Ce ascund mahalele lumii? De ce unele comunități nu pot să scape de sărăcie și ce fac administrațiile locale pentru ele? Planeta mahalalelor este o lectură obligatorie pentru oricine vrea să înțeleagă mai bine lumea în care trăiește și forțele care o modelează.
În publicația The Guardian scria în cronica sa asupra cărții asta: „Majoritatea populației lumii trăiește în sărăcie și este exploatată, deposedată și înfometată. Dar știați deja acest lucru. Marele interes – de fapt, fascinația morbidă – al cărții lui Davis constă în faptul că autorul încearcă să identifice exact cum și de ce majoritatea populației lumii trăiește în prezent în sărăcie, exploatată, deposedată și înfometată […]”.
Autorul, Michael Ryan Davis s-a născut în 1946 și a murit în 2022. A fost un scriitor, activist, istoric și teoretician al urbanismului. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt City of Quartz, despre forțele care au modelat Los Angeles și Late Victorian Holocausts, despre legăturile între puterea politică și economică și procese climatice globale.
Scrisă în 2005, Planeta Mahalelor analizează societățile, istorile și contextele unor mahalele din diferite locuri de pe glob. Citește mai jos un fragment despre mahalale din Kinshasa, capitala Republicii Democrate Congo.
Planeta mahalalelor
Micii vrăjitori din Kinshasa
Cât de mult poate fi întinsă țesătura elastică a informalizării pentru a oferi adăpost și mijloace de trai noilor săraci din mediul urban? Un mare oraș, expulzat în mod oficial din economia mondială de către cei care o controlează de la Washington, se luptă pentru supraviețuire înconjurat de fantomele viselor sale trădate: Kinshasa este capitala unei țări bogate în mod natural și sărace în mod artificial, unde, după cum spunea odată președintele Mobutu, „totul este de vânzare și totul poate fi cumpărat”. Dintre megaorașele lumii, doar Dhaka este la fel de săracă, însă Kinshasa le întrece pe toate în ceea ce privește dependența sa disperată de strategiile informale de supraviețuire. După cum observă cu o oarecare uimire un antropolog, este simultan „miracolul și coșmarul” unui oraș vast în care economia formală și instituțiile statului, în afară de aparatul represiv, s-au prăbușit complet.
Kinshasa este un oraș descris în mod universal de proprii locuitori ca fiind „cadavre, épave” (cadavru, o epavă) sau „Kin-la-poubelle” (Kinshasa, groapa de gunoi). „Astăzi se estimează”, scrie antropologul Rene Devisch, „că mai puțin de 5 la sută dintre kinois câștigă un salariu în mod constant”. Locuitorii supraviețuiesc prin „omniprezentele lor parcele de legume și prin istețimea lor, cumpărând și vânzând, făcând contrabandă și târguindu-se”. „Articolul 15” (codul penal pentru furt) a devenit carta orașului, iar sloganul civic neoficial este se débrouiller („a se descurca în ciuda tuturor necazurilor”). Odată cu inversarea de tip figură-fond a formalității și informalității, Kinshasa aproape că reinventează categoriile economiei politice și ale analizei urbane.
După cum se întreabă antropologul Filip De Boeck, care studiază copiii din Congo: Ce înseamnă să fii un oraș cu aproximativ 6 milioane de locuitori în care nu există aproape deloc trafic auto sau transport public pentru simplul motiv că, la intervale frecvente, nu există nici măcar o picătură de combustibil disponibilă timp de săptămâni sau chiar luni întregi?
De ce să continuăm convenția socială de a ne referi la o bancnotă ca fiind „bani”, când ne confruntăm zilnic cu faptul că este doar o bucată de hârtie fără valoare? [...] Ce rost are să facem distincția între economia formală și cea informală sau paralelă, atunci când cea informală a devenit cea obișnuită, iar cea formală aproape a dispărut?
Locuitorii din Kinshasa își tratează orașul ruinat cu un simț al umorului imposibil de stăpânit, însă chiar și armura ironiei cedează în fața condițiilor sociale sumbre din teren: venitul mediu a scăzut la mai puțin de 100 de dolari pe an; două treimi din populație este subnutrită; clasa de mijloc a dispărut; și unul din cinci adulți este seropozitiv. De asemenea, trei sferturi dintre ei nu își pot permite să beneficieze de asistență medicală formală și trebuie să recurgă în schimb la vindecarea prin credință penticostală sau la magia indigenă. Și, după cum vom vedea imediat, copiii săracilor din Kinshasa se transformă în vrăjitoare.
Kinshasa, ca și restul țării Congo-Zaire, a fost distrus de o furtună perfectă de cleptocrație, geopolitică a Războiului Rece, ajustare structurală și război civil cronic. Dictatura lui Mobutu, care timp de 32 de ani a jefuit în mod sistematic Congo, a fost monstrul Frankenstein creat și susținut de Washington, FMI și Banca Mondială, avându-l pe Quai d’Orsay în rol secundar. Banca Mondială – primind, la nevoie, un imbold de la Departamentul de Stat [al SUA] – l-a încurajat pe Mobutu să folosească garanția industriilor minerale ale națiunii sale pentru a împrumuta sume uriașe de la bănci străine, știind foarte bine că majoritatea împrumuturilor ajungeau direct în conturi private deschise la bănci elvețiene. Apoi, FMI, începând cu primul PAS din 19, a intervenit pentru a se asigura că congolezii de rând vor plăti datoria cu tot cu dobândă. Primele condiționalități (puse în aplicare de o echipă a FMI la Banque du Zaire și de personalul francez de la Ministerul de Finanțe) au decimat serviciul public: un sfert de milion de funcționari publici – cel mai mare grup ocupațional formal din economie – au fost concediați fără niciun fel de compensații. Cei care au rămas s-au apucat rapid de vaste delapidări și fraude („articolul 15”), având aprobarea publică a lui Mobutu.
Un deceniu mai târziu, în timp ce infrastructura impresionantă de odinioară din Congo ruginea sau era jefuită, FMI a impus un nou PAS. Tshikala Biaya descrie modul în care acordul din 1987 „urmărea să dea «putere legală» sectorului informal și să facă din acesta o nouă vacă de muls care să înlocuiască statul social pe care FMI și Banca Mondială tocmai îl distruseseră”. Clubul de la Paris a amânat plata datoriei lui Mobutu în schimbul unui nou val de concedieri în cadrul sectorului public, a unei mai mari deschideri a pieței, a privatizării companiilor de stat, a eliminării controalelor valutare și a creșterii exportului de diamante. Importurile străine au inundat Zairul, industriile naționale s-au închis și alte 100.000 de locuri de muncă au fost pierdute în Kinshasa. Hiperinflația a distrus rapid sistemul monetar și orice aparență de raționalitate economică.
„Banii”, scria Rene Devisch, „păreau a fi o entitate misterioasă și fantastică, care nu avea nicio legătură cu munca sau cu producția. Oamenii au venit să se refugieze într-o economie a norocului”.
Locuitorii din Kinshasa au fost curse de cai francezi, loterii organizate de marile fabrici de bere, jocuri cu capace de sticle de către companiile de băuturi răcoritoare și, cel mai dezastruos, o schemă piramidală de bani, controlată în secret de armată. (O „piramidmania” cvasi-magică similară avea să măture Albania cu rezultate la fel de devastatoare în 1996-97, absorbind și distrugând jumătate din PIB-ul națiunii sărace). Primii investitorii au câștigat aparate de radio sau electrocasnice din Africa de Sud, determinându-i pe toți ceilalți să parieze că pot să intre în schemă și apoi să iasă înainte ca aceasta să se prăbușească – însă puțini au fost cei care au supraviețuit dezastrului inevitabil. După cum explică Devisch, „[c]u o parte atât de mare a populației din Kinshasa implicată în aceste scheme financiare, efectele colapsului asupra economiei, și în special asupra sectorului informal, au fost dezastruoase. Frustrarea amară a oamenilor a dus la o mentalitate nocivă, la credința în vrăjitorie”.
Urmarea imediată, pe fondul unei inflații continue, a fost marea jacquerie urbană din septembrie 1991, când locuitorii mahalalelor din Kinshasa – cu complicitatea armatei – s-au angajat, într-o atmosferă festivă, într-un jaf masiv al fabricilor, magazinelor și depozitelor. Devisch descrie „dezlănțuirea euforică și perversă a anomiei, a violenței inerte internalizate de oameni sub presiunea unei inflații galopante și a unei piețe a muncii falimentare”. Au urmat imediat și alte dezastre. În ianuarie 1993, Kinshasa a fost din nou jefuită, dar de data aceasta doar de soldați. Sistemul bancar s-a prăbușit, administrația publică aproape că a dispărut, întreprinderile au recurs la utilizarea trocului, iar angajații publici cu funcții mici au descoperit că salariile lor valorau acum doar o optime din valoarea lor din 1988 în termeni reali. Potrivit lui De Boeck, „retragerea FMI și a Băncii Mondiale din țară, în noiembrie 1993, a atestat faptul că Congo nu mai participa la economia mondială”. Cu economia națională în ruină și cu bogăția Congoului închisă în seifurile băncilor elvețiene, Mobutu a fost în cele din urmă înlăturat de la putere în 1997; „eliberarea”, însă, nu a dus decât la intervenții străine și la un război civil fără sfârșit care, potrivit estimărilor USAID, a luat peste 3 milioane de vieți (majoritatea din cauza foametei și a bolilor) până în 2004. Jafurile comise de armatele prăduitoare în estul Congoului – care seamănă cu scene din Războiul de Treizeci de Ani din Europa – au împins noi valuri de refugiați în mahalalele supraaglomerate din Kinshasa.
În fața morții orașului formal și a instituțiilor sale, rezidenții obișnuiți din Kinshasa – dar mai ales mamele și bunicile – au luptat pentru supraviețuirea lor prin „ruralizare”: au restabilit agricultura de subzistență și formele tradiționale de auto-ajutorare rurală. Pe fiecare metru pătrat de teren liber, inclusiv pe insulele din zona mediană a autostrăzilor, a fost plantat manioc, în timp ce femeile fără parcele, mamas miteke, au plecat să caute rădăcini și larve în tufișuri. După prăbușirea lumii muncii și apoi a universului fantastic al jocurilor de noroc, oamenii au revenit la credința în magia satului și în cultele profetice. Ei căutau eliberarea de „boala albilor”, „ymbeefu kya mboongu”: boala fatală a banilor. În locul fabricilor abandonate și al magazinelor jefuite, mici biserici și grupuri de rugăciune s-au instalat sub panouri rudimentare, dar vopsite în culori strălucitoare. În mahalale uriașe precum Masina (cunoscută local ca „Republica Chineză” din cauza densității sale), penticostalismul s-a răspândit cu o viteză tropicală: „[l]a sfârșitul anului 2000, s-a raportat că în Kinshasa existau 2.177 de secte religioase nou constituite, multe dintre acestea întrunindu-se în timpul unor sesiuni de rugăciune care durează toată noaptea.
După cum au subliniat Devisch și alții, fenomenul penticostal este variat și complex, cuprinzând un spectru de forme indigene și importate. Unele biserici, de exemplu, au fost fondate de laici catolici sau de foști seminariști care, neavând mijloacele financiare sau educația necesară pentru a intra în preoție, au creat în schimb francize lucrative de predicare în stil american, bazate pe vindecarea prin credință și pe evanghelia prosperității. Altele, cum ar fi biserica Mpeve Ya Nlongo, sunt comunități de vindecare conduse de femei, în care transa, profeția, visele profetice și „limbile celeste” sunt folosite pentru a intra în contact atât cu Duhul Sfânt, cât și cu strămoșii tribului, în anticiparea unei „lumi viitoare” care va elimina sărăcia și inegalitatea. „Aceste comunități care au în centru figura mamei”, scrie Devisch, „vorbesc despre nevoia de a avea centre morale pentru viitorul orașului, despre grija pentru valoare, despre sentimentul de siguranță domestică și de conexiune cu ceilalți”. În orice caz, renașterea penticostală din Kinshasa a corespuns unei reînnoiri spirituale la nivel de bază – o revrăjire a unei modernități catastrofale – într-un context istoric în care politica a fost complet discreditată.
Dar talentul rezidenților din Kinshasa pentru auto-organizare și capacitatea lor de a se débrouiller [a se descurca pe cont propriu] au nu doar limite materiale reale, ci și o latură mai întunecată. În ciuda eforturilor eroice, în special ale femeilor, structura socială tradițională se erodează. În fața adâncirii absolute în mizerie, antropologii descriu dispariția schimburilor de cadouri și a relațiilor de reciprocitate care reglementează societatea zaireană: incapabili să își permită prețul miresei sau să aibă o familie în întreținere, bărbații tineri, de exemplu, abandonează femeile pe care le-au lăsat însărcinate, iar tații își abandonează copiii. Într-o manieră similară, holocaustul SIDA lasă în urmă un număr mare de orfani și copii seropozitivi. Familiile sărace din mediul urban – lipsite de rețelele de sprijin din mediul rural sau, dimpotrivă, împovărate de cerințele solidarității de neam – sunt supuse unor presiuni enorme pentru a se debarasa de cei mai dependenți membri ai lor. După cum remarca cu tristețe un cercetător de la Salvați Copiii: „Capacitatea familiilor și a comunității congoleze de a asigura îngrijirea și protecția de bază pentru copiii lor pare să dispară încetul cu încetul”.
În plus, această criză a familiei a coincis atât cu boomul penticostal, cât și cu o teamă renăscută față de vrăjitorie. Mulți kinois, potrivit lui Devisch, se gândesc la soarta lor prin prisma catastrofei mai mari care le-a înghițit orașul, interpretând-o ca pe „un fel de blestem sau de ensorcellement. Prin urmare, credința literală și perversă în Harry Potter care a cuprins Kinshasa a dus la denunțarea în masă a mii de copii ca fiind „vrăjitori” și la expulzarea lor pe străzi sau chiar la uciderea lor. Copiii, unii abia trecuți de vârsta de sugari, au fost acuzați de tot felul de nelegiuiri și se crede, cel puțin în mahalaua Ndjili, chiar că zboară noaptea pe mături în roiuri. Lucrătorii agențiilor de ajutor umanitar subliniază noutatea fenomenului: „Înainte de 1990, nu se vorbea aproape deloc de copii-vrăjitori în Kinshasa. Copiii care sunt acum acuzați de vrăjitorie se află în aceeași situație: devin o povară neproductivă pentru părinții care nu mai sunt capabili să-i hrănească. Copiii despre care se spune că sunt «vrăjitori» provin de cele mai multe ori din familii foarte sărace”.
Bisericile carismatice au fost complice la promovarea și legitimarea temerilor legate de copiii-vrăjitori: într-adevăr, penticostalii își prezintă credința ca fiind armura lui Dumnezeu împotriva vrăjitoriei. Isteria atât în rândul adulților, cât și al copiilor (care au dezvoltat fobii intense față de pisici, șopârle și nopțile lungi și întunecate datorate penelor de curent) a fost exacerbată de circulația pe scară largă a videoclipurilor creștine înfiorătoare care prezintă mărturisirile „copiilor-vrăjitori” și exorcizările subsecvente, care implică uneori înfometare și apă clocotită. Cercetătorii de la USAID dau vina pe industria „predicatorilor autoproclamați”, care „își instalează amvoane de la care fac previziuni pentru cei care caută o soluție ușoară pentru durerea și nenorocirea lor”.
Când profețiile eșuează, predicatorii pot pune cu ușurință mizeria continuă pe seama unor cauze false, cum ar fi vrăjitoria, și deseori dau vina pe copii, deoarece aceștia sunt ușor de învinovățit și sunt mai puțin capabili să se apere singuri. Unei familii care caută sfatul predicatorului ar putea, de exemplu, să i se spună că handicapul copiilor lor se datorează suferinței lor continue, sugerând că dizabilitatea copilului constituie un indiciu clar că acesta este vrăjitor.
În schimb, De Boeck susține că sectele ajută la menținerea unor norme morale informale în mijlocul colapsului general și că „liderii bisericii nu produc ei înșiși aceste acuzații, ci doar le confirmă și astfel le legitimează”. Pastorii organizează confesiuni publice și exorcisme (cure d’âmes): „Copilul este plasat în mijlocul unui cerc de femei care se roagă, aflate adesea sub efectele transei, care, în mod regulat, cad în glosolalie, un semn al Duhului Sfânt”. Însă, de multe ori, familiile refuză să primească copiii înapoi după ce au fost acuzați, iar aceștia sunt apoi forțați de circumstanțe să trăiască pe stradă. „Mă numesc Vany și am trei ani”, i-a spus un copil lui De Boeck. „Am fost bolnav. Picioarele au început să mi se umfle. Și apoi au început să spună că sunt vrăjitoare. Era adevărat. Predicatorul a confirmat acest lucru”. Copiii-vrăjitori, ca și fecioarele posedate din Salemul secolului al XVII-lea, par să vadă acuzațiile care li se aduc ca fiind o halucinație, acceptându-și rolul de țapi ispășitori pentru sărăcia familiei și anomia urbană. Un băiat i-a spus fotografului Vincen Beeckman:
Am mâncat 800 de oameni. Îi fac să aibă accidente, în avioane sau mașini. Am ajuns chiar și în Belgia, datorită unei sirene care m-a dus până în portul Anvers. Uneori călătoresc cu mătura, alteori pe o coajă de avocado. Noaptea am 30 de ani și am 100 de copii. Tatăl meu și-a pierdut postul de inginer din cauza mea – apoi l-am omorât cu sirena. Mi-am ucis și fratele și sora. I-am îngropat de vii. De asemenea, i-am ucis pe toți copiii nenăscuți ai mamei mele.
Întrucât în Kinshasa nu există un sistem funcțional de protecție a copilului, Beeckman susține că expulzarea din familie a copiilor acuzați de vrăjitorie nu este doar o raționalizare a abandonului, ci și „o șansă de a-i plasa într-o comunitate religioasă, unde vor primi un fel de educație și hrană pentru a putea trăi, sau de a-i introduce într-unul dintre centrele conduse de un ONG internațional”. Dar majoritatea copiilor-vrăjitori, în special cei bolnavi și seropozitivi, sfârșesc pur și simplu în stradă, devenind parte din armata urbană, de cel puțin 30.000 de persoane, compusă din „copii fugari, copii victime ale abuzurilor, copii strămutați de război, copii soldați care au dezertat, orfani și necăsătoriți”.
Copiii-vrăjitori din Kinshasa, ca și mahalalele exportatoare de organe din India și Egipt, par să ne ducă la un punct origo existențial dincolo de care există doar lagăre ale morții, foamete și oroare kurtziană. Într-adevăr, un kinois autentic, Thierry Mayamba Nlandu, într-o reflecție emoționantă, dar whitmanescă („și șanțurile cântă Kinshasa...”), se întreabă: „Cum supraviețuiesc aceste milioane de oameni în viața incoerentă și mizerabilă din Kinshasa?”. Răspunsul său este că „Kinshasa este un oraș mort. Nu este un oraș al morților”. Sectorul informal nu este un deus ex machina, ci „un tărâm pustiu fără suflet”, dar și „o economie de rezistență” care îi onorează pe cei săraci „acolo unde, altfel, logica pieței duce la disperare totală”. Kinois, la fel ca locuitorii mahalalei martinicane numite „Texaco” din celebrul roman cu același nume al lui Patrick Chamoiseau, se agață de oraș „prin miile de țevi ale supraviețuirii” și refuză cu încăpățânare să renunțe la el.
Fotografie principală preluată de pe Pexels.
