O călătorie pe urmele plantelor mici de la noi, amenințate cu dispariția.
Acest material a fost publicat inițial în Scena9 pe hârtie #3, unde câteva zeci jurnaliști, fotografi, cercetători, scriitori, artiști și filosofi vorbesc despre cum ar putea arăta viitorul nostru împreună. Revista o găsiți în magazinul nostru și în librăriile Cărturești.
*
Bucegi. Fantoma
Ne îndepărtăm de potecă, urcăm printre fagi înalți, în pădure. Încep să apară plante stranii, semne ale zonelor mai sălbatice - o ciupercă seamănă cu un coral alb, una cu o floare portocalie de ceară, alta cu un plămân. Într-o baltă de noroi se vede că s-au scăldat animale mari - urși, mistreți, cerbi. Sunt în Bucegi, împreună cu Mihai Bobocea, botanist amator pasionat de floră rară. O căutăm pe Epipogium aphyllum, orhideea fantomă.
E liniște, îmi aud inima din ce în ce mai tare și sunt atentă la orice mișcare a frunzelor. Corpul și-a activat instinctul de apărare, simte că ne îndepărtăm de locurile unde știe să dețină controlul. Fantomei îi place pădurea bătrână, în care oamenilor le bate inima tare. Mihai se mișcă hotărât prin pădure, ca un urs. Se apleacă la pământ, se uită în toate părțile. Se vede că a mai făcut asta de sute de ori.
„Uite-o, o vezi?” „Ăăă, nu.” Îmi ia ceva până o observ, chiar dacă mi-o arată cu degetul. În sfârșit! Fatoma e mult mai mică decât mă așteptam, delicată, perfect camuflată în covorul de frunze; n-aș fi văzut-o niciodată de una singură. Mă mișc stângaci până la ea, cu grijă să nu calc cu bocancii peste planta asta care are nevoie de zeci de ani ca să înflorească. Cu cât înțeleg mai multe despre natură, cu atât mi-e greu să mă văd altfel decât un agresor bălos.
„A ce ți se pare că miroase?” mă întreabă Mihai. Ne întindem amândoi pe burtă în frunzele uscate și mirosim floarea pe rând. Are ceva de banană coaptă.
Acum un an nici măcar nu știam că în România cresc orhidee. Când mă gândeam la orhidee, adică aproape niciodată, îmi veneau în minte amărâtele alea de flori din supermarketuri, trase în plastic.
De fapt, până să fotografiez plante amenințate cu dispariția, nu știam mare lucru despre ele. Cu fiecare fotografie și fiecare discuție cu oameni care cercetează sau caută soluții să conserve natura, am încercat să înțeleg de ce mor în timpul vieții noastre specii care sunt aici de când lumea. Și, mai ales, de ce contează că în fiecare zi dispar în jur de 150 de specii de plante și animale. De ce multe ajung să existe doar în colecțiile grădinilor botanice, în băncile de semințe blindate anti-sfârșitul lumii sau prin ierbare.
Poate cel mai bun exemplu dintre fosilele astea vii e palmierul Encephalartos woodii. Trăiește singur la Grădina Botanică Kew din Londra din 1895, când a fost trimis din Africa de Sud de botanistul John Medley Wood. Copăcelul ăsta e un cycad, o familie care se află pe planetă de vreo 280 de milioane de ani. După ce s-a descurcat să supraviețuiască în cinci ere glaciare, acum mai respiră doar într-o seră din Londra, lângă un calorifer. Biologul Richard Fortey l-a numit „cel mai singur organism din lume.” E. woodii este de sex masculin, produce polen, dar nu și semințe, și are nevoie de o parteneră ca să se poată reproduce. Cercetătorii i-au căutat pereche prin toată Africa și încă îi caută, dar nu au mai găsit în natură niciun palmier din specia lui. În schimb l-au clonat, și variante genetic identice ale lui E. woodii există acum în grădini botanice din toată lumea.
În momentul ăsta, nu știm exact câte specii de plante trăiesc pe Pământ. Unii biologi spun că abia dacă cunoaștem 15% din numărul total. În timp ce clasificarea mamiferelor și păsărilor pare să fie aproape completă, când vine vorba de plante, insecte, ciuperci și organismele din oceane, nu prea avem idee câte mai sunt de descoperit și câte au dispărut deja.
Știm însă că în ultimii 250 de ani au dispărut 571 de specii de plante cunoscute, de două ori mai multe decât păsări, mamifere și amfibieni la un loc. Cele mai noi cercetări spun că plantele dispar într-un ritm de 500 de ori mai rapid decât cel considerat natural.
Dar dacă suntem înconjurați de atâtea specii, de ce ar trebui să ne pese că se pierd din natură o ferigă, o garofiță, o orhidee sau o plantă de apă pe care abia o putem vedea cu ochiul liber? Plantele purifică aerul și apa, reglează clima și calitatea solului, fixează pământul, sunt medicament, hrană, haină și casă pentru noi și toate celelalte specii. Pe scurt, sunt coloana vertebrală a vieții. Mai mult, plantele rare ne arată dacă un ecosistem e sănătos sau nu. „În momentul în care florile astea dispar, îți arată că ceva s-a perturbat atât de mult, încât nu mai permite unor forme superioare, sofisticate de viață să existe, și te poți întreba cine urmează după ele”, îmi explică Mihai în timp ce ne plimbăm prin pădurea din Bucegi, cu ochii după flori transparente.
Pe Mihai Bobocea l-am cunoscut pe un grup de Facebook cu oameni interesați de orhidee sălbatice. După ce i-am văzut pozele în care ținea șerpi pe cap, imaginile cu flori și ciuperci, urși, lilieci și vipere, l-am rugat să mă ghideze în lumea orhideelor rare de la noi. Pe grupurile de floră sălbatică regula cea mai importantă e să nu spui exact unde ai întâlnit plantele despre care postezi, ca să le protejezi. Înainte să pornim la drum, i-am promis lui Mihai că nu o să scriu unde am văzut orhideea, și nici nu o să postez poze din care să se poată recunoaște traseul pe care am mers.
Există în jur de 30.000 de specii de orhidee sălbatice în toată lumea, iar oamenii au creat încă vreo 100.000 de hibrizi. La noi sunt documentate 72, care cresc în toate zonele, în mlaștini, păduri, în pajiști și luminișuri. Orhideele sălbatice din România sunt micuțe, cu flori de câțiva milimetri, nu au dimensiunile celor de la tropice. Dar au aceleași fețe nebune. La noi sunt protejate printr-o lege din anii ’40 doar două - Papucul doamnei (Cypripedium calceolus) și Sângele voinicului (Nigritella rubra), în vreme ce în toată lumea sunt interzise colectarea și transportul internațional al orhideelor. Cu toate astea, zeci de mii de plante trec ilegal granițele țărilor care încă au varietate de specii în habitate naturale.
Mihai are 37 de ani, e de meserie economist și are energia aia de om îndrăgostit când vorbește despre natură. Se teleportează imediat în pădure, chiar dacă suntem pe o bancă între blocuri, lângă stația de metrou Grigorescu, unde ne-am întâlnit prima oară. „Am o favorită, orhideea pentru care am făcut drumuri greu de înțeles de un om fără pasiuni în zona naturalisticii. Am bătut până acum lejer 10.000 de kilometri numai pentru ea, prin multe locuri în țară dar și în afara țării,” îmi povestește Mihai. Prima și prima oară a văzut un exemplar uscat și urât, la pontul unui inginer silvic, undeva în munții Bistriței. „Sunt fericit că am reușit să văd probabil câteva mii de exemplare în ultimii ani, ceea ce este complet de neimaginat pentru mulți europeni pasionați de orhidee.” Favorita lui e fantoma.
Dacă te uiți de sus, orhideea aproape translucidă nu are mai mult de 10-20 de centimetri; abia dacă e acolo. E singura floare între copacii imenși. Dacă te uiți de la înălțimea ei, te hipnotizează. Partea de sus e cărnoasă, pare o limbă presărată cu zăpadă proaspătă, din care atârnă o coroană de tentacule subțiri. Cu cât mă uit la ea, cu atât mă simt mai liniștită. Prezența ei înseamnă că suntem într-un loc unde pădurea e încă bine, unde încă se întâmplă toate milioanele de conexiuni din circuitul natural al unui ecosistem sănătos. E nevoie să se alinieze multe elemente ca fantoma să locuiască într-o pădure. E o plantă rară, extrem de sensibilă la deranjul antropic.
Pe drum încoace, Mihai mi-a arătat un loc în care văzuse orhidee anul trecut, dar fiindcă de acolo s-au tăiat doi arbori, o schimbare aparent mică pentru pădure, dar o revoluție pentru ecosistem -, au dispărut umbra și umezeala de care au nevoie fantomele. Epipogium - barbă îndreptată în sus, aphyllum - fără frunze, pentru că este o specie fără clorofilă. Orhideele au semințele foarte mici, ca particulele de praf, și nu conțin substanțe nutritive. Supraviețuiesc și germinează doar dacă întâlnesc în sol o ciupercă cu care trăiesc în simbioză toată viața. Lângă floarea asta mi se pare că suntem amândoi din ce în ce mai mici. Eu sunt mică în orice fel de peisaj, dar parcă s-a micșorat și Mihai. Ne afundăm în pădure și simt că ne apropiem de perspectiva corectă.
Și Darwin era fascinat de orhidee. Le-a înțepat cu ace, le-a mângâiat cu păr de cămilă, le-a împuns cu creioane, le-a strâns între degete, ca să înțeleagă cum își eliberează polenul. A descoperit că orhideele sunt suficient de inteligente cât să-l păstreze doar pentru insectele potrivite. Unele dintre ele, cele din genul Ophrys (există patru și la noi), au dezvoltat ceea ce se numește înșelătorie sexuală. „Păcălesc masculii de insecte să creadă că floarea este femela. Masculul vine și se împerechează cu floarea, un proces care se numește pseudo-copulație”, îmi explică Mihai și simt că mă ia și pe mine febra orhideelor.
Obsesia pentru orhidee a primit un nume în epoca victoriană: orchidelirium. Colecționarii englezi înstăriți trimiteau vânători prin toată lumea să caute specii noi, exotice, pe care să le convingă să trăiască în serele și grădinile lor de acasă. Vânătorii se aventurau cu anii în Amazon, Papua Noua Guinee, India, Indonezia. Mulți își pierdeau viața, atacați de animale sălbatice, răpuși de vreo boală, uciși de localnici sau de vânătorii angajați de alți colecționari. Când găseau zone bogate în orhidee, vânătorii adunau tot ce prindeau și lăsau prăpăd în urma lor. Devastau păduri și insule întregi. Zilnic se trimiteau pe corăbii zeci de mii de plante, din care doar câteva fire supraviețuiau până în Marea Britanie. În 1890, William Micholitz, vânător de orhidee, a găsit în Noua Guinee într-un cimitir o specie de Dendrobium. Le-a oferit localnicilor niște alamă ca să-i dea voie să le sape mormintele. A trimis în Anglia orhidee crescute pe bucăți de om, cu tot cu tibiile sau coastele morților. O floare prinsă de un craniu a făcut senzație la o licitație din Londra.
Astăzi, orhideele sunt în continuare ținta braconierilor. Și a curioșilor ca mine. Dar eu vreau doar să văd și cel mult să pozez, la fel ca Mihai. Unii, atunci când dau nas în nas cu o plantă rară, vor s-o posede. Doar că gestul ăsta, pe lângă că-i ilegal, e și inutil. O plantă cu nevoi atât de specifice de habitat nu va crește în grădina cu margarete din fața casei. Rupi o linie genetică ancestrală, care a reușit să supraviețuiască milioane de ani mai multor valuri de extincție, inclusiv celui care a omorât dinozaurii, doar ca să ți se fleșcăie o floare pe bordul mașinii în drum spre casă.
„Nimic în știință nu poate explica modul în care oamenii se simt în legătură cu orhideele. Cei care le iubesc le iubesc nebunește,” scrie jurnalista Susan Orlean în cartea ei minunată Hoțul de orhidee. „Sunt cele mai sexy flori de pe Pământ. Numele vine din cuvântul orchis, care înseamnă testicul. Ghidul Botanic Britanic din 1653 sfătuia la moderație în relația cu orhideele: «Sunt fierbinți și umede, sub semnul lui Venus, și provoacă dorință necontrolată»”.
Sulina. Volbura de nisip
Mergem pe un podeț de lemn, sub care se văd plante uscate. În jur, pe nisipul fin, sunt plante mici, țepoase, suculente, colorate în gri, mov, verde. Mă duc cu gândul la un univers subacvatic și îmi imaginez cum era aici când peste tot era apă. Suntem la Sulina, orașul din Deltă cu o istorie spectaculoasă și un prezent încurcat. Plaja de aici e protejată pentru speciile rare pe care le găzduiește.
Delta a fost declarată rezervație a biosferei, parte a Patrimoniului Mondial UNESCO, în 1990. Biosfera înseamnă totalitatea spațiilor de pe Pământ unde există viață, iar Delta Dunării bubuie de viață. Are în jur de 5500 de specii de plante, animale, pești, amfibieni, reptile și păsări, și un rol vital pentru înmulțirea și migrația lor.
Împreună cu Iulia Maranda, ecologă născută în Sulina, și partenerul ei Costin Enache, ecolog și el, înaintăm prin labirintul de căsuțe abandonate de lângă plajă, în căutarea plantelor rare de aici. Pontonul care ne troncăne sub picioare a fost amenajat în 2009, într-un proiect controversat, finanţat de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului. Planul inițial era să se construiască mai multe căsuţe, locuri de joacă, terenuri de sport, scenă și discotecă, în ciuda avertismentelor de la comisarul european pentru Mediu și de la mai multe ONG-uri, cum că aceste construcții amenință și mai mult speciile deja periclitate. Până la urmă, planul a fost abandonat și acum totul e într-o stare de semi-ruină; încă un simbol dezolant al luptei între conservarea naturii și dezvoltarea societății.
Una dintre plantele pentru care plaja din Sulina e protejată de lege e volbura de nisip, pe numele ei științific Convolvulus persicus. Pe un panou decolorat scrie că faci închisoare de la trei luni la un an și plătești 30.000 lei dacă rupi volbura. Specia asta rară, aflată pe Lista Roşie a Europei, care cuprinde toate speciile de plante și animale aflate în pericol de dispariție, trăiește pe litoralul Mării Negre şi al Mării Caspice, în zone cu dune de nisip. E pe Pământ de circa 65 de milioane de ani, dar de la o vreme încoace nu îi merge prea bine, pentru că locurile unde poate să trăiască se reduc de la an la an. Prin comparație cu volbura, omul modern e aici de vreo 200.000 de ani. Din păcate pentru ea, în singurele spații în care poate să supraviețuiască îi place și lui să stea la plajă, să construiască discoteci și să mănânce hamsii.
Uniunea internațională pentru conservarea naturii actualizează anual lista roșie a speciilor, în funcție de cât de amenințate sunt. În România nu avem o listă roșie actualizată: în 1994 au fost făcute trei liste în loc de una și de atunci nu au fost aduse la zi. Cifrele cu care lucrează acum cercetătorii de la noi spun că avem aproximativ 4.000 de specii de plante, dintre care 100 sunt endemice, adică cresc doar aici, în anumite zone. E nevoie de o muncă imensă de teren ca să umbli prin natură după toate familiile, să monitorizezi numărul indivizilor, să cauți peste tot o plantă considerată dispărută și să te asiguri în cele din urmă că o poți numi dispărută.
Iulia și Costin, care cunosc bine zona, mă conduc spre un delușor de nisip din care răsar câteva plante mici albăstrui-verzui cu tonuri argintii. Când mă uit mai bine, îmi dau seama că se schimbă odată cu nuanțele cerului. Privite de sus, par o pădure de brazi ninși în miniatură, dar de pe altă planetă, în care totul e pastelat. Au frunze acoperite cu perișori foarte fini, de care se prind fire de nisip, și o rețea de rădăcini subțiri. Am dat de ele prin nisip și m-am speriat puțin, fiindcă, spre deosebire de planta fragilă de la suprafață, rădăcinile sunt foarte puternice. Costin, care e și profesor de biologie la gimnaziu, le descrie cu exactitate de explorator: „Volbura este acoperită cu perișori, are frunzele alterne, argintii, pufoase, pe o tulpină erectă.“ Iulia vorbește încet și măsurat, are delicatețea plantelor pe care le căutăm. A făcut o listă unde și-a notat speciile pe care mi le poate arăta pe plajă. Iulia și Costin au studiat amândoi ecologie și protecția mediului, apoi managementul integrat al capitalului natural, iar în proiectele de cercetare s-au concentrat pe arii naturale protejate. De dimineață, când veniseră pe-aici în recunoaștere, să vadă ce plante găsesc, Costin își luase ca reper pentru niște pâlcuri mici de ghirin (Suaeda maritima) un morman de peturi verzi. Iulia își amintește că în copilărie, când se plimba pe aici, întâlnea mai multe dintre plantele aflate pe lista ei. Acum le găsește din ce în ce mai greu. „Aici fiind o zonă umedă, din zece în zece ani se schimbă totul. E pământ nou, într-o continuă schimbare. Speciile de aici se mută, trec dintr-o parte în alta. Rezistă sau cel puțin asta încearcă să facă.“
Pe lângă plaja din Sulina și cea din Sfântu Gheorghe, volbura mai trăiește în România și pe insula Sacalin. Complexul Sacalin-Zătoane înseamnă peste 21.000 de hectare de natură teoretic scutită de agresiunea omului, o arie închisă, strict protejată din Delta Dunării. E cea mai importantă zonă de cuibărit, hrănire, premigraţie şi iernare pentru multe specii de păsări. Deci volbura se simte cel mai bine pe o insulă unde oamenii nu au voie să calce.
Anul ăsta însă, pe fondul pandemiei, au fost la mai mare căutare decât de obicei plajele sălbatice, unde oamenii să poată sta distanțați, în natură. Turiștii au ajuns cu corturile chiar și pe Sacalin, deși amenda e între 3.000 și 6.000 de lei. Zonele astea sunt esențiale pentru ocrotirea și studiul unor habitate cu specii rare sau pe cale de dispariție. Ele pot funcționa și ca un mic muzeu - când volbura va pierde de tot lupta cu turiștii din Sulina, are șanse mai mari să supraviețuiască la Sacalin. Asta dacă am putea putea ceda naturii măcar acești 214 kilometri pătrați de biodiversitate.
„În Delta Dunării oamenii sunt revoltați uneori că li se taie din drepturi,” explică Costin, în timp ce ne continuăm plimbarea pe plaja din Sulina, la apus. Trecem de o găleată de lavabilă, o suzetă semi-calcifiată și o patină cu rotile roz. „Pentru a proteja speciile de aici și, implicit sănătatea ecosistemului de care depindem toți, localnicilor li se limitează, de exemplu, dreptul de a pescui sau de a vâna, uneltele cu care o pot face sau perioada.“ Problema e că statul nu le oferă oamenilor compensații pentru veniturile pe care le pierd și pentru cheltuielile mari pe care le au. Trăiesc într-un loc unde se ajunge doar pe apă și transportul hranei și al materialelor e scump, „Oamenii zic Ce-i cu planta asta? Eu vreau să-mi fac o casă aici și ăștia nu mă lasă că au găsit ei o păpădie.“
Soluția ar fi să se pună în aplicare și la noi compensațiile pentru servicii ecosistemice. Ele înseamnă procesele vitale pentru bunăstarea omenirii, pe care ecosistemele naturale sau modificate de oameni le furnizează societății. Faptul că cei care trăiesc în zone naturale protejate sau aproape de ele nu împușcă ursul și lupul, nu au voie să mai facă agricultură peste tot, nu pescuiesc decât anumiți pești, în anumite perioade etc., ne ajută pe toți să avem în continuare aer, hrană și apă. „Acțiunile oamenilor de aici se traduc într-un serviciu ecosistemic în altă parte, la distanță. Ceva de care beneficiem noi la București, poate. Apa curată e un serviciu ecosistemic, de exemplu”, îmi explică Costin. Compensațiile pentru lăsarea în pace a naturii ar fi foarte importante pentru oamenii care trăiesc în arii protejate, dar lucrul ăsta nu se întâmplă în România. Ar fi singurul mod de a le arăta respect și de a-i încuraja să-și păstreze traiul tradițional.
Suntem obișnuiți să judecăm natura în termeni de resurse. Lemn, apă, carne, legume. Dar resursele astea sunt organisme vii și împreună întrețin procese care ne țin și pe noi în viață. Toate verigile unui ecosistem îndeplinesc o funcție precisă. Dar atâta vreme cât nici nu cunoaștem toate speciile, e imposibil să deslușim conexiunile care contribuie la existența lumii așa cum o înțelegem astăzi sau să ne dăm seama ce domino al distrugerii se pune în mișcare atunci când dispare o specie.
Poate cel mai cunoscut exemplu este lupul din parcul natural Yellowstone, din Statele Unite. Până la mijlocul anilor '20, toți lupii din parc fuseseră omorâți. Lupul era văzut ca dușman, un prădător periculos care îi face omului prea mare pagubă. Însă după eradicarea lui, căprioarele s-au înmulțit foarte mult și și-au schimbat comportamentul. Pentru că nu mai aveau de ce să se teamă, au început să mănânce relaxate de peste tot, destabilizând tot ecosistemul local, mai ales cel fragil al zonelor umede. Lanțul ăsta de distrugere se numește cascadă trofică și se întâmplă când dispare un element din lanțul trofic, de obicei un prădător alfa din vârf, care nu are alt dușman natural în afară de om. În 1995, lupul a fost reintrodus în Yellowstone.
În toată Europa a existat în prima jumătate a secolului trecut o campanie pe termen lung de ucidere a carnivorelor mari. Orice prădător era țintit, iar vulturii și lupii au fost cei mai afectați, otrăviți cu stricnină. Așa a dispărut din România zăganul (Gypaetus barbatus), zis și vulturul bărbos. Vulturii fac curat și dezinfectează în natură și, pentru că se hrănesc cu cadavrele animalelor, ne apără de multe boli. Astăzi, majoritatea speciilor de vulturi din lume sunt amenințate cu dispariția, pentru că oamenilor li s-au părut periculoși și cam urâți, așa că i-au omorât. După ce a devenit evidentă importanța lor în ecosistem, în ultimii ani s-a încercat reintroducerea lupilor, vulturilor și a altor prădători în Europa. Așa a ajuns un zăgan pe nume Adonis să zboare peste România, prima oară la 83 de ani după ce ultimul exemplar local din specia lui fusese împușcat. Născut la o grădină zoologică din Cehia, Adonis a fost eliberat în Masivul Central Francez în 2014. Doi ani mai târziu a ajuns prin Maramureș, după care emițătorul GSM/GPS de pe Adonis s-a oprit și i-a fost pierdută urma.
În viitor, e posibil să se dovedească importantă o substanță din alcătuirea unei plante între timp dispărute, pe care nu o mai putem aduce înapoi. În 1955, de exemplu, Institutul Naţional Oncologic din Statele Unite a pornit un program de căutare a substanțelor eficiente în lupta cu cancerul. Așa s-a descoperit în scoarța arborelui de tisă din Pacific o substanță numită taxol, devenită ingredient-cheie în chimioterapie. Speciile de tisă, inclusiv cele din România, sunt azi ocrotite, pentru că s-au împuținat din cauza exploatării.
„Atunci când lumea se schimbă mai repede decât pot speciile să se adapteze, multe dintre ele se sting. Lucru valabil și pentru situația în care agentul schimbării cade din cer, într-o dâră de foc, și pentru cea în care acesta merge spre muncă într-o Honda,” scrie jurnalista Elizabeth Kolbert la finalul cărții ei A șasea extincție (Litera, 2016), o documentare despre restrângerea biodiversității în Antropocen, cu care a câștigat Premiul Pulitzer pentru non-ficțiune. „Argumentul că actuala extincție în masă ar putea fi evitată dacă oamenilor le-ar păsa, efectiv, mai mult și ar fi dispuși să facă mai multe sacrificii nu este chiar total greșit; totuși, pierde din vedere esența. Nu contează prea tare dacă oamenilor le pasă sau nu. Ceea ce contează este că oamenii schimbă lumea.”
Termenul de Antropocen este folosit pentru epoca în care trăim: primul moment în istoria Pământului în care o creatură alterează viața pe planetă într-un mod așa de radical. Creatura asta suntem noi.
În general, când vine vorba despre încălzirea globală, oamenii se împart în două tabere. Cei care cred că trebuie să-i lăsăm planetei un mic răgaz să-și folosească abilitățile de autoreglare spun că, în principal, ar trebui să renunţăm la combustibilii fosili în favoarea energiei regenerabile. Ceilalți cred că vom fi obligați să intervenim și mai mult pentru a putea trăi în continuare aici, și că viața în Antropocen implică necesitatea geoingineriei - adică modificarea substanțială a mediului planetar. Paul Crutzen, de exemplu, care a primit Premiul Nobel în 1995 pentru munca în domeniul chimiei atmosferice, știe ce am putea încerca pentru a optimiza clima - să introducem în stratosferă cantități mici de sulf, care să reflecte lumina soarelui și căldura înapoi în spațiu. Speră, totuși, să nu fie nevoie să ajungem la asta. Iar dacă ajungem și tot nu-i suficient ca să reparăm cât de cât planeta, se lucrează și la evadarea către altele. Bâjbâiala colectivă în care ne punem speranța e că suntem foarte inteligenți și că e ok, o să găsim noi o soluție. Se investește și într-un plan B, ca oamenii, sau cel puțin bogații, să supraviețuiască distrugerii pe care au provocat-o.
În 1991, opt cercetători s-au închis într-un Pământ în miniatură, numit Biosfera2 - un experiment de ecosistem artificial. Finanțat de omul de afaceri Edward Bass, scopul Biosferei 2 era să demonstreze că viața pe Pământ (Biosfera 1) poate fi recreată și susținută într-un mediu controlat, ca apoi să se poată muta pe o altă planetă. Construcția a durat șapte ani și a costat 150 milioane de dolari. Pe o suprafață de un hectar și un pic au construit mai mulți biomi, un soi de terarii închise cu tehno-viață: un deșert, o pădure tropicală, un ocean artificial de 850 de metri pătrați cu recif de corali, o zonă umedă cu mangrove, pajiști de savană. Pe lângă bucățile astea de natură, proiectul asigura supraviețuirea celor opt oameni de știință, care au trăit în izolare acolo timp de doi ani - o zonă agricolă și un spațiu cu camere și laboratoare. Au folosit doar materiale naturale, nimic din ce ar putea polua nu era admis în terarii. O vreme, cei opt, numiți în cadrul proiectului biosferieni, și-au produs singuri mâncarea și au respirat doar aer reciclat. Biosfera2 avea un total de 3000 de specii de plante și animale. Chiar dacă le era mai tot timpul foame, biosferienii au reușit să mențină în echilibru experimentul, până când plantele nu au mai putut filtra dioxidul de carbon produs de pământul agricol îmbogățit organic. Ca să poată supraviețui, cercetătorii au fost nevoiți să accepte oxigen din afară. În 1994, proiectul a fost abandonat de compania care îl administra, numită, foarte cyberpunk, Space Biosphere Ventures.
Unele încercări de a vindeca natura sunt total SF, iar altele doar înduioșătoare și inutile. La Sulina, autoritățile îi puseseră volburei în ultimii ani niște gărdulețe care s-o protejeze. Doar că „planta nu crește unde hotărăști tu, și de la an la an s-au mutat unde au vrut ele“, îmi explică Iulia.
Toate speciile migrează ca să supraviețuiască. Așa au supraviețuit tuturor schimbărilor de temperatură din istoria Pământului, așa încearcă să supraviețuiască și încălzirii de acum. Într-un proiect de monitorizare a pădurilor din Parcul Național Manu din Peru, ecologistul Miles Silman a constatat că arborii urcă pe munte cu o rată de doi metri și jumătate pe an. Asta nu înseamnă că toți acei copaci se mișcă, deși eu așa mi-am imaginat când am citit. Ci că în fiecare sezon își împrăștie semințele tot mai sus. În lupta pentru supraviețuire, multe specii nu mai au încotro să se ducă. Pe măsură ce condițiile în care pot trăi dispar cu totul, sunt nevoite să se deplaseze din ce în ce mai sus, iar spre vârful muntelui suprafețele se îngustează și e îmbulzeală mare.
În ideea conservării plantelor pentru viitor, în lume au apărut mai multe bănci de semințe. Există 1700 de bănci genetice, dintre care una și în România, la Suceava, unde e o colecție de semințe pentru agricultură. Poate cea mai spectaculoasă e rezerva globală din arhipelagul Svalbard, în Oceanul Arctic, gândită ca un seif care poate să reziste sfârșitului lumii, oricum ar arăta el. Inaugurat în 2008, seiful e îngropat la 150 de metri în munte și se ajunge la el printr-un tunel de ciment. Intrarea arată ca întâlnirea dintre un monument brutalist și arta viitorului. E un imens spațiu de stocare pentru tot ce pierdem din natură, construit departe de războaie, într-un loc considerat sigur și stabil. Cât mai departe de oameni. Rezervorul genetic înghețat va fi o oglindă a biodiversității din trecut și îi va hrăni cu legume din toată lumea pe oamenii viitorului.
Până atunci, înaintez pe plaja din Sulina și mă trezesc în gândul meu preferat. Cum ar fi să fiu o plantă care trăiește în nisipul ăsta, să fiu mereu bătută de briză, să simt mișcarea valurilor prin rădăcini? Cel mai probabil aș trăi cu un gunoi pe floare, cu niște plastic atârnat de tulpină și o bucată de hârtie igienică fâlfâindu-mi pe frunze.
Munții Harghitei. Vulcanul și inelul protector
E sfârșit de octombrie și la ora 18 e deja întuneric. Suntem între brazi, pe o bancă, lângă lacul Sfânta Ana, în munții Harghitei. Stau de vorbă cu Dósa Elek Levente, directorul asociației Pro Szent Anna, care administrează rezervația naturală din masivul vulcanic Ciomatu Puturosu. Dósa simte că funcția lui de director executiv sună cam pompos; de fapt, face cam tot ce-i de făcut, de la adunatul gunoiului, până la ședințe prin tot felul de instituții ale statului. În mașină are și laptop și drujbă. În timpul care-i rămâne, e basist în Ramm-Brand(t), o trupă tribut Rammstein. Are o voce blândă și îmi răspunde cu răbdare la toate întrebările, chiar și la cele foarte naive.
Stăm în pădure și vorbim despre natură. Îi disting doar conturul când mai aprinde lumina vreo vulpe care declanșează senzorul de la chioșcul de cozonaci kürtős. Seara, după ce pleacă turiștii, chioșcul care miroase a zahăr, coșurile de gunoi și toate celelalte spații tentante pentru urși sunt înconjurate de gard electric, ca să țină animalele la distanță. Pe noi nu ne protejează niciun fir electric, așa că din când în când mă întorc și mă uit în spate. La un moment dat se aude un behăit. „Ăsta a fost urs, pui de urs”, zice Dósa. „Nu știu ce s-o fi întâmplat, s-o fi speriat, o fi primit o labă de la mămică.” Apoi strigă tare spre întuneric: „Hei!” „Când sunt urși prin preajmă, primul lucru pe care trebuie să-l faci e să-ți semnalizezi prezența, să știe și ei că suntem aici.” Apoi ia legătura prin stație cu colegii lui și, după câteva minute, apare de pe drum un băiat cu un spray anti-urs. Dósa îl așază între noi și ne continuăm discuția.
„În esență, e vorba chiar de supraviețuirea speciei umane. Noi ne-am delimitat de natură, ne comportăm ca și cum am fi deasupra naturii sau în afara ei. Mentalitatea asta că totul este la cheremul nostru a ajuns undeva la un vârf în vremurile de astăzi. Am uitat că fără natură nu o să supraviețuim.” Când îl întreb de ce e important să fim responsabili față de ce-i în jurul nostru, Dósa îmi explică: „Totul depinde de tot”. Faptul că în 2020 e primul octombrie în care gheața încă nu a început să se formeze în marea Laptev din Oceanul Arctic poate să nu pară mare lucru pentru noi, de aici din masivul Ciomatu. Dar totul e conectat și, într-un final, tot ne prinde din urmă. „Natura e o resursă finită. Transformăm resursele naturale într-o chestie virtuală - că banii asta sunt. Deci transformăm mediul fizic în ceva impalpabil”, spune Dósa, care a studiat marketing și dezvoltare rurală și lucrează la Sfânta Ana din 2012.
Rezervaţia Naturală Sfânta Ana-Tinovul Mohoş include toată viața din și dintre cele două cratere ale vulcanului Ciomatu. Acum 50.000 de ani, Ciomatu a erupt și în crater s-a format Sfânta Ana, singurul lac vulcanic din România. După încă vreo 20.000 de ani a erupt din nou, iar peste lacul colmatat din cel de-al doilea crater s-a întins mușchiul de turbă. În felul ăsta, s-a creat un tinov, adică un soi de mlaștină cu capul în jos, pentru că nu s-a adunat apa peste pământ, a venit pământul peste apă. Tinovul Mohoș e azi un imens burete multicolor, întins pe 80 de hectare, și în unele locuri ajunge la o adâncime de 20 de metri. Cu cât înaintezi prin el, pinii silveștri care-l înconjoară devin tot mai pitici. Unele zone sunt uscate la suprafață, dar în altele poți să te scufunzi și să dispari cu totul. E o rețea mișcătoare de mușchi, unde din când în când mai răsare câte un ochi de apă, negru și adânc.
Bolboroseala vulcanilor a modelat mai mult de 80% din suprafața planetei. A format munți și lacuri, iar din rocile vulcanice, cu timpul, sunt eliberați nutrienții care hrănesc solul. În orice moment, sunt 20 de vulcani care erup în lume. Nu reușesc să mă gândesc la vulcani fără să mă emoționez; chiar și descrierea zonei din planul de management al Ministerului Mediului mi se pare plină de poezie: „Structura masivului Ciomatul este destul de simplă: topiturile magmatice din focarele de adâncime au străpuns stratul de fliş terţiar carpatic, ajungând la suprafaţă şi dând naştere unor formaţiuni conice...” Și tot așa.
Ciomatu a fost multă vreme considerat stins - stinși se consideră vulcanii care nu au mai erupt de mai bine de 10.000 de ani. Dar anul trecut, un studiu făcut de vulcanologi din România, Ungaria, Franța și Elveția arăta că sub Ciomatu există undeva între 8 și 24 de kilometri cubi de magmă. Asta nu înseamnă că România stă pe un butoi cu lavă, cum au scris unele ziare după publicarea cercetării în Earth and Planetary Science Letters. Înseamnă că, la un moment dat, ar fi posibilă o erupție.
În ecosistemul ăsta au supraviețuit plante din ultima mare glaciațiune. Plantele glaciare sunt, desigur, foarte sensibile la încălzire, iar pădurea de lângă tinov le ajută să se răcorească. Pe buza craterului, de jur împrejurul mlaștinii e un soi de inel protector de copaci înalți. Chiar în inelul ăsta, de la intrarea în tinov, stau de vorbă cu ghidul Imre Mihály, care are ochi foarte albaștri. Povestește cu mare entuziasm despre rolul bucății de pădure înaltă din jurul nostru - zona de lagg a mlaștinii. Termenul vine din suedeză și se referă la spațiul umed de tranziție dintre turbărie și restul peisajului. Când vara sunt 30 de grade, inelul ăsta de pini de pădure (Pinus sylvestris) și mesteceni pufoși (Betula pubescens) reține aerul rece. Din întâlnirea cu căldura din mlaștină, unde nu e mai deloc umbră, se formează roua care răcorește și hrănește plantele. „Vedeți ce lucru simplu? Fără acest inel umed nu știu dacă ar fi rămas în viață tinovul.” Ăsta e, în miniatură, rolul pădurilor pentru întreaga planetă - fără ele nu avem cum să rămânem în viață.
La ieșirea din lagg, dăm nas în nas cu unul dintre peisajele încălzirii globale. Pini morți, care arată de parcă au ars și au împietrit. Au fost atacați de dăunători și omorâți în 2012 de un gândac de scoarță (Trypodendron lineatum). Gândacii de scoarță sunt o parte naturală a ecosistemului unei păduri, dar din cauza încălzirii climei, s-au înmulțit enorm în ultimii ani în toată lumea și au cauzat adevărate catastrofe ecologice. În America de Nord au ras 220.000 de kilometri pătrați de pădure - cam cât toată România. În Germania au omorât doar anul trecut un milion de copaci. Înmulțirea lor fără precedent e unul dintre efectele în lanț, imposibil de prevăzut sau de oprit, ale crizei climatice. Înghețul de iarnă care le omora larvele începe să nu mai existe. În 2012 a fost secetă, iar în tinov gândacii au găsit ce le place - căldură și umezeală. „Copacii au murit în picioare, au căzut la datorie”, spune celălalt ghid al turiștilor prin tinov, Kacsó Csaba, și ne emoționează pe toți cei care-l ascultăm, un grup de oameni ai orașului, veniți în plimbare prin pădure.
Chiar și după ce petrec mai mult timp la Tinovul Mohoș, nu mă obișnuiesc cu ce văd și nu scap de impresia de vis psihedelic. Totul în jur e absolut nou pentru mine și e mult mai bătrân decât toți strămoșii mei la un loc. Din mușchiul catifelat, în toate culorile, răsar arbuști pitici- răchițele, afin, merișor, ciuperci. Tot aici trăiește și roua cerului (Drosera rotundifolia), singura plantă carnivoră de la noi, pe care nu am văzut-o, pentru că toamna hibernează. Din loc în loc apare câte o adâncitură unde a stat ursul și a mâncat fructe.
Îmi dau seama că și ăsta e un efect al pierderii diversității. Pe măsură ce habitatele se restrâng, te obișnuiești să vezi, să miroși și să auzi cam aceleași lucruri. Când ești într-un loc cu viață multă și diversă, ajunge să-ți pară ireal. Dósa Elek Levente, de la asociația care îngrijește locurile astea, îmi povestește că s-a bucurat de ele când era copil și vrea să facă tot posibilul să rămână sănătoase. Altfel, copiii viitorului vor vedea lacuri vulcanice și tinovuri doar în poze. În pădure s-a făcut frig, dar nu-mi pasă, și prin întuneric mișună vulpi.
***
Anul ăsta am stat mai mult în pădure decât în oraș. M-am tot gândit la conectarea cu natura - cuvinte pe care le scrisesem în prezentări de proiecte foto, dar despre care habar n-aveam ce înseamnă. Am copilărit în București la etajul zece al unui bloc din cartierul Titan. Pe geam vedeam alte blocuri și furnalele centralelor termice. Apoi m-am mutat într-un alt cartier, de case, dar unde nu erau decât vreo trei copaci pe toată strada. Locul meu preferat era uzina la care lucra tata, unde mirosea senzațional - a fier și a motorină și a foc. Mâncam animale fără să înțeleg ce mănânc, erau doar cuvinte ilustrate drăgălaș pe ambalaje - cărniță, pui, porc, văcuță. În afară de câini și pisici, nu interacționam cu alte animale. Când am atins prima oară botul unei vaci, într-o vacanță cu ai mei în Deltă, era să leșin de emoție. Legumele au venit mereu de pe o tarabă, curate, lucioase, fără variații prea mari în formă și dimensiune. Chiar și după mai mulți ani pe coclauri, pentru mine ideea reconectării cu natura rămâne abstractă, mai ales cu straturile ei aparent și mai îndepărtate: servicii ecosistemice, cascadă trofică, floră rară, mediu planetar.
M-au însoțit în fiecare drum nou printre plante discuțiile cu cercetători și lecturile despre tot ce pierdem, despre a șasea extincție în masă a speciilor, în care planeta a intrat prin acțiunile omului modern, despre durerea și moartea pe care le provocăm încercând să controlăm totul. Un lucru pe care l-am înțeles e că natura nu e doar acolo, în pădurea virgină și delta năucitor de biodiversă. Biosfera 1 ne cuprinde pe toți, și copii care văd furnale pe geam, și fantomă, și volbură, și vulcan.
