mare poet român în viață. Un clasic pe care aproape că nu-l mai putem citi ca pe un contemporan, făcând disocieri estetice între un poem/volum și altul, ci ca pe un autor în a cărui operă toate scrierile, chiar și cele mai slabe, își găsesc locul și semnificația.
Ruxandra Novac, Alwarda, PandoraM, 2020
Rating Scena9: *****
Un come back este și Alwarda, volumul cu care Ruxandra Novac revine după 17 ani de la debutul cu Ecografitti, unul dintre volumele-cult ale douămiiștilor (am scris pe Scena9 despre el). Reîntoarcerea Ruxandrei Novac era extrem de așteptată. Dar acum că s-a produs, putem observa că este nu atât o reîntoarcere, cât o reinventare. Neoexpresionismul dark din Ecografitti a rămas în anii 2000. Alwarda pare mai degrabă un obiect extraterestru aterizat în poezia română. „Poezie UFO” îi zicea Dmitri Miticov pe Facebook. Am citit deja de câteva ori volumul – am și scris un blurb – și mi se pare în continuare greu de anticipat și de epuizat. Poemele par scrise într-o lungă transă indusă de jet lag de către cineva care a călătorit între puncte desincronizate de pe glob (București, Bruxelles, Detroit) și acum desenează din frânturi de amintiri harta plină de mister a acelor mișcări pe deasupra granițelor, pe deasupra meridianelor, pe deasupra oceanelor:
„Repetări de scenarii, scenarii repetitive, și se poate merge în nervi și va fi pe minus fiindcă e o repetare a ceea ce s-a întâmplat deja, dar dacă se merge în specie și e un ritual bine conceput, cât poate să îl conceapă cineva inform, care încearcă să iasă, și iese câte puțin, și dacă la un moment dat peretele de sticlă se fisurează ușor? Și dacă se sparge? Și dacă atunci ești la 5000 de metri deasupra pământului? Și dacă ești doar pe o mică platformă de 1 m pătrat? Și dacă toate aceste calcule se întorc întotdeauna comprimate în plexul solar, unde ar trebui să fie un animal de aur lichid, dar e doar viteză și reacție, și dacă ai obține puțin control? Dacă controlul nu ajută, dacă nimic nu ajută, dacă tehnicile tale sunt insuficiente, dacă ești cu adevărat pierdut? Orașul se deschide enorm, a devenit lichid, se sparge în raze, undeva există niște arme îngropate, le auzi zgomotul, se încarcă, orașul e în pericol, întotdeauna a fost”.
Alwarda este o capodoperă a poeziei contemporane, n-o ratați.
Fotografie principală de Tom Fisk, via Pexels
