Suntem în atelierul artistei multimedia Victoria Viprada din Chișinău: o încăpere post-industrială, reparată și mobilată ca-n reviste de design, cu nuanțe dominante de bej, alb și negru, și fotolii muștar, în clădirea de altfel precară a tipografiei Universul din oraș – spațiu construit în anii ‘60, care ar urma să fie restaurat și transformat în centru cultural contemporan de autorități într-un proiect controversat. Victoria ne oferă ceaiuri exotice și începem lectura odată ce ne strângem cu toți cei care pot veni azi la cercul de română – moderatorul clubului, Alex Cosmescu, poet și filosof, Iulia Piliughina, designer grafic și ingineră urbanistă, Alexandra Soșnicova, artistă de dans contemporan, Elena Pani Turceac, care se prezintă drept mamă casnică, dar e contrazisă de ceilalți, care îmi spun că e artistă plastică.
Limba maternă a Victoriei, Elenei, Iuliei și Alexandrei e rusa. Româna au învățat-o la școală, însă insuficient pentru a o vorbi liber. Așa că de peste doi ani, grupul din care fac deja parte în jur de 10-15 oameni, se adună în fiecare duminică pentru a-și îmbunătăți româna – prin poezie contemporană.
Cum a început povestea? La câteva săptămâni de la marea invazie a Rusiei asupra Ucrainei, Elena și Alexandra (Sașa) l-au invitat pe Alex, pe care l-au cunoscut la un cerc de mișcare autentică – o formă de dans contemporan – condus de Sașa, să le predea limba română printr-un cerc de lectură. Propunerea i-a aparținut Elenei, care a mai organizat discuții în limba română în baza unor povestioare cu haz împreună cu o prietenă, dar care n-a ținut ca practică.
„Participanții și-au dat seama că nu știu româna în măsura în care le-ar fi confortabil s-o vorbească, deși au trăit în Moldova practic toată viața și, în contextul foarte acut al războiului din Ucraina, care era background-ul nespus al primelor noastre interacțiuni în grupul de dans în care m-am întâlnit cu Sașa și Elena, m-au întrebat dacă n-aș vrea să facem un cerc de lectură și discuții în română,” spune Alex. „În felul în care am simțit eu asta, era un fel de tristețe / decepție legată de faptul că nu se simțeau confortabil să vorbească română și dorința de a încerca să și-o facă proprie într-un spațiu safe, pe care am încercat să-l creez și mențin cum am știut mai bine.”
Fiindcă Alex tocmai lucrase împreună cu poeta Anastasia Gavrilovici la antologia poeziei douămiiste Cine nu e mângâiat nu există, apărută la Editura Cartier în seria Cartier de colecție în 2021 și ilustrată cu fotografiile Victoriei Viprada, cartea a și devenit „manualul” acestui grup de lectură și discuție. Din această colaborare s-a născut și prietenia lui Alex cu Victoria. Având un atelier în centrul orașului, Victoria a devenit între timp nu doar participantă, ci și gazda cercului. Victoria nu a avut însă o relație simplă cu limba.
„După primele luni [de cerc], am simțit că îmi dispare inhibiția și rigiditatea,” zice ea. „Prin aceste întâlniri, într-un spațiu sigur, fără abordările tipice de învățare a limbii (mai concentrate pe gramatică și învățare pe de rost decât pe exprimare și înțelegere, n.a.), am dezvoltat o conexiune emoțională mai profundă cu româna. Mai târziu, am început să simt că unele fraze par să sune cel mai bine pentru mine în română”, mai spune Victoria.
La fiecare întâlnire, grupul discută câte un poem din volum. Întâi citesc textul ales, pe rând, în română – de la Răzvan Țupa la Adrian Diniș – după care scot în evidență cuvintele necunoscute și apoi îl traduc integral în rusă. După aceste etape tehnice, Alex invită membrii cercului să își împărtășească și discute reacțiile și interpretările textului.
Deși e o metodă originală de a învăța o limbă, inițiativa e parte dintr-o tendință generală de interes sporit față de studierea românei în Republica Moldova în ultimii doi ani. Casa Limbii Române din Chișinău a înregistrat o creștere considerabilă, deasupra capacității sale, a numărului de persoane care aplică pentru a învăța limba română. În jur de 20% din populația Republicii Moldova are ucraineana, rusa, găgăuza, bulgara sau alte limbi minoritare drept limbi materne, conform recensământului din 2014. În practică, minoritățile vorbesc adesea mai mult rusa decât propriile limbi, ca urmare a procesului de rusificare din Uniunea Sovietică și a lipsei de politici consecvente din partea Chișinăului pentru a încuraja învățarea limbii române din anii 1990 încoace. În 2023, însă, a fost demarat un nou program național de învățare a limbii române, unde s-au înscris până în prezent peste 21 500 de adulți, concentrați în special în orașele vorbitoare de rusă din nordul țării și din Găgăuzia, autonomia populată de găgăuzi, o minoritate turcică creștinată și rusificată în perioada sovietică și post-sovietică. Printre cei care au beneficiat de aceste cursuri de română coordonate de Ministerul Educației și Cercetării se numără cadre didactice, profesioniști din sănătate și din alte servicii publice, juriști din Republica Moldova, dar și refugiați din Ucraina. În 2024, programul s-a extins, pentru a răspunde și solicitărilor liceenilor din stânga Nistrului, în regiunea controlată de regimul separatist de la Tiraspol.
Am asistat la două discuții ale cercului lui Alex, care au pornit de la o poezie de Domnica Drumea și una de Teodor Dună, poeți stabiliți la București, care au debutat la începutul anilor 2000. Odată clarificate cuvintele noi, a început dialogul pe marginea semnificațiilor poetice. „Parcă Alex spunea că în poezia contemporană nu prea există metafore”, zice Victoria, la un moment dat, confuză în fața unei imagini, „odihniți, ducem ospețe întregi” la Dună. Ospețele sunt nu de bunătăți, ci de răni, pare să reiasă din text. „El e parte dintr-un grup care folosește metafore,” explică Alex, cu referire la Teodor Dună.
așa cum în mări
așa cum în mări foșnește sarea, inima ta.
mă iei în brațe, îmi spui că suntem la fel de reci,
înseamnă că frigul e pentru amândoi.
aproape ne atingem, îmi arăți rănile tale, ai avut
atâta grijă de ele,
le-ai făcut cuminți, frumoase,
par animale de casă – și ne privim ca prin
cristale răsturnate.
îți odihnești rănile lângă mine
și odihniți ducem cu noi ospețe întregi.
noaptea asta e de prea multă vreme, îmi spui.
și mâinile tale de parcă mi-ar întinde pumni de păsări
înghețate – mă rogi să te acopăr cu viță sălbatică,
nu pot, îţi spun,
îţi arăt cât suntem de rămași și câtă odihnă.
aproape te iau în brațe,
aproape mă feresc de rănile tale
și ne uităm unul la altul, cum altfel, ca prin cristale răsturnate.
nu zicem nimic.
și așa cum în mări foșnește sarea, inima ta.
(din volumul de-a viul, de Teodor Dună, Cartea Românească, 2010)
trăsături umane
multiplicate la nesfârșit
contorsionate și umile
aș putea fi oricare dintre ei
disprețul ar fi același
mă ridic din somn
dureros
ca desprinderea dintr-un făt siamez
înregistrez imagini
cu ochii mei imobili
un organism inert
o formă obscură de viață
(din volumul Vocea, de Domnica Drumea, Charmides, 2014)
„Ce înseamnă Vinea?”, întreabă Iulia, citind scurta biografie a Domnicăi Drumea din Cine nu e mângâiat nu există, în care e indicat că volumul său de debut, Crize, ar fi apărut la Vinea în 2003. „Vinea e un poet de avangardă și numele unei edituri din București care i-a publicat pe aproape toți poeții douămiiști,” explică Alex. „Alături de Pontica, era cam singura editură deschisă către acești poeți atunci (în anii 2000, n.a.). Era riscant să publici poezie în perioada aceea, nu prea se cumpăra.” Editura Vinea și Editura Pontica au fost înființate la începutul anilor 1990 de poetul Nicolae Tzone și respectiv scriitorul și criticul literar Marin Mincu. Aceștia au publicat cărți de poeți deja legendari ca Angela Marinescu, Nora Iuga sau Șerban Foarță, dar și poeți aflați la început de drum, cum erau atunci Adrian Urmanov, Elena Vlădăreanu sau Ruxandra Novac. Azi, editura Pontica nu mai există, după ce a Mincu a vândut-o editurii Polirom înainte de a muri în 2009, iar Vinea continuă o activitate editorială sporadică.
„Și între timp a apărut interesul publicului?”, continuă Iulia. „Da, și au început poeții să lucreze prin edituri”, zice Alex. Într-adevăr, în timp ce Claudiu Komartin a înființat Casa de Editură Max Blecher în 2010, o editură specializată în poezie contemporană, Teodor Dună coordonează, după Cosmin Perța, activitatea editorială a Tracus Arte, Dan Coman și Marin Mălaicu-Hondrari colaborează cu editura Charmides, iar Svetlana Cârstean, Vasile Leac, și Dan Sociu îngrijesc propriile colecții la editurile Nemira, dezarticulat, respectiv Alchimica. Dar, deși epoca Instagram și festivalurile oferă o platformă mai vizibilă poeziei contemporane, aceasta rămâne un gen literar de nișă pe o piață editorială și așa mică.
„Datorită explicațiilor lui Alex, înțeleg mai bine contextul istoric românesc și cel al nostru, local”, îmi mărturisește mai târziu Iulia. „Cred că acum înțeleg un pic mai bine și structura poetică. Îmi place că se formează și un context specific pentru participanții cercului – repere și amintiri bazate pe lecturi, pe poezia studiată.”
După discuție, Elena urma să meargă la un spectacol în limba română. „Datorită cercului, am început să vorbesc mai mult în română și cu șoferii, cu vânzătorii. Iar săptămânile trecute, am purtat o conversație de 30 de minute cu soția unui pictor de la târgul de tablouri din parc”, spune ea cu mândrie. „Dacă Alex ne rabdă, ne pot răbda și alții”, mai adaugă.
Relația Elenei cu limba română nu a fost mereu una simplă. „Când am absolvit şcoala în 1994, nu ştiam aproape nimic, în afară de câteva poezii şi texte pe de rost, plus câteva cuvinte notate în vocabular ca să obţin nota pentru certificatul de absolvire.” De vină, zice ea, era relația proastă cu profesoara de română din școală. În schimb, a prins mai multă română de la serialele și concertele de pe postul TVR, retransmis în toată Republica Moldova din anii 90 până în 2007, iar apoi relansat în 2013 la Chișinău sub formă de TVR Moldova. „Încet, încet, m-am lecuit de trauma lecţiilor din şcoală”, spune ea.
Victoria a făcut și cursuri la Casa Limbii Române după școală, dar i s-au părut prea axate pe gramatică. „Cum vin voluntarii americani de la [programul de dezvoltare al SUA] Peace Corps și într-o lună vorbesc deja română fără a se fi focusat pe gramatică?”, întreabă ea cu frustrare.
Parte din dificultățile Victoriei în fața învățării românei vin din dislexie. „Am întâmpinat dificultăți în verbalizarea gândurilor mele, chiar și în limba maternă, încă din copilărie,” zice ea.
„Dar acum simt că pot decide mai liber să vorbesc în română, aleg conștient să fiu tot mai des în compania comunităților de vorbitori de română. Și chiar dacă mi-e dificil să vorbesc, mă aflu într-o stare de ascultare activă și asimilare.” Într-adevăr, pe Victoria am tot prins-o pe la evenimente de poezie prin Chișinău, iar populara expoziție multimedia Through Touch, pe care a creat-o la Muzeul Național de Artă al Moldovei în 2022, împreună cu Alex și Karen Grigorean, includea și o instalație cu fâșii de hârtie semi-străvezie care curgeau din tavan, pe care era tipărită poezie română douămiistă, citită cu voce tare în boxe.
În 2022, Victoria urma să meargă la Moscova pentru a-și lua certificatul de absolvire a școlii de fotografie Rodchenko Art School. Nu a mai ajuns. „În tot acest timp am încercat să mă redefinesc”, explică ea. „Pe mine însămi, o persoană monolingvă, care, în principiu, gândește în imagini și care s-a luptat toată viața cu dislexia, cu a fi suficient de clară și convingătoare măcar în limba maternă. Cine sunt eu acum? Oricum ai întoarce-o, sunt restrânsă de spațiul limbii pe care o vorbesc, am perioade de pauze, în care tac, pentru că mă gândesc mult la faptul că limba mea maternă, rusa, acum poate suna ca o amenințare și o provocare. Cu 40 de ani în urmă, părinții mei multietnici – tatăl româno-rus, mama ucraineano-rusă – au ales ca limbă de comunicare de compromis rusa. Și tot ce fac eu acum este să continuu să caut un compromis cu mine însămi, pentru a putea fi eu însămi în limbile pe care le vorbesc și în noile realități.”
Între timp, cercului de lectură s-au alăturat și câțiva vorbitori nativi de română dornici să descopere poezie contemporană. „E bine ca membrii să se obișnuiască și cu alt fel de a vorbi româna decât al meu”, îmi spune Alex. La solicitarea unor membri ai grupului, Alex a început să le predea, separat, în altă zi a săptămânii, și poezie americană, în dialoguri purtate în engleză.
Fotografii de Victoria Viprada
