Unul dintre cei mai importanți poeți americani ai secolului XX, Lawrence Ferlinghetti a murit pe 22 februarie, în casa lui din San Francisco, la vârsta de 101 ani. Născut în 1919, în New York, Ferlinghetti este autorul legendarului volum „A Coney Island of the Mind” (1958), vândut în peste un milion de exemplare, fondatorul uneia dintre cele mai longevive librării independente din lume, City Lights din San Francisco, editor emblematic al generației Beat, pictor, călător neobosit și, nu în ultimul rând, activist politic. („Poets, come out of your closets, Open your windows, open your doors, You have been holed up too long in your closed worlds ... Poetry should transport the public / to higher places / than other wheels can carry it.”, suna apelul lui din urmă cu câteva decenii). În 2012, Ferlinghetti a refuzat un premiu de 50.000 de dolari din partea guvernului maghiar în semn de protest față de politicile lui Orbán împotriva drepturilor omului.
Mai jos, puteți citi trei poeme - în traducerea lui Florentin Popa - care fac parte din „A Coney Island of the Mind”, volum iconic al literaturii americane și care, la fel ca „On the Road” și „Howl”, captează în mod extraordinar energia și atmosfera care definesc contracultura americană a anilor '50-'60.
#1
În cele mai bune picturi de Goya pare că vedem
oamenii lumii
exact atunci când își câștigă
pentru prima dată titlul de
„omenire suferindă"
Se zvârcolesc pe pânză
cuprinși de turbarea
restriștilor
Îngrămăditi
împovărati de bebeluși și baionete
sub ceruri de ciment
în peisaje abstracte cu copaci carbonizați
si statui strâmbe, lilieci aripi și ciocuri
eșafoade alunecoase
cadavre & cocoși carnivori
și toți monștrii mugitori de pe urmă
din
„închipuirea dezastrului"
toți visceral de reali
de parcă ar mai exista cu adevărat
Și chiar există
Doar peisaju-i schimbat
Încă-nșirați pe drumuri co-
pleșiti de legionari
năluci de mori de vânt, cocoși demenți
Tot ei sunt, oamenii lumii
dar tot mai departe de casa
pe autostrăzi proiectate să se răsfire
pe 50 de benzi, pe-un continent de asfalt
jalonat cu panouri: reclame de căcat
ilustrând iluzii imbecile de fericire
Tot mai puține cotigi pentru osândiți in cadru
dar mai mulți cetățeni sunt schingiuiți din infamie
târâți în mașini pictate
și au plăcuțe de înmatriculare
și au motoare ciudate
care mănâncă America de vie
#14
Nu lăsa calul ăla
să mănânce vioara
așa a strigat mama lui Chagall
dar el
a tot pictat
nestingherit
Și a ajuns vestit
Și-a tot pictat
la “Calul cu vioară-n gură”
Și-apoi când în sfârșit l-a terminat
a sărit drept pe cal și l-a încălecat
și rats-a tirat departe
în timp ce-o flutura ca pe-o batistă
și-apoi, c-o plecăciune gravă, a dăruit
primului nud pe care l-a-ntâlnit vioara
fără corzi sau alte
obligații
#8
În parcul Golden Gate, în acea zi
un bărbat și soția lui veneau
spre pajiștea enormă
care era pajiștea lumii
Purta bretele verzi
și ducea un flaut vechi rablagit
într-o mână
Iar soția avea un ciorchine de struguri
pe care-i înmâna necontenit
individual
unor terțe veverițe ca și cum
fiecare
ar fi doar o mică glumă
Și apoi cei doi au trecut
prin pajiștea enormă
care era pajiștea lumii
și apoi
într-un colț calm unde copacii visau
de parcă i-ar fi așteptat dintotdeauna
doar pe ei
s-au așezat împreună pe iarbă
fără să se privească măcar
și au mâncat portocale
fără să se privească măcar
și au pus cojile
într-un coș pe care parcă
l-au adus special pentru asta
fără să se privească măcar
Apoi
el și-a dat jos cămașa și maioul
dar și-a lăsat pălăria pe cap
într-o parte
și fără să spună nimic
a adormit sub ea
Soția lui stătea pur și simplu acolo
privind păsările rotindu-se-n zbor
chemându-se
prin văzduhul cuminte
ca și cum și-ar fi pus existența sub întrebare
sau ar fi încercat să-și amintească un lucru uitat
Dar apoi, în sfârșit
și ea s-a pus să se-ntindă
pur și simplu privind în gol
în sus
cu degetele pe găurile flautului vechi
în care nimeni nu sufla
și-n cele din urmă, privind alături
la el
nestrăbătută de nicio expresie
pe chip, în afară de una
de îngrozitoare depresie
Traducere de Florentin Popa.
Foto main: Wikimedia Commons.
