Noaptea de Elie Wiesel este o lectură obligatorie pentru oricine vrea să înțeleagă ororile Holocaustului. Este o mărturie importantă despre răul pe care-l pot face oamenii, capacitatea de a îndura imposibilul și pierderea religiei.
Născut în Sighet pe 30 septembrie 1928, Wiesel a crescut în comunitatea evereiască de acolo fiind pasionat de religie și studiind Talmudul. Viața lui este mai mult sau mai puțin liniștită până în anii '40, când legile împotriva evreilor se înăspresc, iar Wiesel și familia lui sunt forțați să trăiască în ghetou, apoi deportați în lagăre de concentrare.
Una dintre surori și mama lui își pierd viața la scurt timp după ce ajung la Auschwitz, în timp ce Wiesel și tatăl său încearcă să supraviețuiască în lagăr. În Noaptea, Wiesel va detalia viața lor și lucrurile îngrozitoare prin care sunt forțați să treacă, printre care și un marș forțat către Buchenwald. Acolo, tătăl lui Wiesel va muri cu trei luni înainte de eliberarea lagărului.
Wiesel avea 16 ani când a ieșit din lagăr și își va continua viața în Franța, unde va studia la Sorbona și, mai apoi va lucra ca jurnalist. În 1958 publică prima ediție a cărții Noaptea în Franța.
Mai jos poți citi un fragment din carte.
La Sighet au fost înființate două ghetouri. Unul mare, în mijlocul orașului, care ocupa patru străzi, și unul mai mic, care se întindea pe mai multe străduțe, la periferie. Strada pe care locuiam noi, Strada Șerpilor, se găsea în incinta primului. Dar, cum făcea un cot, ferestrele care dădeau spre strada exterioară au fost bătute în cuie. Am cedat câteva camere unor rude alungate din apartamentele lor.
Încet, încet, viața a redevenit „normală“. Gardul de sârmă ghimpată care ne încercuia ca un zid nu ne speria prea tare. Ne simțeam chiar destul de bine: eram între noi. O micuță republică evreiască… Autoritățile au stabilit un consiliu evreiesc, o poliție evreiască, un birou de ajutor social, un comitet de muncă, un departament de igienă – un adevărat aparat guvernamental.
Eram uimiți. Nu vom mai avea înaintea ochilor acele fețe ostile, privirile acelea pline de ură. Gata cu teama și neliniștea. Trăiam între evrei, între frați…
Desigur, erau și momente neplăcute. În fiecare zi, germanii veneau să ia oameni pentru încărcarea trenurilor militare cu cărbune. Nu erau prea mulți voluntari pentru acest gen de muncă. Însă, în afară de asta, atmosfera era calmă. Nu avea de ce să ne fie teamă.
Toată lumea credea că vom rămâne în ghe¬tou până la sfârșitul războiului, până la sosirea Armatei Roșii. Apoi, totul va fi ca înainte. În ghetou nu domnea nici germanul, nici evreul: domnea iluzia.
Cu două săptămâni înainte de Rusalii, oamenii se plimbau fără griji pe străzile pline de lume, mângâiați de razele primăvăratice ale soarelui. Discutau veseli. Copiii se jucau pe trotuare. Eu studiam Talmudul în compania câtorva colegi, în grădina lui Ezra Malik.
La lăsarea serii, în curtea casei noastre s-au adunat vreo douăzeci de persoane. Tata le spunea anecdote și își expunea părerea despre situație. Era un bun povestitor.
Deodată, poarta s-a întredeschis și a intrat Stern, un fost negustor devenit polițist, care l-a luat deoparte pe tata. În pofida întunericului care începea să ne învăluie, l-am văzut cum pălește.
— Ce s-a întâmplat? l-au întrebat ceilalți.
— Nu știu. Sunt convocat la o ședință extraordinară a consiliului. Probabil că s-a întâmplat ceva.
Nu a mai terminat istorioara amuzantă pe care tocmai ne-o povestea.
— Mă duc chiar acum, a spus tata. Mă întorc cât pot de repede. Am să vă povestesc. Așteptați-mă.
Eram gata să-l așteptăm mai multe ore. Curtea s-a transformat într-un fel de anticameră a unei săli de operație. Așteptam să se deschidă poarta, să vedem cum se deschide cerul. Au venit și alți vecini, alarmați de zvonul care se răspândise deja. Toată lumea se uita la ceas. Timpul trecea foarte încet. Ce putea să însemne o ședință așa de lungă?
— Presimt că s-a întâmplat ceva rău, a spus mama. În după-amiaza asta, am zărit fețe noi în ghetou. Doi ofițeri germani, de la Gestapo, cred. De când suntem închiși aici, nu s-a arătat niciun ofițer…
Era aproape miezul nopții. Nimeni nu avea chef să se ducă la culcare. Unii s-au repezit până acasă să vadă dacă totul era în ordine. Alții s-au întors la casele lor, dar ne-au rugat să-i anunțăm imediat ce se întorcea tata.
Într-un târziu, poarta s-a deschis și acesta a apărut, palid la față. Toți s-au strâns în jurul lui:
— Povestiți-ne! Spuneți-ne ce s-a întâmplat…
Aveau atâta nevoie de un cuvânt de îmbărbătare, de o frază care să-i asigure că nu aveau motiv să se teamă, că întâlnirea fusese una banală, obișnuită, că se discutase despre probleme sociale, sanitare… Dar era de ajuns să te uiți la fața descompusă a tatălui meu ca să-ți dai seama de adevăr:
— O veste îngrozitoare, a anunțat el în cele din urmă. Transporturi.
Ghetoul urma să fie lichidat. Plecarea avea să se facă în ordinea străzilor, începând de a doua zi.
Oamenii voiau să știe tot, să afle toate detaliile. Vestea ne năucise, dar voiam să bem cupa până la fund.
— Unde ne duc?
Era secret. Un secret pentru toți, cu excepția unuia singur: președintele consiliului evreiesc. Dar el nu voia să-l dezvăluie, nu putea să-l dezvăluie. Cei din Gestapo îl amenințaseră că-l împușcă dacă vorbește.
Tata a remarcat cu o voce spartă:
— Circulă anumite zvonuri după care vom fi deportați undeva în Ungaria ca să lucrăm în fabricile de cărămidă. Motivul: se pare că frontul este prea aproape…
Și, după o clipă de liniște, a adăugat:
— Avem dreptul să luăm doar lucrurile personale. Un rucsac, hrană, câteva haine. Nimic altceva.
Și, din nou, liniștea grea s-a lăsat peste noi.
— Duceți-vă să-i treziți pe vecini, a spus tata. Să se pregătească…
Umbrele din jurul meu s-au trezit parcă din-tr-un somn lung. Și au plecat tăcute care-ncotro.
Am rămas singuri. Deodată, Batia Reich, o rudă care locuia la noi, a intrat în cameră.
— Bate cineva la fereastra țintuită în cuie, cea care dă în exterior!
Numai după război am aflat cine bătuse. Era un inspector de la poliția maghiară, un prieten al tatălui meu. Acesta ne spusese înainte să intrăm în ghetou: „Fiți liniștiți. Dacă vă amenință un pericol, am să vă avertizez.“ Dacă ar fi putut, în seara aceea, să ne vorbească, poate că am fi reușit să fugim… Dar când am izbutit să deschidem fereastra, era prea târziu. Afară nu mai era nimeni.
Fotografie preluată de pe Pexels.
