Pe Constantin Vică îl găsești, de obicei, în sălile de curs ale Facultății de Filosofie de la Universitatea București, în centre de conferințe, în publicații academice sau pe paginile & ecranele canalelor care conduc informația cea de toate zilele. De cele mai multe ori, vorbește despre straturile etice și politice ale noilor tehnologii, filosofează pe marginea unor viitoruri posibile și caută să elucideze necunoscute ale prezentului indexând istorii ale gândirii. Dar înainte să devină cercetător la intersecția dintre filosofie și tehnologie, Constantin Vică a apucat să fie poet.
Prima carte de poezie a publicat-o la 14 ani: Intersecția frică de moarte a apărut în 1997, la Editura Cronica, iar în 2003 a revenit cu Ieșirea din intersecția frică de moarte, la Editura Vinea. A trecut de atunci destul timp ca poezia să poată fi considerată o etapă „de tinerețe”, care să fi făcut loc altor forme & ritualuri de cunoaștere.
Iată însă că, după 20 de ani, Vică publică un volum nou, în care schițează din poeme harta acestor ultime două decenii, o hartă deopotrivă personală și generațională, colectivă. 20002020, proaspăt apărut la Editura OMG Publishing, vine la doar câteva luni după ce Editura Universității din București a publicat Civilizație algoritmică și viața în lumea digitală, a aceluiași autor. Dacă acesta din urmă comprimă o muncă de cercetare academică, în care unealta principală de orientare în lumile digitale e filosofia, 20002020 documentează o cronologie perfect subiectivă a rețelei în care cei din generația lui Vică au crescut și s-au maturizat. Primele poeme din volum pornesc din LAN, rețeaua locală, loc de elan și utopie, altele vin din evul bittorrent, cu frenezia împărtășirii și cunoașterea la flux continuu, iar ultimele se ridică deja deasupra rețelei-cameleon, înspre care privesc cu detașarea cercetătorului, cinismul celui care a văzut multe și melancolia celui care pornise la drum de la Intersecția frică de moarte.
Poemele din 20002020, explică Vică, „acoperă un traseu al omului singuratic, care citind și citind de pe margine a zis să-și facă el (ei?) o întreagă literatură, de uz propriu și comun, ca un laborator de înțelegere”„Am și furat (iar ochiul critic le va vedea), m-am și distrat, am scrâșnit, am refăcut, m-am relaxat, am găsit până la urmă forma, organică, mecanică, sintactică, ce mai contează. Am dat și cu rimă, direct din laboratoarele cercetării. Am folosit cuvinte de adolescenți într-o semantică a melancoliei. Care e și disimulată, jucată. Sunt, totuși, un constructivist, cunoaștem nu (doar) descoperind, ci construind. Cred că mai greu a fost să-mi înving aversiunea față de ideea de autor și a vieții publice a textului.”
L-am invitat pe Constantin Vică să aleagă pentru cititori & cititoare câteva poeme din acest volum, pe care-l puteți găsi deja în librării.
95 vara
nu contează foarte mult numele meu, dar al tău e cel mai important.
sunt lucrurile care nu se ating deloc și lucruri conectate,
așa cum numele tău e conectat de lucrurile pe care le faci.
spui des: am o problemă, am chef să ascult bach, am o mașină de vânzare
și din tot ceea ce spui te alegi cu ceva -
există oameni care-ți răspund și oameni care să plimbe mașina ta veche prin oraș.
în partea cealaltă a privirii tale e tot privirea ta
încă adormită și foarte naivă,
privirea care nu filtrează, doar înregistrează.
despre ea nu ți se vorbește,
nici tu nu prea pui întrebări,
și ceea ce înregistrează rămâne ascuns multă vreme până crezi că s-a șters,
însă mintea ta are multe benzi, multe căi și ceea ce s-a dat privirii nu prea mai iese.
să stai un minut în parc și să respiri
aerul e un bun public și cu toate acestea nu spui niciodată:
am respirat o parte din respirația ta.
apoi treci pe lângă ateneu, auzi instrumentele acordându-se
și sunetul intră acolo și rămâne,
dar niciodată nu spui: am ascultat ceva din sunetul tău.
și multe alte lucruri pe care niciodată nu le-ai numit ca fiind ale tale:
întâmplări, imagini, treceri de pietoni sau colțul unei străzi,
pur și simplu există momente când mai importantă e prezența,
vezi, în copilărie, lumea se juca pe aceeași scară de bloc,
ușile rămâneau deschise, alergam din casă în casă,
nu căutam nimic, nu luam nimic, nu era nimic de împărțit.
apoi lucrurile s-au strâns și s-au împărțit în categorii.
am închis toți ochii și ne-am îndepărtat,
fiecare cu mormântul lui, cu apartamentul lui, cu scandalurile sale,
unii ne-am cumpărat telefoane mobile, alții am furat,
a început cursa nebună,
fiecare punea deoparte și căuta să pună cât mai mult,
fiecare cu lumea lui, doar liftul ne intersecta,
până și cuvintele erau numai ale noastre și vedetele tv zâmbeau numai pentru noi.
nu contează foarte mult numele meu, dar al tău e foarte important
când te strigă pe stradă prietenul tău din copilărie și te întreabă de viață,
va trebui să-i răspunzi într-un fel,
va trebui să pui iar banda la magnetofonul uitării,
să faci pasul înapoi într-un loc de unde n-ai plecat,
acolo unde toți lingeam aceeași înghețată și priveam aceeași revistă interzisă,
iar scara de bloc, parcul din față și mamele erau ale tuturor.
în care nu muncesc
nu prea mai vorbesc, las să se aglomereze toate gândurile astea ciudate
într-un singur cap, adică al meu.
îmi place observația directă, dar și cea indirectă.
folosesc toate instrumentele până se rup.
mă uit în jur și pare că toate creierele și-au făcut o viață a lor,
o regiune autonomă în interiorul speciei noastre;
între ele e un tranzit continuu, o rețea invizibilă de dorințe și frici.
e bine când dorm pentru că nu trebuie să răspund nimănui și tot ceea ce se întâmplă
e doar în mintea mea liniștită.
e bine când mă trezesc, pentru câteva minute pot să schimb lumea,
dar sentimentul puterii trece rapid. și urmează orele lungi în care nu fac nimic.
mi-ar fi plăcut să spun, ca toți ceilalți, cum arată dispozitivul în care trăim,
să-l descriu din perspectiva mea, să-l critic și să-l întrețin,
însă nu e ușor când ești pur negativ.
cum văd lumea în camera mea
oamenii singuri stau în casă și vorbesc singuri, cântă melodii de care-și aduc aminte cu greu;
știu toate acestea pentru că și eu stau singur.
mi-ar fi plăcut să călătoresc cu trenul, cu albert einstein, de la berna la bucurești,
să-mi explice aruncând pietre pe geam teoria specială a relativității,
dar m-am născut mult după moartea lui, trebuie să mă descurc singur
dacă vreau să aflu ceva.
uneori ies din casă și privesc de pe banca din parc
traseul soarelui de la un capăt la altul al orașului.
deschid o carte, mai citesc pe sărite, în fața mea doi adolescenți joacă ceva, cu niște palete,
până la urmă se plictisesc și cad unul lângă altul, pe iarbă.
un câine vine, se freacă de talpa pantofilor mei, își îndeasă capul în talpa de plastic
care îi provoacă o plăcere moderată,
pentru care e recunoscător.
din sistemul de coordonate al parcului eu sunt timpul.
trenurile gării de nord se aud în depărtare,
poate că dintr-unul va coborî albert einstein
într-o dup-amiază de primăvară.
în ultimele luni am stat singur, dar nu pot spune că am aflat ceva din asta.
mulți zic că singurătatea e o experiență necesară, care te dezvață de proastele obiceiuri,
însă îți aduce altele.
gândul că poți muri strivit într-un cutremur, fără să mai atingi vreodată alte corpuri.
rigoarea fiecărei dimineți în care te speli zece minute pe dinți.
atitudinea față de femeile care te-au iubit.
dorința bizară de a înțelege fizica și de a practica matematica în relațiile cu ceilalți.
și așa mai departe.
am crescut odată cu internetul, dar viețile noastre nu se suprapun.
în mintea mea caut ca într-o arhivă digitală, uneori găsesc, uneori nu.
asta e tot ce avem în comun.
în continuare îmi folosesc imaginația și sper.
în continuare stau singur, chiar dacă moleculele trupului meu stau împreună,
chiar dacă neuronii mei sunt uniți într-o rețea perfectă.
poate că îmi lipsește starea entropică a dragostei
sau poate că e greu să te ai doar pe tine în grijă.
dacă lași să treacă timpul, dispare orice angoasă și nu te mai întrebi nimic.
parcă ai face curat în dulapul cu haine și la final, când ai aruncat tot,
vezi că n-a mai rămas nimic.
trupul meu gol nu mai am cu ce să-l îmbrac.
nici nu îl ascund, pentru că nu mă vede nimeni, nici nu-l privesc, pentru că îl știu.
cei singuri așteaptă seara fără să se agite și fără să-i dea un sens special.
fac patul, aranjează pernele într-un mod obișnuit.
nu-și pun în ordine gândurile de peste zi, ele sunt deja ordonate în disciplina singurătății.
nu se roagă pentru că nu au cui.
sting lumina, trag pătura uniform peste tot corpul, atenți la extremități.
respiră adânc, repetat.
Concurs
Concursul faptelor bune nu a mai avut loc,
nimeni dintre cei înscriși nu a mai concurat,
au luat scutire și au plecat înapoi pe la casele lor.
Așa se duce viața celor buni, niciodată recunoscuți.
Pe ascuns și în taină trebuie să-i cauți,
cum scrie-n manual, dar e mult mai clar
în viața noastră de zi cu zi.
Imenși și necunoscuți, cei ce fac fapte bune
nu așteaptă nimic, își înving orgoliul
și nu se mai gândesc
la ce a fost.
Imagine principală: Fotografia de pe coperta volumului „20002020”, de Mitoș Micleușanu
