Poezia este linia fină care trasează drumul între trei adolescenți pasionați de traducerea lumii în cuvinte. Acest nou text polifonic vine în continuarea seriei de materiale create alături de tineri și este inspirat de întâlnirea mea din această vară cu Andrei la câteva ateliere care s-au nimerit să aibă toate ca temă poezia, de modul creativ în care Bianca reinterpretează literatura, de discuțiile cu Tudor despre scris și originalitate. Andrei Ungureanu (14 ani), Bianca Vlad (15 ani) și Tudor Calnegru (15 ani) sunt nu doar cititori rafinați, ci și autori care vor avea în continuare lucruri importante de scris sau de desenat, așa cum o face Toma Ceaușescu (15 ani), autorul ilustrațiilor originale, inspirate de dialogul nostru poetic. Ce este literatura dacă nu întâlnirea dintre întrebările mele și întrebările tale?
Realitate
oglinda spiritului spartă
lumina dinăuntru
curge în valuri.
(Toma. Haiku descriptiv pentru ilustrația principală)
În romanul Să nu mă părăsești, Kazuo Ishiguro transformă o dilemă morală într-o lume distopică, unde clonele umane contribuie la bunăstarea fizică a oamenilor prin donarea de organe sănătoase celor bolnavi. În lumea lor izolată și artificială, clonele duc o viață paralelă foarte asemănătoare cu cea a oamenilor. Sunt, ca și ei, ființe raționale, au memorie și capacitate de autoreflecție, sunt interconectați prin intermediul unor relații și sentimente variate și profunde. De cealaltă parte însă, oamenii ignoră complexitatea acestui nou tip de persoană în strânsă legătură cu sistemul de control pe care l-au construit pentru a supune, a consuma și pentru a-și prelungi cu o lăcomie lipsită de scrupule viața, respectiv dominația. “We took away your art because we thought it would reveal your souls. Or to put it more finely, we did it to prove you had souls at all”/„Vă luam lucrările pentru că noi credeam că ele vă dezvăluie sufletele. Sau, ca să fiu și mai limpede, am făcut-o pentru a demonstra că aveți suflet.”, li se spune mai târziu clonelor-copii crescuți într-un internat special până la vârsta donării, internat în care erau în mod constant încurajați să creeze artă.
Eu asociez de fiecare dată această premisă îngrozitoare de la care pornește romanul lui Ishiguro cu felul în care societatea, așa cum este ea astăzi construită, tratează copiii și tinerii. Nu cred că suntem deloc departe de a-i vedea ca pe niște piese de schimb, ținute deoparte până la vârsta potrivită pentru a li se smulge apoi toate resursele necesare perpetuării unei convenții asupra căreia de fapt nu am convenit în întregime cu toții. În fond, ce înseamnă adult, maturitate, responsabilitate, simț moral și unde le găsim în absurdul cotidian, dacă ignorăm măsurarea limitativă și limitată în număr de ani? Cât de îndreptățită este așteptarea în privința includerii tinerilor în forul unde se iau decizii, spre exemplu în cel artistic?
Felul în care scriu cei trei tineri este la fel de spectaculos precum busola interioară care îi ajută să pășească în echilibru cu o grație desăvârșită pe deasupra înțelesurilor acestei lumi.
Poezia lor fie cu voi!
Iulia: Cred că unul dintre cele mai dificile și frumoase lucruri din viețile noastre sunt relațiile pe care le avem cu ceilalți. Cele mai spectaculoase descoperiri pe care le-am făcut până acum sunt câțiva oameni pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului și comunicarea profundă dintre noi, dincolo de nivelul obișnuit prin care ne raportăm unii la alții. Dar până unde ajunge comunicarea asta? Are ea legătură cu ce și cât arătăm din noi atunci când încercăm să cunoaștem mai bine pe altcineva? Voi cât credeți că putem înțelege din celălalt de fapt?
Tudor: Putem doar încerca să-l înţelegem pe cel de lângă noi. Oricât am încerca, nu vom putea cunoaşte o altă persoană perfect, deoarece, în realitate, niciunul dintre noi nu se cunoaşte pe sine total. Cel mai probabil nu ne vom putea cunoaşte pe noi înşine niciodată pe deplin, pentru că orice idealuri şi gânduri am avea, oricât de puternice sunt şi oricât de mult am crede în ele, la un moment dat – de câte ori, oare? –, se vor schimba pe parcursul vieţii noastre, când vom descoperi idei şi concepte noi.
Cea mai grea provocare pe care o întâlneşte oricine care încearcă orice formă de artă sau creaţie este să transpună ce simte în ceva ce ai putea să vezi, să citeşti, să asculţi şi aşa mai departe. Ca atunci când ai o imagine anume din mintea ta, iar când o pui pe hârtie, nu arată corect – sau atunci când ai un anumit sentiment căruia nu prea îi poţi găsi cuvinte pentru a-l descrie... totul este doar o umbră a ceea ce este cu adevărat. Aşadar, cum am putea măcar să încercăm să arătăm cine suntem cu adevărat sau să-l înţelegem complet pe celălalt? Această „înţelegere” este ca o expediţie pe care o parcurgem. Plus că foarte puţini sunt oamenii care îşi „lasă inima dezgolită” pentru ca restul să o poată admira.
(Uite, până şi eu am dificultăți încercând să mă exprim acum, iar tot ce am zis şi tot ce o să zic pe parcursul răspunsurilor mele nu va fi „corect”.)
Bianca: Am avut cândva o ipoteză ascunsă, și anume că fiecare om are două versiuni. O versiune pe care o folosește când e acasă și una când e afară în lume. Până la urmă, am fost crescuți așa, „Nu ne întindem în public”, „Zâmbim frumos la cameră – aka orice retină îndreptată înspre noi”, „Nu dăm din casă”, the list goes on... Unii oameni sunt experți la separarea celor două laturi, ele fuzionând ca apa și uleiul. Pe ei e greu să îi cunoști cu adevărat și, e drept, uneori gustul apei lor e dezamăgitor – sau poate spun asta doar pentru că strugurii sunt acri. Iar alți oameni au devenit maeștri sticlari, ființa lor nu poate fi cuprinsă într-un pahar, ei sunt un vitraliu. Se plimbă pe Pământ cu mostre din lumea lor colorată sub formă de iriși sclipitori. Pe măsură ce îi cunoști, vitraliul li se modifică, se lărgește, se lățește, îți dăruiește sticlă, îi adaugi sticlă. Dimensiunile lui sunt inimaginabile, nu-l poți cuprinde pe tot, niciodată, chiar dacă vitraliul tău aparține aceluiași castel. La toate astea se adaugă, evident, axioma valabilă oricărei opere de artă: chiar dacă o vezi zilnic, vor fi mereu chichițe pe care nu le vei observa, lucru care îi dă o frumusețe aparte. Personal, îmi place să văd tăieturile sticlei și să mă gândesc dacă nu cumva cea de acolo e mai tremurată pentru că a bătut cineva la ușă.
Andrei: Relaționarea dintre oameni este cel mai frumos lucru din lume, aș îndrăzni să spun că e sensul vieții. Pentru că în realitate oamenii sunt rezultatul întâlnirilor pe care le-au avut de-a lungul ei. Mulți spun că relaționarea nu mai este un mijloc de supraviețuire, doar un simplu moft. Dar poate spune omul care a stat într-o cabană din munți că a trăit? Majoritatea reducem relaționarea la a te vedea cu cineva și a vorbi. Dar eu cred că relaționarea constă în conectarea cu celălalt. Adică să poți simți cu adevărat prezența celeilalte persoane. Ca în celebra scenă din Pulp Fiction când Uma Thurman îl întreabă pe John Travolta: „Oare de ce simțim nevoia să vorbim despre nimic doar ca sa ne simțim confortabil? De ce nu putem doar să tăcem și atât?” O prietenă de familie mi-a povestit că, la prima întâlnire cu soțul ei, amândoi au tăcut și doar s-au uitat unul în ochii celuilalt. Ea a plecat așa de încântată crezând că s-au conectat așa de profund încât cuvintele erau de prisos, pe când el era pur și simplu timid. Noi îi percepem pe ceilalți ca pe niște oglinzi, toți tindem înspre a ne modela pe placul celui din fața noastră, dovada că în subconștient suntem dependenți de relaționare cum suntem de aer. Cred că voi înțelege din celălalt partea pe care el mi-o arată și cea pe care eu aleg să o văd. Și tocmai de aceea e frumoasă relaționarea, deoarece cu fiecare persoană nouă, descoperim o nouă parte din noi înșine.
Iulia: Uneori, când citesc poezie, am sentimentul că am reușit să cunosc foarte bine pe cineva diferit de mine, că ceva foarte personal și esențial a întâlnit ceva la fel de important din partea cealaltă. Poate este capacitatea poeziei de a esențializa sau poate este doar una dintre iluziile pe care ni le oferă literatura. Vouă ce gânduri și emoții v-a stârnit până acum poezia?
Bianca: Poezia mi se arată ca lumina unui răsărit filtrat de sticla poetului. Arată atât de natural și spectaculos în complexitatea sa simplă. Și totuși, am o plăcere morbidă de a diseca unda în patru, de a-i vedea pe poeți cum prind bucăți verzi peste cele transparente, cum amestecă sticlele roșii cu cele albastre și cum manipulează lumina cu reflectoarele lor uriașe, totul pentru a crea aceste proiecții monumentale, dar aparent lipsite de efort, pe sufletele noastre, bureți de lumină. Ador să mă las orbită de strălucirea lor și să-mi văd ocazional reflexia în gemulețele negre, lăsate acolo cu cap, cu suflet.
Tudor: Din micile experienţe pe care le-am avut cu poezia în cadrul şcolii, pot să spun că nu mi-a plăcut aşa de mult şi nici nu m-a surprins. În clasa a VIII-a am stat aproape un an sperând să nu-mi pice text liric la Evaluarea Naţională aşa că, cum crezi că m-a făcut asta să mă simt? Am citit poezii şi în afara şcolii, mai puţin, dar am citit. Mama mi-a arătat câteva de-ale lui Nichita Stănescu, am mai descoperit şi eu pe internet unele poezii care simt că mi-au plăcut. Presupun că şi opinia unei persoane care nu frecventează lumea poeziilor este valoroasă.
Andrei: Pentru mine poezia este cea mai liberă formă de exprimare. Mă întristează când ea este redusă la doctrinele din manuale care o prezintă ca fiind complicată și foarte nemiloasă în materie de „rime”, „ritm”, „strofe” și mulți alți termeni care la prima vedere par inventați. Dar majoritatea poeziei moderne este liberă de încarcerările conformiste cu care suntem învățați. Când citesc poezie, parcă toate gândurile mele haotice din viața cotidiană prind ordine, parcă pot pune un nume la ceea ce simt. Poezia reprezintă puntea dintre realitatea noastră și realitatea lumii. Unul dintre poeții mei preferați, Nichita Stănescu, fix asta făcea, arăta lumii realitatea lui, care în multe cazuri rezonează cu realitatea mea, fapt care mă face să nu mă mai simt singur, diferit. Ușor-ușor am înțeles că „normalitatea”, așa cum o percepem noi, este atât de subiectivă încât deseori nu există.
Îmi învăţam cuvintele să iubească
le arătam inima
şi nu mă lăsam până când silabele lor
nu începeau să bată.
Le arătam arborii
şi pe cele care nu vroiau să foşnească
le spânzuram fără milă, de ramuri.
Până la urmă, cuvintele
au trebuit să semene cu mine
şi cu lumea.
Apoi
m-am luat pe mine însumi,
m-am sprijinit de cele două maluri
ale fluviului,
ca să le-arăt un pod,
între cornul taurului şi iarba,
între stelele negre ale luminii şi pământ,
între tâmpla femeii şi tâmpla bărbatului,
lăsând cuvintele să circule peste mine,
ca nişte automobile de curse, ca nişte trenuri electrice,
numai s-ajungă mai iute la destinaţie,
numai ca să le-nvăţ cum se transportă lumea,
de la ea însăşi,
la ea însăşi.
Nichita Stănescu
(poem ales de Andrei)
Iulia: Deși nu-mi place să înțeleg arta ca pe o unealtă, totuși o simt așa uneori. Poezia în mod special este pentru mine o formă de autocunoaștere. Am ajuns la ea pe diverse căi, însă rareori mi s-a întâmplat să o descopăr la orele de română. Am descoperit cărți de poezie la biblioteca școlii, așa i-am citit pe Arthur Rimbaud, Edgar Allan Poe și pe Nichita Stănescu, pe George Bacovia sau pe Mircea Ivănescu, din discuțiile cu prietenii, așa cum s-a întâmplat cu Franz Hodjak sau Sylvia Plath. Apoi, ceilalți au ajuns la mine din lectură în lectură: Louise Glück, Maya Angelou, Max Blecher, Svetlana Cârstean, Miruna Vlada etc.. Mă simt în largul meu atunci când citesc poezie, simt că mi se face brusc ordine în gânduri și că le pot împinge mai departe decât erau înainte. Voi ce poeți ați da mai departe altora și care este sursa voastră de poezie?
Andrei: Încă nu am făcut cunoștință cu o varietate foarte mare de poeți, deci nu pot spune cu certitudine care sunt cei mai buni. Poetul meu preferat este Nichita Stănescu, cu stilul său liber, aproape copilăros, care poate aborda orice subiect cu o ușurință uimitoare. Mi se pare că este locul perfect de unde să începem poezia, datorită stilului ușor de înțeles. Și mă întristează să spun că la școală nu am avut deloc acces la poezie, repertoriul bibliotecii noastre fiind foarte îngust. Uneori mi se pare că există o conspirație împotriva poeziei în școli. Mereu începem cu cei mai grei, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Vasile Alecsandri, și rezumăm poezia doar la un portofoliu foarte restrâns. Cred că poezia merită să i se facă dreptate și să ne lărgim puțin orizonturile, pentru că nici Arghezi, nici Eminescu, nici Alecsandri, nu au scris doar „un fel de Poezie”, iar în majoritatea manualelor poeții sunt morți de 70 de ani. Cu Adrian Diniș am făcut cunoștință mulțumită ție și de la început mi-a plăcut. Stilul sincer, aproape sadic, cu care scria era absolut uimitor, iar toate poeziile lui erau interconectate într-o așa măsură, încât mi se părea că citesc proză. Poezia lui a fost una a eșecului, a neputinței, parte din noi de care fugim cu atâta îndârjire, încât uităm că este cea mai valoroasă resursă a noastră. De asemenea, aș recomanda-o și pe Svetlana Cârstean, cu care am făcut cunoștință la Incubatorul de lectură, organizat de ea. Poezia Svetlanei îi seamănă izbitor, adică este tăioasă, sinceră, dar și jucăușă uneori. În opinia mea, ea este una dintre cele mai mari poete contemporane.
Bianca: Până la urmă, vitraliile sunt tot un fel de unealtă, pe care oamenii au folosit-o să aducă lumină în casele lor. De ce nu sticlă complet transparentă, m-am întrebat. Poate pentru că vrei să vezi ce vrei să vezi, explozii de culoare în toiul iernii. Dacă voiam să mă spintece toată greutatea pe care o poartă umerii pomilor slăbiți când sunt biciuiți de crivăț, ieșeam afară. Nu vreau. În casa mea mă uit prin ce vitraliu prefer. Arta e sugestivă. Poate că sticla mea preferată vă va face să vă încruntați sau să credeți că încerc să fiu de o parte sau de alta vreunui trend. Sau poate că v-am zis asta doar pentru că nu pot să aleg. În ceea ce privește poezia mea, mut și eu cum mă pricep sticlele pe care le am, pe cele pe care le primesc, sau pe cele pe care le găsesc și mai întreb ocazional în stânga și în dreapta „-E drept?” „-Nu.” „-Bun, slavă soarelui!” „-...” .
Tudor: În afară de Nichita Stănescu, Edgar Allan Poe şi Rainer Maria Rilke, nu pot să dau alte recomandări, deoarece nu prea cunosc alţi autori care să mă fi impresionat. În mare parte sursa mea de poezie este internetul sau recomandările unor prieteni sau adulţi.
trebuie alese vorbele cu grijă,
vorbele lasă urme - îți amintești
mai târziu de ele - așa cum și pașii rămân în zăpadă,
trebuie alese vorbele (însă e uneori atât de ușor
să știi să așezi vorbele unele lângă altele
să însemne ceva - ceva ce nu se mai așază
deloc exact peste ce știi tu cu adevărat
că e în tine - că simți.
oricine poate să facă vorbe unele după altele-
oricine poate să vorbească - nu asta
e principalul - ar trebui poate alese
tocmai cuvintele care să nu spună prea mult.)
și, pe urmă, fiecare din vorbele acestea
ca niște urme în zăpadă…
Mircea Ivănescu
(poem ales de Iulia)
Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Mă jucam cu palmele în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.
Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.
Nichita Stănescu
(poem ales de Tudor)
Iulia: În afară de vacanțe, îmi este greu să citesc proză pentru că nu-mi place să fac pauze lungi între capitole și uneori nu am timp să citesc altfel. Însă poezia îmi lasă mereu impresia că am timp suficient, că pot cunoaște un alt univers uman cu posibilitățile mele temporale actuale. Voi ce ați citit frumos în ultima vreme?
Tudor: În ciuda mormanului de cărţi de la mine de pe dulap care trebuie citite, nu simt că am găsit ceva ce să îl ador complet, cel puţin nu încă. În acest moment citesc această carte despre care am tot auzit, The Phantom Of The Opera de Gaston Leroux, iar atunci când mai am timp încerc să citesc din lucrările lui H.P. Lovecraft. Singura carte care m-a impresionat enorm de mult în ultima vreme este Scrisori către un tânăr poet de Rainer Maria Rilke – o tot citesc de ceva vreme, dar încă nu-mi vine să o termin la cât de frumoasă este. O citesc încet şi o redeschid atunci când simt că e momentul potrivit, lucru pe care nu l-am mai experimentat până acum cu nicio carte.
Toate acestea fiind spuse, am câteva recomandări și care sunt unele dintre cărţile mele preferate of all time: celebra Fahrenheit 451 a lui Ray Bradbury, o carte despre care mulţi probabil au auzit sau pe care au citit-o şi care simt că nu are nevoie de vreo introducere. Ar mai fi o carte mult mai puţin cunoscută, The King in Yellow de Robert W. Chambers, în special cele 4 mici povestiri care prezintă părţi din manuscrisul piese The King in Yellow, și care face pe orice persoană care îl citeşte să înnebunească.
Bianca: Am avut o perioadă în care nu am putut citi nimic. Înainte de examenul de Evaluare Națională, o prietenă îmi spunea că nu am timp, că trebuie să îmi folosesc toată energia pentru pregătire și multe alte sinonime. N-a vrut să îmi facă rău, dar îngrijorarea ei mi s-a tatuat în minte, scriind „N-ai voie!” peste orice rând citit. De câteva săptămâni am început să mă refac și de câteva zile, chiar să citesc. Cu pași mici cuceresc muntele de cărți de la căpătâiul patului. I-a luat un an să crească. Sunt curioasă cât timp mă voi lupta dezagregându-l.
Andrei: În ultima vreme, recunosc, am fost un pic cam leneș și m-am axat mai mult pe proza scurtă și poezie. Am citit romanele lui Gheorgi Gospodinov, Fizica tristeții și Refugiul timpului. Fizica tristeții este o poveste în două părți: prima este o antologie a nostalgiei blocului estic, care folosește minotaurul ca metaforă pentru copilul din era comunistă, dar care atacă și o varietate de alte subiecte; fiecare capitol este o nouă emoție.
Refugiul Timpului spune povestea relației dintre personajul narator și Gaustin, personajul absurd cu care am făcut cunoștință în primul roman. Povestea pornește de la „clinicile trecutului” ale lui Gaustin, care propun ameliorarea bolii Alzheimer prin readucerea pacienților într-un timp mai familiar (de exemplu, în anii ‘60, ‘70, ‘50). În timp, tot mai mulți oameni caută aceste clinici, care se transformă treptat în orașe, iar mai apoi în națiuni întregi, care încearcă să se întoarcă la niște „timpuri mai bune”, ulterior repetând toate evenimentele secolului XX. Chiar dacă am crescut într-o altă perioadă față de cea din roman, tot am o nostalgie pentru acele „vremuri mai bune” și o frică naturală față de ce ne rezervă viitorul.
Partea cea mai frumoasă a acestor cărți este că ambele sunt scrise în capitole aproape independente unul de celălalt, legate de un fir narativ foarte fragil, ceea ce, pentru cineva ca mine, este foarte convenabil.
Recent am regăsit Idiotul al lui Dostoievski, carte pe care am abandonat-o acum câteva luni pe la jumătate. Și am avut niște dureri cumplite de cap încercând să-mi reamintesc toate Lizavetele, Epacinele, Lebedevii și locul lor în intriga complexă din acest roman. Așa că, deocamdată, îmi este mult mai ușor să mă rezum la poezie și la o proză mai „simplă”. Deseori, poezia îmi conferă o satisfacție pe care cărțile „mari și înfricoșătoare” nu mi-o pot oferi.
Cum trăiește iedera.
Întreabă piatra roșie.
Destin purtat în pupilă.
Pe fundul acestui lac clocotitor
pipăim mâini deshuamate
întinse după pierderea
propriei respirații
Și rațe străine
își iau zborul nupțial.
Rolf Bossert
(poem ales de Andrei)
Nu cum sunt eu sunt eu
Ci cum eşti tu sunt eu
Un fel de tu sunt eu
Pe care nu l-ai mai lăsat să fie eu
Nichita Stănescu
(poem ales de Bianca: „L-am ales pe acesta pentru că mă face să mă gândesc la cum noi, oamenii, ne influențăm ireparabil unii pe alții, uneori fără să ne dăm seama… Și pentru că mă duce cu gândul la persoana mea preferată, influențe ale căreia le-am negat deși ele erau clare, de teamă.”)
Iulia: Poezia se scrie prin omisiuni. Și, în ciuda acestui lucru, reușește să transmită un mesaj complex cititorului, uneori poate mai complex decât ar face-o un text lung, cu multe detalii și straturi. Cum credeți că face asta? De ce am avea nevoie de poezie?
Andrei: Poezia este aliatul meu, cea mai valoroasă unealtă a mea, pe care o pot folosi atât ca să mă apăr, cât și să mă las văzut. Poate cea mai uimitoare abilitate a poeziei este că poți să cunoști autorul dincolo de cum îl prezintă alții. Poezia este o fereastră către suflet și minte, este puntea dintre ce este real și ce este imaginar. Când citesc poezie, simt că pot cunoaște niște oameni la cel mai intim și personal nivel, că îi pot citi la propriu, ca pe o carte deschisă și că înăuntrul meu mă simt eliberat de singurătatea apăsătoare pe care o simt. Deseori lumea este înfricoșătoare, toți par mai mari, mai buni, mai populari, iar eu mă simt lăsat deoparte, nevăzut de nimeni, dar poezia mă face să cred că și ceilalți sunt oameni simpli. Mă cuprinde în brațele ei și îmi aduce sentimentul de normalitate, oricare ar fi acela. Poezia este atât podul dintre mintea mea și lume, cât și cel dintre lume și mintea mea. Uneori simt că poezia este singura limbă pe care o am în comun cu lumea și că doar prin intermediul ei, gândurile, emoțiile și mesajele mele pot fi cu adevărat auzite. Atuul cel mai mare al poeziei este că nu are nevoie de sens, iar când te lepezi de toate așteptările, poți cu adevărat să transmiți un mesaj pe toate lungimile de undă. Desigur, toți îl vor percepe cum doresc, dar emoția brută, incontestabilă, ascunsă între rânduri, va fi adevăratul mesaj. Trăim într-o lume unde individul începe să-și piardă din valoare, suntem împinși spre aceleași credințe în facțiuni diferite, iar poezia este singurul colac de salvare din acest râu violent.
Bianca: Poezia nu ține cont de momentele subiectului, sare direct la subiect. Poezia e esență, nu se diluează cu atâtea cuvinte de umplutură ca proza. E o săgeată frumos ornamenată pornită din mâna unui arcaș iscusit, ce ți se va înfige de fiecare dată în partea de suflet targetată. Se mișcă într-un asemenea fel și cu o asemenea viteză încât n-apuci să o vezi decât după ce te lovește. Trebuie să te uiți în tine să-i vezi frumusețea și măiestria cu care a fost făurită, iar când aceeași săgeată te lovește a doua oară vei vedea o altă parte a ei. Niciun arcaș nu poate să tragă în așa fel încât să reproducă exact primul eveniment, depinde de loc, de vânt, dar cel mai mult, de tine. E bine știut că până nu ne doare ceva n-avem habar de el, că nu ne pasă până nu pierdem, poezia face să doară acele părți de inimă pe care nu știam că le avem, dorințe, vise, sentimente, pasiuni, fobii. O durere nu doar suportabilă, ci plăcută, revigorantă.
Tudor: Poezia este aşa de complexă tocmai datorită simplităţii ei şi datorită puterii absolut extraordinare a omului, puterea imaginaţiei. Poezia ne lasă să ajungem la propriile noastre concluzii, să nu fim complet îngropaţi în lumea poveştii transmise de către autor. Cel mai probabil nu avem nevoie de poezie, dar de ce avem nevoie de orice în lumea asta?
I'm nobody! Who are you?
Are you nobody too?
Then there's a pair of us! – don't tell!
They'd banish us, you know!
How dreary to be somebody!
How public, like a frog
To tell your name the livelong day
To an admiring Bog!
Emily Dickinson
(poem ales de Iulia; îl puteți citi în traducere aici)
Iulia: După cum știți foarte bine, iubesc tot ce scrieți voi trei. Cred că dincolo de toate eu-rile noastre funcționale, abia scrisul ne face să fim conștienți că suntem și că înțelegem cine suntem. Eu scriu fără motiv de cele mai multe ori, este ca un instinct natural. Alteori, mi se pare că o fac pentru a afla cine sunt sau ca să mă forțez să reflectez la anumite lucruri și lista ar putea continua. Dar sunt foarte curioasă: voi de ce scrieți?
Bianca: Sincer, nu știu. Mi-a plăcut mereu să mâzgălesc pe foi, când eram mică mama îmi dădea spatele foilor pe care ea nu le mai folosea, de cele mai multe ori rebuturi, erori. Apoi am învățat să fac stiloul să danseze pe foaie, se cam împiedica la început, dar îmi plăcea. Apoi mi-a plăcut matematica pentru că puteam să scriu cerința micuț, cu litere de un pătrățel, dar nu-mi puteam închipui cum aș putea să scriu în afara temelor. Până într-o zi de prin clasa a patra când am scris o poezie despre iepurași pentru că nu voiam să îmi fac tema. Am evadat (da, mi-am făcut-o după, n-am scăpat). Apoi am mai scris când mi-a fost frică, când am căutat răspunsuri la întrebări semi-existențiale, când am mai vrut să evadez, când am simțit nevoia să (mă) plâng, când m-am simțit bine, când am avut câte o idee ce voia să existe dincolo de existența mea (insistentă!), când mi-a cerut câte o profesoară, când mi-ai cerut tu, Iulia, când am vrut să îi fac cuiva un cadou și în alte contexte pe care nu mi le mai amintesc.
Tudor: De ce scriu? De ce nu scriu? Cum scriu? Ce scriu? Nu ştiu de ce scriu, nu ştiu nici de ce nu scriu. Întorcându-mă la primul meu răspuns, nu ştiu ce motiv am sau atunci când am motive le uit sau le ascund. Nu simt că este nici un instinct natural și nici o unealtă pentru a mă cunoaşte mai bine. Poate că vreau să transmit un mesaj sau o poveste, nu ştiu clar.
Andrei: Deseori m-am gândit de ce scriu. Poate pentru a-mi dovedi că sunt valoros, poate pentru a mă face auzit, văzut, important sau poate doar pentru a-mi face ordine în gânduri. Mereu când scriu am impresia că îmi prind gândurile și emoțiile în lesă și le aștern pe o foaie ca să nu mă mai deranjeze. De curând am descoperit un autor japonez, Osamu Dazai: el a suferit de depresie toată viața, iar în toate cărțile lui, fie că este vorba de o prințesă căzută în dizgrație, de un pictor sau de un bufon, eu am văzut încercarea lui de a se ridica deasupra gândurilor care îl măcinau, luându-le puterea. Și eu mă confrunt cu tot felul de gânduri, care de multe ori mă înghit ca un val gigantic, iar scrisul este ieșirea de urgență, atât sabie, cât și scut. Pentru mine, scrisul este cea mai sinceră formă de artă.
Iulia: Dacă Bianca, Andrei sau Tudor ar fi poeme cum ar suna?
Andrei:
Vifor de picături curg pe malul meu,
Trecutul mă ține în lațuri de vată de zahăr
care par de oțel.
Fug de viitor ca de cel mai aprig inamic,
iar deseori uit că am prezentul.
Sunt mic,
vreau sa fiu mare.
Soare care arzi mocnit,
de ce nu ieși afară
să dai lumii din razele tale?
Nu ți-e frică,
doar nu vrei.
Și cu greu țin minte care-i cum,
cine ce vrea,
cine ce așteaptă.
Uit eu ce vreau și ce aștept.
Mă pierd în poveștile altora,
devin personaj secundar în propria-mi viață
Am obosit,
m-am pierdut pe drum,
dar sunt prea orgolios să renunț acum,
așa ca mă voi întoarce,
mă voi căuta.
Tudor:
„I’ve read every book on the shelf,
I know every possible combination
And yet! I’ve never witnessed someone as foolish as you!”
Bianca:
De-a fi să-mi dau un nume
Mi-aș spune Blanche.
Sunt o foaie albă
Aruncă-ți gândurile-n mine,
Hai, încearcă!
Sunt aici să te ajut să afli
Tot ceea ce știi,
Să aflu cum să cunosc
Pe mine, pe tine, pe lume.
Exist dincolo de a fi.
Bucuria mea de a trăi:
Stau într-o continuă magie
Aștept o nouă poezie.
Tudor: Am o provocare pentru tine: explică care crezi că este bătălia ta cu lumea/universul!
Iulia: Nu știu dacă este vârsta, resemnarea sau o stare semi-permanentă de melancolie, dar cu fiecare zi, duc tot mai puține lupte. Dintre toate cele duse până acum, niciuna nu a fost însă cu universul, dacă te refereai la univers în sensul lui cosmic. Dimpotrivă, orice vine din exteriorul acestei lumi mi se pare teribil de liniștitor, chiar dacă asta ar însemna în ultimă instanță adeverirea a tot ce și-au imaginat mai apocaliptic autorii de literatură science fiction. Luptele mele cu lumea sunt și ele tot mai puține, aș spune că duc mai degrabă un război rece, încercând să rezist cât de bine pot în timp ce mâini nevăzute ridică tot mai mult volumul urii și zgomotului din lume. Poezia este și pentru mine, așa cum a spus Andrei mai devreme, un fel de scut pe care îl îndrept către toată această zbatere autodistructivă. Dar, dacă din când în când îmi place să duc totuși câte o luptă, le aleg pe ale altora. Îmi plac alianțele și mi se pare că o luptă comună pentru a schimba ceva mic în lume are mai degrabă sens decât orice luptă individuală. Sunt într-o permanentă căutare de idealiști cu care de cele mai mult ori constat într-un final că nu am mare lucru în comun, dar încă mă lupt să-i găsesc. Iată lupta mea.
Bianca: Una dintre întrebările mele preferate de azi a fost „Povestește-mi ceva despre tine într-un scurt poem”. Prin urmare, povestește-mi ceva despre tine într-un scurt poem!
Iulia:
Uneori mi se pare că realitatea celorlalți este mai încăpătoare
și că a mea este totuși prea mică,
deși eu am ciuntit-o cu intenție dinspre margini
spre centru.
Nu înțeleg atracția oamenilor pentru realitatea augmentată,
pe mine mă atrage doar realitatea diminuată.
Unde este spațiul în care respiră gândurile,
pasta cleioasă în care te scufunzi cu ochii închiși și devii tu,
singurul loc real.
„Liniștea vine din interior”
este pentru cei care nu au fost
acolo unde zgomotul anulează
nu doar liniștea,
nu doar cuvintele,
nu doar gândurile.
Sunt oameni
care nu răcesc ușor,
care nu au probleme cardiace,
care nu au colesterolul mărit,
care nu au nevoie de anestezie când li se scoate o măsea
sau chiar când dau viață altui om,
dar care sunt anulați de zgomotul altor oameni.
Cât de frumoasă e lumea,
este în regulă dacă nu trăim toți în ea.
Unde este
acolo unde respiram în câmp deschis,
unde cântam cât puteam de tare pe pogonul semănat
cu floarea soarelui de bunici,
asta doar după ce mă asiguram
că nu se află nimeni pe o rază de câțiva kilometri,
în afară de semințele puse la încolțit,
de stâlpii de curent care răsăreau din loc în loc pe imensa câmpie plată,
de șoseaua din depărtare pe care trecea la ore fixe un autobuz supraaglomerat,
de vița de vie și
de nucul născut într-o zi în care o cioară a rămas flămândă.
Unde este un substantiv
folosit atunci când locul la care se referă nu mai există
sau nu există încă.
unde este un loc
dintr-un alt timp.
Unde este ce rămâne
când realitatea dispare.
