Pentru zilele de sâmbătă și duminică ar fi buni, în primă instanță, marii clasici: Freddie, darling, Georgică și inevitabila Madonna. Dar ce ne facem cu ai noștri?
Într-o perioadă în care România își abandona tradițional prin orfelinate decrețeii nedoriți, nu puțini dintre ei purtători ai virusului HIV, o parte a tinerimii de-aici asculta pe discuri iugoslave, pe la radiouri străine și pe casete reînregistrate de mii de ori superstaruri queer neasumate (la acea dată) sau strâns legate de underground-ul gay new-yorkez.
Păuneștii prezentului nu știu cu ce s-or fi ocupat în acea perioadă, în afară de-a avansa în ierarhia utecistă. Dar lor le putem dedica o piesă din anul lansării Canalului Dunăre-Marea Neagră, proiectul geamăn al Casei Poporului, această Catedrală a Mântuirii Ceaușiste. Să fredonăm, copii: „Drum de oameni născut/Ce-ţi vorbeşte, să ştii, de prezent, de trecut/Şi de mari ctitorii, ca un semn că ei sunt/Veşnic pe-acest Pământ/Și c-au fost şi vor fi”.
În același deceniu, însă, fără ca cineva să se fi manifestat violent împotrivă (și sub nici o formă împotriva articolului 200, cel care trecuse relațiile între persoane de același sex în categoria infracțiunilor) te puteai drege cu o Loredană produsă de Adrian Enescu.
Până și Holograf erau ascultabili, iar cine vrea mai mult decât cioace știe cui să se adreseze - interzișilor de Timpuri Noi. Niciun om cinstit nu are cum să scoată din discuție protomanelele epocii, despre care Adi Schiop scrie cu îndreptățire, în Șmecherie și lume rea - Universul social al manelelor, că „prefigurează gândirea capitalistă de piață” și că au o retorică „neobișnuit de liberă, în acei ani dominați de cenzură și mai ales de autocenzură”.
M-am luat cu vorba și am extins categoriile de marginali. Pardon! Despre persoanele LGBTQ, deci, căci doar ele sunt într-atât de puține încât să fi fost fără griji luate la țintă de oameni cu carte, de oameni cu impresia că ar ști carte (au citit ceva, n-au priceput mai nimic - caz în care ar fi de preferat să nu fi citit), de Biserici în care eu am hotărât să nu mai calc vreodată, de neofasciști și de jivine politice pe cale, sper, de dispariție transpartinică.
E semnificativ că, exceptându-l pe inenarabilul Paul Dunca, nimeni nu-și asumă identitatea queer în pop-ul local (dacă știți să existe oricine altcineva, dați-mi de veste). Aliați ai comunității din trecutul recent sunt - în mainstream - Andreea Bălan și amintita Loredana.
Din partea celalaltă fac semne prietenoase Omelette, Karpov not Kasparov și, firește, Sex Pula Pistol. Ani de-a rândul, Maria Popistașu și Fratele Electric păreau să apere singuri cetatea.
Drept urmare, într-un playlist scurtissim de referendum i-aș include pe toți cei de mai sus (mai puțin pe Mirabela&Dan Spătaru, deși o undă camp-festivalieră străbate cumva întreg popul ceaușist). De bază rămân însă tot străinii ăia „care-ne-smintesc-copiii” - sau „copii”, cum scrie ministrul verde și patriot al justiției. Așadar:
St.Vincent, Fast Slow Disco
Lesbiană. Una dintre cele mai bune chitariste ale prezentului.
the xx, Say something loving
Double trouble: ambii vocaliști sunt queer.
fka twigs, Glass&Patron
Foarte hetero. Și totuși, Queen of The Gays.
Janelle Monáe, Make me feel
Superstar. Moștenitoarea de drept a lui Prince.
Courtney Barnett, Pedestrian at best
Glumă senzațională într-un comentariu pe YouTube: Kurt married the wrong Courtney.
The Blaze, Virile
Franțuji. Clip despre masculinitate și stereotipuri care te face să strigi spre ecran „Da’ pupați-vă odată”!
Christine and The Queens, Girlfriend
Tot franțuzoaică (Héloïse Létissier o cheamă), deși n-ai zice. Album foarte, foarte proaspăt, care ar trebui să pună capăt reciclării synth-popului optzecist: nu mai e nimic de făcut.
Perfume Genius, Slip away
Nu-i trebuie decât un hit - unul singur - pentru ca toată lumea să se laude că l-a văzut la Control pe când nu se vânduse.
Arca, Reverie
Periculos de-a dreptul. După cum ziceam aici, copilul de suflet al lui Björk și al lui Aphex Twin.
Anohni, Drone bomb me
Să-mi iertați (iarăși) păcatul autocitării, doar sunteți creștini nu doar cu numele: nimic nu te pregătește pentru cel mai recent album al său - nici faptul că aveai habar de muzica nepământeană de pe albumele Antony and The Johnsons, nici momentul în care Antony Hegarty îl face pe Lou Reed să plângă în public (versiunea definitivă a cântecului Candy Says este cea surprinsă de regizorul Julian Schnabel în uluitorul Lou Reed’s Berlin), nici știrea că Hegarty, devenit Anohni, este prima persoană asumat transsexuală nominalizată la un Oscar.
FOTO sus: St. Vincent (coperta albumului Masseduction)
