Liviu Pop, fost ministru al Educației, a descoperit poezia concretă într-un manual alternativ de-a noua și s-a declarat „fără cuvinte”. A distribuit pe pagina lui oficială de Facebook o poză din manualul înfierat și a adăugat haștagurile #LMS și #legeamanualuluiscolar. Liviu Pop este inițiatorul unei legi care urmează să interzică manualele alternative și să introducă în loc manuale unice pentru toate materiile. Toate vor fi tipărite de Editura Didactică și Pedagogică.
Pentru că azi, 21 martie, e Ziua Internațională a Poeziei, am rugat un poet să-i explice domnului Pop care-i treaba cu poezia. În speranța că nu se va speria așa de tare data viitoare.
P.S. Tot azi, de la ora 19.00, Răzvan Țupa e ghid pentru o seară la Casa Memorială „George și Agatha Bacovia”. „Turul ghidat va fi urmat de un scurt moment de performance, prilej de a reveni la poezia modernă și de a descoperi poezia contemporană.”
Întotdeauna mi-a plăcut să cred că de la poezie se trag toate. Și, când am văzut că pagina de poezie dedicată jocurilor din linii și litere în manualul de română pentru clasa a IX-a propus de Alexandru Crișan, Liviu Papadima, Ioana Pârvulescu, Florentina Sâmihăian si Rodica Zafiu în 2004 este obiectul micului act de instigare la dezaprobare clocit de fostul Ministru al Educației, mi-am dat seama că nu sunt singura persoană care se teme că scrisul ne duce în ispită.
Și chiar înțeleg spaima domnului Pop. Nu e nimic mai îngrozitor decât gândul că s-ar putea preda la școală și lucruri care să nu fie destinate învățatului pe dinafară. Un elev care ar afla că poezia s-ar putea să nu fie despre viața altcuiva (cum era poetul băiet și păduri cutreiera sau cum se întoarce fiul de la oaste evident rănit) și material pentru obosite sesiuni de „repetă după mine” nu e chiar visul cel mai frumos al sensibilității politice. Pentru că suntem aproape de-o seamă, îmi este destul de ușor să îmi dau seama cum se îmbină la Liviu Pop (dacă îmi permiteți eufonia) nevoia unui discurs totalitar cu pretenția că ar aduce ceva la zi.
Panica omului de partid
Domnule fost ministru, calitatea dvs de profesor de matematică nedumerit de ce găsește în manualul de română, trebuie să recunosc, nu vă este atât de nepotrivită pe cât sugerează cei care vă ironizează. M-am gândit mult cum aș putea să integrez poezia concretă între reperele pe care le-am desprins din activitatea dumneavoastră expresivă.
Mi s-a întâmplat ca, în școală, în afara profesorilor care te orientau pentru totdeauna față de un domeniu, să mă întâlnesc și cu dascăli exasperați de schimbările centrului de greutate din limbajul poetic. Și dezorientarea nu era așa de ridicolă cum și-ar dori-o politicienii de pluton. „Trebuie să facem la școală și Nichita Stănescu, dar nu se compară cu Arghezi” ne spunea una dintre profesoarele pe care le-am avut la „Tudor Vladimirescu”. Până când mi-am dat seama că un poem din manual poate să o deruteze în asemenea măsură pe profesoară, nu m-a interesat prea tare poezia din punct de vedere școlar. Dar eu nici nu am fost cine știe ce elev-model. Abia prin postliceală am întâlnit prima profesoară de română pasionată de poezie contemporană. Și când spun „contemporană”, nu mă refer la nefericitul sens istoric, de manual, ci la lucruri care au legătură cu momentul în care citim. Dar să nu ne complicăm.
În ciuda aparențelor, când ajungi la liceu, ai ocazia să afli că poezia nu e doar metaforă, la fel cum matematica nu e doar adunare. Sau nu ai ocazia asta și o să tot crezi că știi mai bine decât oricine ce și cum cu vorbele artistice. Și asta nu e neapărat rău, e bine să aibă omul niște certitudini în viață, chiar și atunci când ele sunt eronate.
Pe de o parte, treaba cu poezia nu a fost niciodată așa cum îi place spiritului totalitar, ordonată. Mai tot ce au scris poeți din ăștia valorizați clasic pe urmă a fost perceput tare neclar și indecent la vremea lor. De cele mai multe ori, era doar joc sau, pentru cine are nevoie de asta, magie.
În vremuri mai recente (ca să pomenim așa ultimul secol), zonei de poezie care nu s-a împăcat prea bine cu lucrurile pe care critica literară le-a numit frumos „romantică” ori „avangardă” sau „modernism” și oricum mai simțim nevoia să numim sertarele literaturii. În ultimii 20 de ani, tot ce e mai neastâmpărat din punct de vedere formal se numește poezie sau scris conceptual.
Din motive destul de simple, tindem să confundăm poezia cu ceea ce a rămas din construcțiile romantice. Și când spun motive simple vorbim despre rolul pe care poezia l-a avut în secolele XVIII-XIX în formularea idealurilor naționale, cu toate jucăriile metaforice pe care încă le mai auzim zornăind pe la un naționalist sau altul.
Ceea ce ne interesează din perspectiva cu naționalitatea e mai mult faptul că Iordache Golescu s-a distrat cu poeme scrise în diferite forme (ba de topor, ba de ou) pe la începutul secolului XIX. Nu e chiar atât de ciudat și nici inovativ (decât pentru limba română), pentru că formele poetice cu asta s-au ocupat, de când s-au întâmplat primele clasicizări: au trecut dintr-o limbă în alta și s-au tot transformat, căutând formulări naturale specifice locului. Așa se face că sonetul italian are o lungime de vers, cel francez, alta, iar cel englez aranjează în moduri diferite numărul versurilor din strofele aceluiași sonet. Nici latinii nu au pățit altfel, împrumutând de la greci și așa mai departe. Oricât ar suna de modern, jocul cu limitele limbajului se pierde prin istoria poeziei. Și insist cu poezia pentru că faza cu literatura e mult mai recentă și tare europeană. Nu aș vrea să fiu cârcotaș, dar fix un topor cu două lame și un ou găsim printre poemele lui Simmias din Rhodos notate mai devreme de anul 300 înaintea erei noastre în antologia alexandrină, pe care e clar că au citit-o toți Văcăreștii și colegul lor mai tânăr, Golescu.
De câte ori s-au formulat noțiuni legate de ce înseamnă poezia, lucrurile s-au învârtit în jurul limbajului. Vorbele le pomenea și Miron Costin în secolul XVII, atunci când simțea nevoia să își explice meșteșugul:
„Stihul ieste nu ca altă scrisoare dezlegată, ci ieste legată de silave cu număr”.
De fapt, doar noi vedem opoziția asta între poezie vorbită și poezie scrisă; poezie de învățat pe dinafară și poezie de văzut tipărită nici măcar nu există. Poeți serioși ca britanicul George Herbert au scris poeme care uneori s-au răspândit pe pagină în căutarea unei asemănări cu forma invocată în titlu. Cele mai cunoscute sunt niște „Aripi de Paști”.
Puteți să fiți, așadar, liniștit, investigațiile poetice care pun accent pe forma de pe pagină sau pe sunetul rostit nu sunt o sminteală modernă.
Autoritatea autorului
Acum, poziția mea nu e deloc aceea a unui elev model. Sincer să vă spun, cred că am luat 2 la română atunci când am susținut examenul la liceu. Dar niciodată nu am fost mai sigur decât atunci că știu ce nu e poezie. Cu cât știm mai puțin despre poezie, cu atât suntem mai siguri că demersul creativ se termină pe undeva prin secolul trecut. O să formulez cât se poate de simplu. Poezie e când se întâmplă. Poezie nu e atunci când s-a întâmplat deja. Poate că a fost, dar nu mai e.
Și nici din punctul de vedere al experienței nu cred că e cazul să vă simțiți impresionat de mine. De câte ori am lucrat poezie cu elevii în ateliere de scris, nu m-a motivat nimic mai mult decât sentimentul că putem să o luăm de la început cu formulările și cu ceea ce ne face să stăm în fața paginii de hârtie. Cel mai sigur mod prin care începeam discuția cu ei era să îi invit să scrie cel mai prost poem pe care și-l pot imagina. Apoi încercam împreună cu fiecare să identificăm resorturile pe care le disprețuiește în poezie și așa aflam de unde vine fiecare și pe unde se află.
Edwin Morgan, autorul primului text de care vă arătați amuțit și unul dintre cei mai importanți poeți scoțieni ai ultimului secol, mi se pare că a ieșit la pensie fix dintr-un post de profesor, vorba lui, „blm plm,/ blm plm/“. Ah, scuze, credeam că poemul nu are sens. Povestea lui se întinde pe a doua jumătate a secolului XX și, cu toate că era un maestru al formei clasice, s-a ocupat toată viața cu inventarea unor forme de versificație inedite. Ba și spre sfârșitul vieții s-a tot reinventat și a uimit publicul, după cum o să se vadă mai jos. Și poate mă întrebați ce să caute într-un manual de limba și literatura română un scoțian?! M-am temut eu că atunci când vorbeam despre felul în care formele poetice se plimbă de pe o limbă pe alta am folosit fraze prea lungi….
Sex și sensibilitate
Să pornim încet. Aveți dreptate. Poezia în cele mai bune momente ne lasă fără cuvinte. Dar tocmai de aici avem ocazia să ne precizăm perplexitatea. Și modul în care asemenea texte ne pun în situația de a formula repere ne arată pe unde ne aflăm. Pentru că putem să fim foarte buni când e vorba să folosim cuvintele altcuiva. Să vorbim în citate sau să repetăm niște comentarii. Îmi dau seama cât de important este pentru dumneavoastră să identificați un șef în materie de prospețime lingvistică. Un șef al poeziei sau ceva din zonă. Este și acesta un tip special de sensibilitate, și iată că mă simt îmbogățit de spaima pe care o sugerați în fața unei zone literare pentru care nu vă găsiți înzestrat.
Ni se întâmplă tuturor. Și o să lăsăm un pic la o parte lucrurile care ne împiedică să comunicăm. Sunt sigur că nu s-a gândit niciunul dintre noi că respingerea textelor cu pricina a venit din realizarea faptului că Morgan a recunoscut că e homosexual pe la 70 de ani. Sigur că omul și-a explicat atunci ambiguitatea pe care o arătau poemele sale erotice lipsite de gen ca pe o sugestie delicată. Dar chiar dacă discuția noastră nu a ajuns până aici, vom fi totuși de acord, probabil, ca doi adulți, că este totuși uimitor câte lucruri pot să vină în discuție dintr-un text care e clar că nu are sens. Cel puțin nu în sensul clasic. Și mă bucur că am ajuns să pomenim de un „sens clasic” pentru că asta îmi dă ocazia să închei această scrisoare cu o posibilă rezolvare pe care v-o propun. Cât de uimit ar fi oricine dacă i s-ar arăta doar cifra 6 dintr-o ecuație și nu toată propoziția?!
Vă înțeleg spaima de a descoperi că nonsensul are o istorie a lui și că, de la Epopeea lui Ghilgameș încoace, poezia iese din rând. Dar mare parte din literatura lumii așa a trecut în clasa a V-a și a descoperit că s-ar putea să fie ceva real, ceva concret sau (ca să fie și al treilea termen) ceva material în discursurile versificate luate separat și apoi câte două și puse, până la urmă, într-un tablou complet al momentului în care vorbim.
Sper că nu m-am exprimat prea specializat și că tot ce nu rimează între noi rămâne o posibilitate de a se întrupa lucrul cu textul pentru o literatură de manual vie. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră ca și mie.
Răzvan Țupa
