Prietenii de la Zona Nouă ne oferă în fiecare săptămână un poem tânăr tradus de ei. În seria „Un poem pe săptămână” îi mai puteți citi pe Mira Gonzalez, Crispin Best, Marko Pogacar, John Cooper Clarke, Daniel Bailey, Rebecca Tamas, Anna Halberg şi Katja Perat.

Diogo vaz Pinto s-a născut în 1985 și trăiește în Lisabona. Este unul dintre editorii revistei literare Criatura, unde au fost publicate mai multe dintre poemele sale. A publicat Nervo (2011), Bastardo (2012) și Lobos - cu David Teles Pereira și Golgona Anghel - (2013).

Diogo vaz Pinto a citit la Festivalul Internațional Zona Nouă, prima ediție, anul 2015. 

Din orele pe care…

Nu iert pe nimeni
pentru singurătatea mea.
Nuno Júdice

Din orele pe care le-am diluat în sânge
Eu am făcut atât de puține, dar tu ai compus cântece simple
ca cele pe care le asculți când ieși din baie;
și dacă unele vor eșua la MTV,
altele vor apărea pe genericul telenovelelor
și mai târziu vor fi imortalizate printre cele mai tari hituri ale tale.
Vei da câteva interviuri și vei vorbi despre tot felul,
numai despre mine nu. O să-mi închei zilele împărțind ură
Și vorbindu-te de rău la toți care vor sta să mă asculte.
Voi urmări stelele cel mai puțin șterse
din locul ăsta sfârșit și voi schimba culoarea atât de des
până mă voi albi de scârbă.

Zilele astea mă interesează să-mi târăsc picioarele
spre capătul singurătății, revoltându-mă împotriva
basmului tău, a slujnicelor tale
prost-plătite, care sar coarda în grădina ta. Nu suport
bucuria aia care așază zilele, exaltarea
divină care apare și îți acoperă pielea,
pajiștile, prosoapele întinse, picnicurile
și iluziile textile în aer liber. Nu știi
cât detest lebedele tale albe
de la suprafața lacului tău – rând pe rând le iau
și le târăsc până în bucătărie unde prima dată le smulg penele,
apoi le decapitez.

Pentru o oră mâna mea dreaptă stă culcată și delirează,
strivind pe pagină o umbră care
încearcă să scape fără zgomot. În ora următoare
scot o coastă, o văd transformându-se în acest frumos
monstru inspirat de tine, ochii ca pietrele
aruncate în întuneric și fascinația ta
pentru lucruri pe care m-am săturat să le caut.

La naiba cu generația în care m-am născut!
M-am obișnuit să te ating pe ecran și să îmbătrânesc
brusc. Deschid mâna stângă și eliberez
o pasăre-colibri înspre gâtul tău, pentru ca lăcomia ei
să te molipsească în timp ce dormi și să te trezești extenuată, moleșită
și fără surâsul absurd din fața oglinzii.
Sunt tot mai singur, mai gol, mai crud.
Începi să cânți și eu surzesc. Am descoperit că niciodată
nu am avut voce pentru muzicile tale, tot ce pot să fac
e să dau sunetul mai tare și să imprim un ritm violent plânsetului meu,
ca să scap de refrenul tău
ca un saxofon posedat.

Noaptea mă așez la masa unde obișnuiai să iei micul-dejun
și spre deosebire de vocalizele alea care-ţi curăţă gîtul,
sufăr de o tuse puternică ce îmi dă amețeală, nimic care să
merite menționat. Am doar migrena asta insuportabilă
ca nişte lumini intermitente în trafic
la capătul străzii tale. Notez numărul mașinilor
ce trec, caut un tipar,
un indiciu sau o promisiune, ceva neobişnuit
sau doar o mişcare ciudată. Dar nu se întâmplă
nimic. Nu mai vine nimeni. Ne-ai trădat pe toți.

Traducere din portugheză de Oana și Alex Văsieș