Florin Tudoran, un jandarm din județul Prahova, a publicat ieri, pe contul său de Facebook, poezia „Sânge” - despre care spune că a scris-o în 30 de minute, inspirat de protestele din Capitală de weekendul trecut. Redăm un fragment din ea: „Românul azi loveşte crunt/ Pe alt român în uniformă./ Nici patrioţi, nici fraţi nu sunt,/ Iar victimele sunt o normă.” (Aici o puteţi citi integral, alături de apelul său la iubire între protestatari & jandarmi). Mai jos, criticul Mihai Iovănel îl evaluează literar.
*
Poezia „Sânge” a jandarmului Florin Tudoran poate fi citită în nenumărate feluri, dar am să mă limitez aici la două dintre ele: prin Immanuel Kant și prin Karl Marx.
Pentru Kant, spre deosebire de simplul frumos, sublimul se referă la un obiect lipsit de formă, „un obiect (al naturii) a cărui reprezentare determină sufletul să gândească imposibilitatea naturii de a prezenta idei”. Din acest punct de vedere, poezia „Sânge” este un obiect natural, asemenea unui pietroi inform, care determină sufletul (cititorul) să gândească imposibilitatea pietroiului (jandarmului) de a prezenta idei. Kant notează două momente ale sublimului: primo, ne simțim insignifianți în raport cu natura, ne simțit striviți (de pietroi, de jandarm). Secundo, reușim să ne ridicăm deasupra sentimentului de neplăcere, dominând prin rațiune factorii naturali (pietroiul, jandarmul).
Lăsându-l acum pe Kant deoparte, să rămânem la Marx. Marx și marxismul definesc ideologia, basically, în două feluri:
1. ca suprastructura ideatică prin care este codificată baza materială a raporturilor de producție;
2. ca iluzie sau falsă conștiință pe care clasele suspuse o induc și o întrețin păturii dominate.
Din acest punct de vedere, poezia jandarmului Florin Tudoran poate fi citită fie în calitate de
1. codificare a raporturilor de producție din societatea română polițienească neoliberală,
fie ca
2. iluzie pe care un jandarm (braț al societății represive, dar nu membru propriu-zis al clasei suspuse; prin aceasta din urmă se înțeleg elite de tot felul – politicieni, tehnocrați, bogătani ș.a.) o nutrește în raport cu rolul său în societatea neoliberală.
Pentru simplificare, am să mă opresc doar la punctul al doilea (în fond, perfect complementar primului).
Așadar:
Falsa conștiință se manifestă prin dedublarea poetului-jandarm Florin Tudoran. Dedublarea începe cu nivelul cel mai simplu, al vehiculului poetic pe care-l alege: crezând că compune „spontan” o poezie, el recurge de fapt la niște prefabricate, începând cu acelea oferite de cultura populară a timpului său. De pildă, încă din primul vers se distinge umbra lui Adrian Păunescu (de comparat „În lumea de probleme plină” cu păunescianul „În lumea plină de urmări”).
Dedublarea continuă mai sever prin împărțirea jandarmului Tudoran între calitatea de cetățean român generic și de jandarm specific. Ca cetățean, el este îngrijorat de viitorul țării și se întreabă:
„Nepoților ce le vom spune
Când fiii noștri vor fi tați?”.
Ca jandarm, el răspunde apelând la instrumentele specifice ale jandarmilor – icoanele, rugăciunea:
„Vor învăța vre-o (sic!) rugăciune?
Sau numai ura pentru frați?”.
Chiar dacă jandarmul Tudoran n-ar fi un spirit religios, el funcționează pe cale ierarhică și ca atare își însușește rapid icoanele utilizate de superiori în gestionarea situației.
Dedublarea dintre cetățean/familist și jandarm se manifestă și în aceste versuri:
„Copiii țării nu vor pace.
Nici mamele, nici ai lor tați
Și nu-nțelegem cum se face,
De cine sunt îndoctrinați.”
Dacă primele două versuri par relativ neutre (fără a fi așa în realitate, întrucât ele reduc nemulțumirile populației la simple intenții belicoase – de văzut și versul „Poporul își dorește.... sânge!”), ultimele două sunt admirabil de tipice, prin relația adversativă pe care o instaurează între ei („De cine sunt îndoctrinați” – de remarcat și boarea de conspiraționism) și noi („Și nu-nțelegem cum se face”).
Trebuie consemnată și stupoarea jandarmului poet (sau a poetului jandarm – cum preferați) în raport cu soluțiile: ceea ce este firesc, dat fiind că el este un simplu executant și nu deține putere decizională – apanaj al elitelor. Așadar, „nu-nțelegem cum se face”: toată poezia este expresia unei stupori în fața unor evenimente scăpate de sub controlul pe care jandarmul se simte chemat să-l exercite, deși nu prea înțelege mare lucru din harta evenimentelor. De aici decurge, prin cea mai simplă logică, imprecația „Sărman popor de idioți”, pe care jandarmul Florin Tudoran o mânuiește ca pe un pulan împotriva celor care l-au scos din carapacea de jandarm împingându-l să își ridice atâtea și atâtea probleme.
Citiți și Poemul femeii jandarm, de Răzvan Andrei.
Foto: Sânge/Pngpix.com
