Astăzi s-a lansat cel mai nou podcast narativ românesc, „Cel mai bun film prost”, un mystery podcast despre eșec, echipă, ambiții, despre industria românească de film, dar, în primul rând, despre un film care pare să se fi topit în neant. Povestea din spate e cam așa: în 2008, când Noul Val Românesc era în plin avânt, undeva lângă un sat de munte se turna următorul „blockbuster” al țării. Un thriller - un fel de „Blair Witch Project” autohton. Alex Lungu, student la film și sunetist pe-atunci, regizor și gazdă a podcastului acum, se întoarce 13 ani în timp ca să afle cum a dispărut filmul fără urmă. Să-i găsească pe toți cei implicați și să vadă ce s-a întâmplat de fapt.
Podcastul vine de luna asta pe Spotify, Youtube, Apple Podcasts și pe unde mai bagi tu povești mișto în căști. Uite aici trailerul de la „Cel mai bun film prost”, ca să-ți faci o idee despre ce urmează să asculți:
Ca să aflăm mai multe despre seria asta, i-am rugat pe membrii echipei să ne povestească. De ce e bun, totuși, filmul ăsta prost? Cum e să cauți 10+ ani un film despre care pare că nu mai știe nimeni nimic? E o obsesie? A meritat? Au găsit, până la urmă, filmul? Andreea, scenarista seriei, și-a adunat colegii, pe Anna, Ana, Dani, Mara și Alex, și au stat de vorbă despre munca la „Cel mai bun film prost”.
Descoperirea mea, în timp ce lucram la podcastul despre care urmează să-ți povestesc, este că seriile audio pot să fie fix la fel de addictive și diverse/complexe ca serialele alea cu care faci binge-watching: ficțiune sau non-ficțiune, storytelling sau interviuri, educative, mystery, serioase, light și funny sau un mix din toate astea. Dar cea mai simplă descriere este una făcută de Alex, gazda și producătorul acestui podcast. E ca și cum ai îmbina o carte cu un film, ca să te bucuri de cele mai bune părți ale ambelor medii.
Pentru Cel mai bun film prost, Alex Lungu a încercat să găsească un film dispărut acum 13 ani și să înțeleagă cum s-a ajuns la un fail. A vorbit cu o întreagă echipă de actori și a făcut lumină asupra trecutului. A plecat la drum alături de o echipă de oameni faini, cu care am avut ocazia să lucrez: Mara Mărăcinescu - sound designer, Anna Florea - designer grafic și ilustrator, Daniela Ungureanu - manager de comunicare și Ana Turos - manager de proiect. Eu sunt Andreea Tănase și e prima dată când scriu un articol pe Scena9, dar și un scenariu de podcast.
Aici poți să asculți primul episod:
În orice creație, marea curiozitate e: cum ți-a venit ideea? În ceea ce mă privește, cele mai bune lucruri pe care le-am făcut vreodată au ieșit din chestii foarte intime și vulnerabile. Și cred că lucrurile nu stau deloc diferit nici cu acest podcast.
ALEX: Ideea de a face podcast a apărut în carantină când aveam mai mult timp. Acum ori niciodată, am zis „Hai! E momentul potrivit. Toți oamenii-s acasă și toată lumea are chef de vorbit.” S-a dovedit a fi adevărat. De ce? Că mi s-a făcut o nedreptate cu ani în urmă, că erau foarte multe răspunsuri de găsit acolo. Nu știam ce se întâmplase și nici ce părere aveau ceilalți. Și, în același timp, să fac pace cu lucrurile astea.
DANI: Ai vrut să faci dreptate, între ghilimele, și pentru ceilalți care au participat, pentru echipă?
ALEX: Nu, pentru ceilalți, nu. Pentru mine de atunci, da.
DANI: Nu te-ai gândit că și ei au nevoie de niște răspunsuri și că faci chestia asta și pentru ei?
ALEX: Nu, n-a fost chiar așa de unselfish. M-am simțit folosit, m-am simțit de căcat atunci și a rămas cu mine o perioadă chestia asta. M-am simțit fără control asupra situației și, în sensul ăsta, am simțit nevoie să fight back.
DANI: Te-ai mai înmuiat un pic după?
ALEX: Da, total. Eram foarte montat, dar mi s-a schimbat perspectiva.
DANI: Munca ta de research și tot ce s-a întâmplat cu podcastul au schimbat părerea ta inițială?
ALEX: Da. Nu neapărat despre cum s-au întâmplat lucrurile, despre de ce s-au întâmplat lucrurile. S-au mai nuanțat, am aflat multe chestii. Atunci îmi formasem o părere de care m-am ținut o mare perioadă de timp. Vorbind cu oamenii și cu Valentin [regizorul filmului din podcast, n.r.] mi-am dat seama că e un pic altfel decât mi-am imaginat.
Pe mine mă atrag mizele personale ale oamenilor și curajul pe care-l are cineva când vorbește dintr-o zonă în care se simte vulnerabil. Cum a fost și pentru restul echipei?
ANA: Eu știu despre acest film dinainte de a-l fi cunoscut pe Alex.
DANI: Începuturile relației voastre se leagă de asta? [Ana e partenera lui Alex, n.r.]
ANA: Da, când am auzit povestea, am zis că e o demență fără sens și că-i foarte drăguț băiatul. Și când a fost de făcut podcastul știu că asta vorbeam, cum facem rost de bani. Alex începuse deja să tragă interviurile, fără să știe că vrea să aplice la AFCN. La un moment dat am zis let’s do it.
ANNA: Mi se pare firească căutarea lui. Și apreciez ca a avut voința și energia să dea acestei căutări o formă care să devină o poveste pentru un public mai mare. Am fost imediat curioasă pentru că auzisem de poveste, am fost colegă de facultate cu Alex.
MARA: Mi se părea intrigant, cu potențial. Oricum, eu am o tangență cu industria cinematografică, nu atât de mare ca a lui Alex. Tot timpul am fost în afara ei, că n-am făcut UNATC-ul, dar am lucrat la niște emisiuni tv, am mulți prieteni care sunt în industrie, fostul meu e din Buftea, deci înțeleg puțin cum e zona asta și, știind, eram curioasă.
DANI: Mi-a scris Alex într-o noapte pe la 23 pe facebook. N-am înțeles nimic, recunosc: Cum adică? Deci Alex a făcut la un moment dat un film, și-acum vrea să facă un podcast, de ce? După, am zis „da, ok.” Știam că orice ar face Alex în zona asta ar putea să fie foarte mișto. Da, vreau să știu mai multe despre asta. Și el atunci la 23 mi-a zis: „Vrei să te sun să-ți zic acum?” „Da, hai.” Totul s-a întâmplat super rapid, lucru care m-a făcut să cred că el ține super mult la ideea asta. Atașamentul și pasiunea pentru o chestie mi se par un prim pas ca ceva să se transforme în ceva mișto.
Pentru mine e prima oară când lucrez la un podcast. Habar n-aveam ce presupune dar, când Alex m-a sunat să-mi propună, am zis da. Ce a urmat a fost surprinzător, pentru că am cunoscut niște oameni care au lucrat foarte mișto împreună deși unii dintre noi abia acum ne cunoșteam. Ce v-a adus pe fiecare dintre voi în echipă?
ANNA: Ideea și faptul că mai colaborasem foarte bine cu Alex în trecut.
DANI: Faptul că-l cunoșteam pe Alex și știam că face chestii faine și autentice și, sinceră să fiu, îmi era foarte dor de un proiect care să mă readucă spre zona cinematografică, audio, creative industries. A picat la fix în momentul ăla, ce să zic. E primul podcast la care mi s-a oferit șansa să lucrez. Nu cred că sunt atât de multe openings pe partea de comunicare pe zona de podcast. Îmi place numele și-mi place foarte mult cum se leagă numele cu identitatea. Când citesc acolo Cel Mai Bun Film Prost și văd ilustrația cu Alex mi se pare perfect match.
Pentru Mara, care a mai lucrat la multe alte podcasturi, mizele au fost altele.
MARA: E o poziție diferită - nu-i povestea mea, nu-i miza mea. N-am fost acolo din start. E ceva diferit pentru mine să vin doar în etapa de post-producție. E ciudat, că m-am obișnuit cu: eu trag, eu dau, mai ales pe partea tehnică. E altfel, na. Dar cred că asta spune mult despre experiența tuturor în modul de lucru, pentru că eu cu Alex nu mă știu, dar mi se pare că avem același limbaj. E ceva ce amândoi cunoaștem, postproducție.
ALEX: Eu n-am văzut-o niciodată până la prima întâlnire cu echipa.
DANI: Cine ți-a recomandat să lucrezi cu Mara?
ALEX: Toată lumea.
În orice proiect apar provocări, chestii neprevăzute sau grele, nu?
ALEX: Cel mai greu a fost scriptul.
MARA: Aș dori să punctez că asta-i partea cea mai grea. Lasă părțile tehnice, pe astea le învață toată lumea. Pentru mine, intuițiile și construitul poveștii, astea sunt cele mai grele.
ANA: Voi lucrați la chestiile astea și mă simt așa... Atât de tare n-aș vrea să stric chestii. Ieri cumpăram domeniul pentru site-ul podcastului. Știu că sunt chestii absolut banale, dar eram: „Ah, sunt atâția oameni care lucrează și pot să le distrug.”
MARA: Așa ne-am simțit toți prima oară.
ALEX: Eu mă gândesc cel puțin o dată pe săptămână: „Ce-am făcut? E o poveste proastă.” După aia îmi revin.
DANI: În momentul de față, e un pic greu de comunicat versus alte proiecte care care au niște categorii mai clare și pe care poți să le comunici mai ușor. În primul rând, e un podcast, deci e un gen mai micuț al produselor culturale, după aia, e un podcast narativ, după aia, e un … - cumva e sub-genul sub-genului. Cam asta e teama, să nu fie comunicarea ori prea mică, ori prea mare.
ALEX: A fost challenging să ies din zona de confort și să dau telefoane la oameni din senin. Să vorbesc cu Valentin, cu care nu rămăsese ok și habar n-aveam cum o să răspundă, să vorbesc cu Maia [Morgenstern, care joacă în film] și cu Irina Margareta Nistor. Să conving lumea să accepte să vorbească cu mine.
DANI: Pentru mine, partea cea mai grea o să fie probabil cu o zi după ce-o să lansăm social media și cu două zile înainte să lansăm primul episod. O să mă gândesc: „Omg, o să asculte cineva? Cine? Ce putem să mai facem?” Dar poate că n-o să fie partea cea mai grea, poate că o să fie partea cea mai mișto.
Eu nu-mi aduc aminte care a fost primul podcast pe care l-am ascultat, dar e o lume care în continuare mi se pare foarte nouă.
MARA: Sunt curioasă cum ai descoperit tu, Alex, podcasturile. Pentru mine au fost ca un fel de terapie, înainte să fac terapie. Disclaimer: nu înlocuiți terapia cu podcasturi!
ALEX: Le-am descoperit în ceva vacanță de Paști acum niște ani. Pentru mine erau niște chestii făcute doar pentru internet de doi băieți într-o cămăruță care vorbesc geeky stuff. Prin 2016, scrisese Vlad Odobescu de la Scena9 un articol cu recomandări de podcasturi și-am luat lista aia. Am început cu Revisionist History, care mi-a plăcut foarte, foarte mult.
MARA: Eu cu This American Life am început prin 2010, era un episod care se numea „Party School”.
Pentru că ne simțim bine am putea să vorbim cu orele, dar am o limită de semne pentru articol, așa că o să vă rog să rezumăm niște informații tehnice despre ce e și cum se face un podcast narativ.
ALEX: Eu îl asemăn cu orice Netflix binge documentary style - Wild, Wild Country, Tiger King. Nu povestești liniar, dar e o poveste reală.
MARA: E non-ficțiune, dar pentru mine are un element de narațiune care e mai specifică ficțiunii decât non-ficțiunii în felul care construiești povestea. De exemplu, cliffhangers [finalurile de episod pe muchie de cuțit, n.r.].
ALEX: Workflow? Începem interviurile și, după ce ai o mare parte din interviuri, te apuci să faci o structură. După aia, faci un scenariu unde lucrezi cu replicile și faci o poveste din asta. Începi să editezi, pui totul laolaltă cu muzică și cu alte chestii, tragi voice over de milioane de ori până îți iese cum trebuie, mai modifici, mai tai, mai bagi alte replici și, într-un final, când lucrurile astea sunt cât de cât set in stone faci sound design. Adică mai adaugi alte elemente sonore, muzici, ambianțe, chestii înregistrate separat.
DANI: Inițial ca o extensie a zonei de seriale și persoane mișto și relevante pe care le urmăresc în social media - le căutăm vocea dincolo de asta, în podcasturi. După aia (nu râdeți!), dar maternitatea mea și condițiile de creștere a copiilor mici a ufost semnificativ scoase din zona de umbră datorită podcasturilor. Îmi amintesc cât de lungi erau zilele cu llinca mică, nu puteam să mă uit la seriale, nu puteam să citesc cărți, dar puteam să mă plimb cu ea în brațe cu căștile în ureche. A fost terapeutic, m-a ajutat enorm. După asta s-a extins treaba. A devenit „zona mea de liniște” la volan. Drumurile înapoi spre grădiniță, drumurile până la cumpărături. Timpul meu. Terapeutic.
Ce face un podcast să fie bun?
ALEX: Poveste și emoție.
MARA: Te face să plângi, te bagă în poveste. Lacrimi, când ești acolo cu căștile în urechi.
DANI: Povestea, cât de tare te prinde. Eu sunt mai degrabă consumatoare de conținut - filme, seriale, cărți. Și la podcast e valabil - cât de mult te ține acolo povestea și cât de mult te face să crezi că e relevant, că e și puțin despre tine, că se potrivește cu o chestie personală pe care o ai tu, cu o căutare de-a ta, cu ceva ce vrei să afli sau ce ți s-a întâmplat și ție sau rezonează într-un fel sau altul cu o parte din tine. În cazul ăsta mi se pare că bifează elementul ăsta și de asta mi se pare foarte tare. Ca și Mara, am mers tot timpul spre partea asta mai vulnerabilă, nu pentru că voiam să facem din asta o telenovelă, dar mi se pare că asta dă autenticitate unei povești.
Cu ce e diferit podcastul ăsta de altele de la noi?
ANNA: Mediul în care e plasat, mica-mare lume a filmului românesc și structura aleasă pentru a reda povestea.
ALEX: Că sună bine, cum zice Mara, în primul rând. Că îmbinăm o poveste interesantă cu emoție. Cam astea sunt ingredientele, nu e ceva mega secret. O poveste bună și oameni care se deschid, care vorbesc din suflet.
Am fost suficienți oameni în echipa acestui podcast? Am avut suficient timp de lucru?
Tăcere foarte lungă.
DANI: Băi, asta cu timpul mi se pare așa relativ, niciodată nu e.
ALEX: Suntem bine, dar pentru my anxiety și my state of peace ar fi fost bune încă vreo 3 luni de lucrat așa super lejer.
Eu, una, încă nu am emoții în legătură cu lansarea proiectului, pentru că n-am apucat să mă gândesc atât de departe. Voi?
ALEX: Încerc să nu mă gândesc la asta pentru că-i o presiune în plus să mă gândesc și ce-o să creadă lumea și ce-o să creadă oamenii care-o să mă critice. Dacă intru prea mult acolo nu mai fac nimic.
DANI: Sunt foarte curioasă. Am vorbit cu Alex inclusiv despre asta cu hate-ul, cum să-l gestionăm. Băi, nu știu, așteptarea e să stârnească un pic de curiozitate sau să intrige un pic: „Wtf is this? Chiar s-a întâmplat asta?”. Oricum mi se pare că pe Alex e presiunea cea mai mare cu așteptările.
MARA: Eu sunt foarte curioasă, tocmai pentru că nișa de podcasturi narative în România este mică, dar sunt deja foarte multe narative față de câte erau acum un an jumate. Și sunt foarte curioasă dacă oamenii o să se familiarizeze.
DANI: Și eu am curiozitatea asta. Dacă oamenii o să fie încântați că au aflat ceva nou apropo de genul în sine. Pentru că eu, de când m-am apucat să vorbesc despre ăsta și din unghiul ăsta de comunicare cu - ce e ăla un podcast narativ, mi s-a părut un interes un pic mai mare decât doar despre podcast în sine.
ANA: Sunt foarte curioasă și ce fel de impact o să aibă și sper să aibă. Cât de ascultat o să fie și de oameni din industrie. Generalizez, pentru că așa mi s-a întâmplat mie, dar cred că toată lumea are niște fail-uri din astea colosale și niște proiecte la care a repetat sau la care a filmat sau la care s-a dus și într-un final n-a ieșit absolut nimic și toată munca ta de-o lună s-a dus. Din punctul ăsta de vedere cred că poți să empatizezi destul de mult. Sigur există și alți oameni care muncesc degeaba în această breaslă.
Pe final, astea sunt recomandările de podcasturi din partea echipei Cel mai bun film prost:
MARA: Have You Heard George's Podcast, Closer Than They Appear, Invisibilia, Serial, 100% legal al Dianei Meseșan.
ALEX: Revisionist History al lui Malcolm Gladwell, Reply All, How to Save a Planet, Every Little Thing.
ANA: Podcasturile Marei: Sunt în casă cu răul - deși nu când conduci, pentru că este foarte dur, dar Americanii se poate asculta pe drumul București-Sighișoara.
Din octombrie, te așteptăm cu primele episoade din Cel Mai Bun Film Prost. Până atunci, poți să ne urmărești pe insta @celmaibunfilmprost, facebook Cel Mai Bun Film Prost și pe YouTube.
