Dan Sociu s-a întors în Botoșani, unde a crescut. Scrie despre cum se vede orașul după 20 de ani, despre transformare și liniștea pe care a găsit-o, despre umorul din vocile oamenilor și artiștii odihniți.
Acest text e parte dintr-o serie în care scriitori români se întorc în orașul copilăriei lor. În ianuarie, Lavinia Braniște s-a întors la Brăila.
Capătul lui unu
O sună dimineața, pe 1 ianuarie, pe mama și-i spune că e de la fabrica de ciment de pe lună („normal”, zice Daniel, „la cît praf e acolo”). Vorbește mult și repede, ca la o emisiune radio. Îl sun și eu înapoi și vorbește la fel, e genul ăla la care uiți imediat ce-a spus. Îl întreb „cine ești?”. Îmi zice „nu mai înțeleg nimic”. Îl întreb „de ce nu mai înțelegi?” - și rîde. De unde are numărul? L-am dat la Twitter pe-al mamei. O mai suna un bărbat uneori, înainte și tot el îi spunea „Maricica, nu mă mai suna”. Sau „Maricica, am fost pe la mormînt.” A mai sunat-o și recent și, cînd a răspuns, i-a zis altcuiva „nu mai vine”. Același fel de voce de trickster un pic țicnit, ne rîdem. Tot pe 1 ianuarie noaptea s-a izbit o mașină aici la colț în stîlp, fix lîngă bloc. Și recent s-a mai izbit una tot acolo.
Pe 1 noaptea, Daniel era la spital la psihiatrie. Cu trei zile înainte, l-am sunat să ne vedem, a zis să-l aștept, coboară imediat. M-am dus la el la ușă, era frig. A urlat ceva, adică n-a urlat, altfel a făcut, mai greu de descris în text. Am bătut. A deschis. „Ce-i cu tine, băi?” „The serpents”, mi-a zis. „They are real.” Nu știu dacă făcea mișto de mine. Era beat, nu mai ține minte nici el. A doua zi a ajuns la psihiatrie. Pe 1 noaptea a murit un coleg de salon. Mergea pe jos, se tîra. Așa mergea de obicei, nu numai înainte să moară. S-a oprit și nu s-a mai mișcat. A venit altul – „ăsta-i Racu, uăi, dați-i niște apă.” „E mort,” a zis unul. „Cum să fie mort Racu? Tre’ să-i dai niște apă.” L-au lăsat pe jos, pînă veneau constatatorii.
Daniel s-a lăsat de băut, seara ne plimbăm, că n-are ce face și eu știu cum e, de 11 ani. Creierul lui e fericit acum, de cînd a regăsit somnul REM, după mai bine de 20 de ani, cum mi-am regăsit eu orașul. Ne-ntîlnim la capătul lui unu. Pe-acolo, acum două luni, mă urmărea într-o seară pitica de la Parcul Curcubeului. Făcea poze-n stînga și-n dreapta și striga „David! David!” Cînd mă întorceam, nu se uita la mine. Ca atîția-n lunile astea din urmă. Și e un cățel mic, apare des pe unde sînt. Merge și cu spatele, face pași fragmentați, ca și cum l-ai da cu rewind. La chioșcul de mîncare se adună adolescenți. Zice unul într-o seară altuia: „ce faci, dai un meniu?” Pe vremuri ziceam așa de votcă. Niveluri, ca la jocuri. Acum beau mai mult sucuri, sînt rar agresivi, deși poate lumea banilor îi face mai meschini, băieților le împletesc iubitele codițe.
Cetate de refugiu
Am stat 20 de ani aici la Botoșani și după alți 20, m-am întors. Păi de ce. Pe scurt, c-am povestit pe larg în cartea Uau!, ce o s-apară în curînd la Polirom, să mă refugiez. În noiembrie mi s-a întîmplat ceva și-a doua zi, pe străzi, mulți își fereau ochii de mine. Știam că-i diferit, aveam obiceiul să mă uit zilnic în ochii altora, să mă antrenez, că-s timid. De obicei îmi înfruntau privirea fără jenă. Acum, nu. Și-I durea capul pe lîngă mine și li se făcea cald, se strîmbau. Ca să verific, am început să vorbesc tare. Să bat din palme. Să cînt. Cînd mi-am dat seama că e ca și cum am murit, deși alții, cei cu fețe plăcute, se uitau fără probleme, am făcut un tur al Bucureștiului strigînd și cîntînd și bătînd în coșuri de gunoi. Am intrat așa în magazine și pizzerii, am strigat și am cîntat în față la Banca Națională, pe Magheru și în final la Palatul Victoria. Nicăieri nu m-a oprit nimeni, nici jandarmii, nici nimic. A doua zi m-am dus la Parlament și am intrat cu tămbălău. Le strigam, în principiu, că m-a trimis tati, că au cam uitat de el. Că există un Dumnezeu al dreptății și-o să pună cureaua pe ei. Un prieten, fost psihiatru, cîndva antipsihiatrie, a încercat să mă închidă. „Dar uite, am umor,” îi ziceam. Am visat că trebuie s-o șterg și-am șters-o. Mi-am lăsat iubita, care mă disprețuia. Nu-mi era teamă, că Dumnezeu e cu noi, dar dacă m-ar fi internat, n-aș mai fi putut să scriu ce am trăit. Sau ce-aș fi scris n-ar mai fi fost crezut. De-aia mi-am luat la Botoșani de tradus o carte dificilă, despre strategii militare și strategii de viață, să vadă lumea că-s întreg la minte. „Da,” zice mama, „dar și nebunii pot fi deștepți.” OK, și ce să fac mai mult de-atît. Nu sînt misionar. Crede fiecare ce vrea.
Cînd însuși glasul gîndurilor tace
Și poate că m-am grăbit. Mi-ar fi dat primăria de aici o garsonieră mică, la nefamiliști. Și pensie. Un schizofrenic ia 11 milioane, cu atîta te descurci aici. Un leu în Botoșani e trei. Capitala second-handurilor, mîncare sănătoasă, aer curat, printre primele cinci cele mai verzi orașe din Europa. S-a făcut un complex de agrement uriaș, bazine cu apă caldă, apă rece, patinoar și altele. Piese de teatru cu actori mai odihniți decît cei din capitală și deci mai artiști, filme la mall. La școala populară de artă, în pod, sînt aruncate neglijent picturi mai frumoase ca mult din ce-am văzut în galeriile din București. Filarmonică și biserici cu voci minunate, meciuri de fotbal cu una dintre cele mai bune echipe din țară și cum n-ai multe de făcut, chiar te duci. La muzeu, rămășițele celei mai vechi civilizații din lume. Patinoar și derdeluș, păduri și dealuri și un fel de-a vorbi și-a fi al oamenilor care mă liniștește. Mă văd cu fiică-mea, vorbim să facem filme cu tableta. Mă plimb serile, ca prin somn, prin Novosibirsk, străzile sînt aproape pustii, blocurile neluminate, sînt plecați „pi Londra, pi Italia.” E perfect pentru mine, liniștea-mi unge mintea ca untul și însuși glasul gîndurilor tace. Orașul e îngropat în zăpadă, mă întorc acasă și stau pe Facebook, cu atenție mărită la ceilalți.
Meditez la prietenii mei de departe, cum nu reușeam acolo. Unii neurocercetători spun că dacă-ți amintești iar și iar ceva în condiții bune, se repară trecutul. Și dacă-ți repari trecutul, automat se repară și prezentul, pentru că ai o minte nouă. Simt asta. Andra mi-a spus să scriu ce văd cu privirea mea „de vultur extraterestru”, așa s-a exprimat. Cînd îmi cere ceva, trebuie să-i dau. Dar uneori n-am. Acum nu pot să spun anecdote jurnalistice, nu sînt în dispoziția aia. Sau aș fi prea sumbru, să dezvolt poveștile din spatele unor replici de genul „nu i-o plăcut cum i-am gătit, jîgul, după ce m-o trîntit de faianță și mi-o rupt coloana, o noapte am stat în chinuri și pe urmă luni de zile la pat.” Pentru că nu s-ar prinde nici umorul din voce, oricît de greu ar fi de închipuit un astfel de umor. Vocile și umorul oamenilor de aici sînt pentru mine jumătate din farmecul locului și exact astea mi-e imposibil să le prind în scris. Trăiesc multe cu urechea, la biserica de lîngă mine e un cîntăreț cum n-am găsit pe tot Youtube-ul. Sînt voci impresionante, dar niciuna nu are trăirea, abandonul, sînt prea profesioniști. Auzul și gustul, cum să le reproduci în scris, bunătățurile de mîncat, cele de-aici și cele de la basarabeni. Vizualul e mai ușor, se pot vedea și pe Internet clădirile vechi, cartierele de case, femeile și bărbații cu trăsături atrăgătoare. Cum îmi zicea mama o dată, cînd eram mic, „uite, și ultimul bețiv are trăsături ca de pe monede romane.” Mai puțin acum, de la atîta zahăr, dar încă riști să te îndrăgostești de una din două femei și fete pe stradă și ele nici nu-și dau seama, iar modestia lor le face și mai frumoase.
Provincia moldovenească, și cea botoșăneană în special, cu lista ei interminabilă de nume în spate, are un respect pentru cultură. Așa că poți să vezi la un supermarket un colț cu cărți de dat la schimb sau să auzi un cuvînt ca „pseudofilozofie” într-o discuție între puști. Internetul face ca informația, ca și distribuirea ei și a oricărui produs cultural, să fie la îndemîna oricui, de oriunde. E aici o trupă de teatru din adolescenți apreciată în toată țara. În curînd, poate o să apară și filme independente, făcute cu telefonul. Creativitatea ia foc în mediul competitiv al orașelor mari, dar idealismul ei apare și se păstrează în orașele mici. În același timp, e și un cult al sănătății, multe cabinete de fizioterapie, magazine naturiste unde se întîmplă să se termine algele. Dacă vreau să ies, mai sus e Cernăuți, Moldova, Rusia, la Suceava e aeroport.
Și mai e oleacă și vine și primăvara, am o bucată de pămînt, poate mă apuc de grădinărit.
Imaginile din acest material sunt preluate de pe Google Street View.
Din seria „Acasă”, mai puteți citi:
